[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

[crazy little red]

Capitolul 19

Buzele-ti sunt mai dulci ca niciodata, cuvintele mai soptite, facandu-ma sa tresar si sa-mi amintesc ca
inca suntem aici, inca ne mai luptam cu o viata care ne-a vrut mereu raul, o soarta mult prea dura care ne pateaza sufletele zi de zi…

Ada pov.

-Te rog, nu ma lasa singur…
Nu vreau sa stau cu el, vreau sa plec, sa uit de tot ce s-a intamplat astazi, sa uit ca pentru o secunda sau mai mult el m-a inspaimantat, ca poate l-am urat, l-am crezut un monstru…
Dar vocea plangacioasa a lui Dimitri continua sa se auda ca un ecou in capul meu, facandu-ma poate sa ma simt vinovata sa-l las singur in starea asta. Ii zic un “bine” in timp ce oftez dandu-mi ochii peste cap. Blondul imi zambeste, desi nu-i genul de zambet pe care il asteptam, parca ii lipseste caldura din el, si atunci care ii e rostul?...
Nu m-am consumat sa-i inteleg gesturile, sa-i ghicesc gandurile sau orice legat de fiinta lui, ma limitez la a fi doar fizic prezenta langa el. Probabil nici nu as intelege daca ar vrea sa-mi spuna ceva, si doar as aproba din cap tresarind la vreo intrebare repetata de prea multe ori insa muta pentru mine.
Adorm pe fotoliu de langa patul lui Dimitri, vocea lui auzindu-se ca un ecou in capul meu.
-Te plac, Ada…
Aud in ultima secunda de constinta fara sa mai am insa puterea de a ma trezii din nou, oricum, cel mai probabil o sa-i uit cuvintele pana maine diminiata…



Oliver pov.

Cand te stiu langa mine ceilalti par sa conteze atat de putin, parca am fi doar noi, pierduti intr-un univers care vrea sa ne distruga.
Ma enervez absurd stiind ca risc sa nu fiu eu cel care-ti bantuie mintea macar pentru o secunda.
As putea sa-ti spun ce otrava dureroasa imi curge prin vene vazandu-te langa altcineva, chiar daca ar putea sa nu inseamne nimic pentru tine? Dar eu ce insemn? Mi-e teama ca daca te-as intreba ai sta pe ganduri, si nesiguranta ta mi-ar distruge speranta cu atata usurinta.
Dar spune-mi! tu, cea care mi-ai corupt fiecare gand, tu, cea care mi-ai facut inima sa bata nebuneste, spune-mi cat de mult ocup din tine, din trupul tau, din mintea ta?
Tresari speriata cand imi intalnesti privirea, stii ca intalnirea asta nu e intamplatoare. Daca ti-as spune ca te astept de zeci de minute, daca ti-as spune ca esti drogul meu, ca viata mea s-ar sfarsii daca as stii ca te-am pierdut pentru totdeauna? Atunci ce mi-ai raspunde, mi-ai sari in brate sau ai fugii lasandu-ma sa cred ca nu ai fost nimic mai mult decat o iluzie?
Se pune totusi la aceiasi masa cu mine, fara insa sa ma priveasca in ochii. O analizez fara sa vreau, pare obosita, de parca nu a dormit bine.

Spune-mi ca nu e vina mea, ca nu-ti pierzi stralucirea din cauza mea… nu ma lasa distrus de un sentiment absurd de vinovatie…

Sta in fata mea, pasiva, fara nici un gest nefolositor, fara nici o expresie care sa o tradeze. Imi amintea mai degraba de Ada pe care o cunoscusem odata, cu ceva timp in urma. Vreau sa cred totusi ca nu va redeveni acea fiinta, lipsita de emotii. Caci nu as suporta sa o vad iarasi pierduta, nu as suporta sa luam totul de la capat.

Se ridica de jos atunci cand ma ridic si eu, ii deschid usa si o las sa iasa prima din cafenea. Mergem la acelas nivel pe strada, fara insa ca vreunul dintre noi sa sparga linistea, parca ar exista o taina intre noi, de parca cuvintele ar fi ceva mult prea sacru sau mai degraba ar fi ca niste sulite care ar putea oricand sa raneasca.
O privesc fara ca ea sa observe, fara insa sa am curajul sa scot vreun cuvant. E abatuta, confuza, poate trista… detest sa o vad asa…
Ajungem la scoala si se departeaza de mine pur si simplu, fara macar un salut, fara un cuvant care sa ma apropie de ea, ma lasa ranit.
Urc scarile plictisit, nici nu as fi venit astazi la scoala daca nu era nevoia aia aberanta de a o vedea, de a stii ca e aproape de mine.
Intru in clasa trantind usor usa in spatele meu. Colegii mei par sa-mi observe prezenta mai mult ca niciodata, mai mult ca sigur incidentul de ieri a devenit un motiv de barfa pentru ei. Ce viata dezgustatoare trebuie sa aiba oamenii astia, sa prefere sa-si piarda timpul cu problemele altora. Dar eu nu sunt la fel? Eu, care imi pierd zeci de secunde doar ascultandu-i respiratia, doar asteptandu-i cuvintele…
Stau pentru cateva secunde cu ochii inchisi ca atunci cand ii deschid sa-l vad pe Dimitri apropiandu-se de mine cu acelas aer superior atat de tipic lui. Isi da mana prin parul blond si lipindu-si mainile albe de banca mea, ma priveste direct in ochii. Ii analizez pielea, se pare ca nu mai are urme prea proeminente de ieri. Cine stie, poate ar trebui sa i le fac la loc, macar asa ar avea un motiv sa joace rolul de victima
Ii prind un zambet mult prea entuziast din priviri si imediat glasul lui incepe sa ma zgarie pe creier.
-Ce faci scumpete, imi pari trist, nu ti-ai vazut astazi muza si suferi? Imi spune ironic, cu o grija prefacuta.
Imi dau ochii peste cap, plictisit, fara sa ma enervez de data asta.
-Ah, nu vorbesti cu mine? Esti dezamagit ca Ada mi-a tinut de urat azi noapte, sau nu ti-a povestit cum a fost?
Mi-am pierdut toata forta intr-o secunda, nu mai gandesc lucid. Vreau sa-l iau de guler, sa-l lovesc, sa-l tarai prin clasa ca pe un gunoi, dar nu mai am nici un pic de forta in membre. Imi las mainile sa cada pe banca din fata mea fara sa mai reusesc sa ma misc, sa schitez vreun gest. Doar frustrare, poate ura…
Blondul zambeste, victorios, viclean, stiu ca am exact reactia pe care o astepta dar trupul meu refuza sa ma asculte, si doar ma scufund.
Nu, nu vreau sa cred ca a fost asa, nu vreau sa-mi imaginez ca Ada s-a daruit lui. Dar asta nu ar explica atat de usor confuzia ei de azi diminiata, gesturile mecanice, totul…?
Imi las bratele sa cada pe langa corp si ma ridic incet, cu gesture clare, de pe scaun.
Imi simt genunchi slabi dar parca o forta ciudata continua sa-mi ghideze miscarile, sa ma faca sa ma misc. Ies din clasa fara sa mai trantesc usa in urma mea, depasesc coridoarele lungi si obscure ale scolii pana ajung un etaj mai jos.
Privesc in gol spre usa de la clasa ei fara sa vad nimic clar, totul parand sa se inece intr-o ceata ciudata. Imi scutur capul revenindu-mi partial atunci cand usa se deschide. Pe ea iasa Liz cu inca un baiat de mana care nu-mi pare cunoscut. Se indreapta spre mine privindu-ma oarecum ingrijorata, fata asta pare sa aiba mereu atata grija de ceilalti, parca ochii ei ar fi mereu atat de grijulii.
Tresar atunci cand mana ei imi atinge umarul si o privesc pierdut, ratacit, parca privind prin ea, inca la usa clasei, asteptand sa iasa si ea.
-Nu-mi place sa fiu asa directa, nici nu ne cunoastem atat de bine, dar te rog, hotareste-te odata. Daca o vrei cu adevarat spune-i chiar acuma ce simti, daca nu doar dispari din viata ei, era destul de confuza si inainte sa apari tu.
Imi indrept privirea spre Liz atunci cand ii aud vocea, stinsa dar clara, ca intodeauna.
Esti dezamagit ca Ada mi-a tinut de urat azi noapte, sau nu ti-a povestit cum a fost?
Cuvintele lui Dimitri se repeta in mintea mea cu acelas ton ironic. Fac un pas in spate parca speriat de ceva ca mai apoi sa ma intorc cu intreg trupul si sa continui sa merg, sa ma departez.
-Deci asta e decizia ta? Am crezut ca esti mai mult de atat.
Zambesc trist, nici macar nu stiu sigur cum ar trebui sa reactionez, cat de mult conteaza fiecare miscare pe care o fac in momentul asta?
Ma opresc din mers fara sa ma intorc, stau asa pentru cateva secunde, parca intepenit pe loc.
-Nu, de fapt sunt mai putin de atat… zic aproape soptit si incep sa merg din nou, de parca ar fi trebuit sa ajung undeva.
Vreau sa cred ca nu se va sfarsii totul aici. Poate ar trebui sa ma intorc si sa fug, sa intru in clasa si sa-i strig in gura mare ceea ce simt. In cap mi se deruleaza din nou scena de ieri, ea tresarind si rosind cand Dimitri o pupa. Fugind spre el si ajutandu-l cand era ranit.
Ies din scoala si iau un taxi pentru a ajunge mai repede acasa. Imi simt ochii intepandu-ma dar clipesc de cateva ori scapand de senzatie. Simt telefonul vibrand in buzunar si il scot raspunzand direct.
-Oliver, am hotarat ca inmormantarea sa fie la zece diminiata. Si stiu ca nu ai nici un motiv sa o numesti mama pe femeia asta sau macar sa fi acolo, dar sper totusi ca te vei gandi macar la posibilitatea de a venii. Vocea tatei pare mai calda, mai intelegatoare ca niciodata. Ii zic un simplu “bine” aproape soptit si inchid telefonul lasandu-mi capul usor pe spate.

Flashback

Ma ridic lenes din pat cand aud telefonul sunand si raspund incet, adormit.
-Oliver, sunt tatal tau. Iti voi spune asta direct, mama ta a murit. Era bolnava… nu a stiut nimeni in afara de ea…
Simt cum imi pierd puterea. Cad in sezut pe pat si stau nemiscat in timp ce-mi simt trupul tremurandu-mi incet. Inchid telefonul fara sa spun nimic, lasandu-l pe tatal meu sa-mi repete numele de cateva ori in speranta unui raspuns.
Nu, imposibil…
Ma imbrac fara sa realizez macar, dintr-odata foarte lucid, prea lucid, si ies din apartament fugind aproape spre scoala. Tresar atunci cand Ada isi face aparitia in fata mea. Intram impreuna si o trag dupa mine pana in curtea liceului. Fara sa mai pot rezista imi iau o tigara din pachet si incep sa fumez desi stiu cat de mult detesta fumul.

End Flashback





scz de greseli :P