13-07-2011, 04:48 PM
ma chinuie talentul astazi.. deci chapter 1
stiu ca nu ii extrem de reusit sau original dar in general actiunea decurge fff lent la mine
primul capitol e din perspectiva fetei (Ada) de la al doilea cred k o sa incep si din perspectiva baiatului
Ada pov.
Am crezut mereu ca pot avea orice. Familia m-a invatat ca trebuie sa am incredere in mine. Si am avut in tot acest timp… poate prea multa. Am crezut ca pot fi cu oricine vreau. Probabil de aia standardele mele au fost mereu atat de ridicate. Si nu prieteni, pentru ca i-am acceptat mereu pe toti cei care vroiau sa lege o prietenie cu mine. Si astfel am devenit ceea ce sunt acuma.
Probabil une dintre cele mai sociabile fiinte din liceul asta. Un liceu care nu mi se potriveste de altfel. In care nu mi-am gasit niciodata rostul. Dar am ramas aici, la inceput cred ca am luat-o ca pe o provocare care in timp s-a transformat in obisnuinta. Aceea putina obisnuinta si stabilitate de care avem nevoie fiecare dintre noi
Si totusi, totul risca sa se transforme in ceva prea monoton, aproape anost. M-am saturat sa am atatia oameni in jurul meu. Si cand m-a gandesc ca pe unii dintre ei nu as putea sa-i agreez vreodata. Pentru ca nivelul lor de cultura lasa atat de mult de dorit. Pentru ca prea putini dintre ei m-ar putea intelege vreodata.
Ah. Si de ce m-a plang atata. Pana la urma mi-am facut-o cu mana mea. De parca nu mi-as fi putut alege doar cativa prieteni si la ceilalti sa nu le ofer altceva decat ignoranta mea nesfarsita. Dar nu… am vrut mereu sa fiu in centru atentiei. Am vrut mereu ca toti ceilalti sa fie constienti de existenta mea atat de neimportanta pana la urma. Poate ca simteam ca altfel ma voi pierde. Ca existenta mea se va risipi pur si simplu. Si totusi, de curand am realizat cat de mult detest tot ceea ce am devenit. Tot acest “statut†de care m-am agatat cu toata forta. Cat de mult ma pot plictisi toate aceste lucruri care odata insemnau totul.
Pe atunci aveam nevoie sa ma simt deasupra lor. Aveam nevoie sa stiu ca ii pot manipula cum vreau eu fara sa indrazneasca cineva sa ridice tonul impotriva mea.
Dar acum. Acum totul e atat de diferit in mintea mea. Acum eu sunt cea care se ridica impotriva a ceea ce a devenit.
Si totusi, nu pot renunta pur si simplu. Pentru ca inca m-ai am nevoie de putere. Am nevoie de sentimentul ca pot obtine orice. Sentiment de care am devenit probabil dependenta in timp.
Da. Cu siguranta nu voi putea renunta vreodata la ceea ce am acuma. Indiferent de starea de iritare pe care mi-o dau lucrurile uneori. Pana la urma locul meu este si a fost mereu in varf. Pentru ca doar o pozitie de asta ar putea sa ma multumeasca.
Totusi, nu sunt o rasfatata. Contrar a ceea ce pare probabil. Sunt doar eu pana la urma.
O fata prea putin normala care s-a luptat ani de zile fara sa se lase intimidata de nimic. Care nu s-a dat inapoi niciodata si si-a expus intodeauna parerile cu voce ridicata si o convingere absoluta.
Si poate in toata incercarea asta stupida de a ajunge in varf… m-am ratacit. Pentru ca daca cineva m-ar intreba cum sunt eu de fapt cu siguranta nu as stii ce sa raspund. In anii atia am afisat atatea “fete†diferite incat am uitat care dintre ele e cea reala. Si atunci nu fac decat sa ofer si mai multe aparente.
Si daca totul se va intoarce impotriva mea intr-o zi? Ah, asta ar fi de-a dreptul dureros. Totusi, am preferat sa-mi inec negativismul intodeauna.
Da, sigur. De parca nu m-as simti amenintata de fiecare lucru marunt care reuseste sa ma raneasca macar putin.
Imi deschid ochii atunci cand sunetele scoase de castile din urechi nu mai reusesc sa acopere zgomotele produse de colegii mei. Imi ridic lenesa capul de pe banca si in fata mea se afiseaza doua dintre colegele mele atat de “minunate†care m-a intreaba daca sunt bine. Cata ipocrizie poate sa intre in ele?
- N-am nimic.
Le raspund scurt dupa care ma ridic din banca si ma indrept spre iesirea din clasa lasandu-le probabil in ceata pe cele doua. Si chiar conteaza?
Tot ce vreau acum e o cafea mare care sper ca o sa ma tina treaza pana la sfarsitul programului.
stiu ca e scurt, asa o sa fie primele capitole si scz de greselile de tastare
ps: astept comentari, chiar vreau sa stiu daca merita continuat :P
stiu ca nu ii extrem de reusit sau original dar in general actiunea decurge fff lent la mine
primul capitol e din perspectiva fetei (Ada) de la al doilea cred k o sa incep si din perspectiva baiatului
Capitolul 1
Ada pov.
Am crezut mereu ca pot avea orice. Familia m-a invatat ca trebuie sa am incredere in mine. Si am avut in tot acest timp… poate prea multa. Am crezut ca pot fi cu oricine vreau. Probabil de aia standardele mele au fost mereu atat de ridicate. Si nu prieteni, pentru ca i-am acceptat mereu pe toti cei care vroiau sa lege o prietenie cu mine. Si astfel am devenit ceea ce sunt acuma.
Probabil une dintre cele mai sociabile fiinte din liceul asta. Un liceu care nu mi se potriveste de altfel. In care nu mi-am gasit niciodata rostul. Dar am ramas aici, la inceput cred ca am luat-o ca pe o provocare care in timp s-a transformat in obisnuinta. Aceea putina obisnuinta si stabilitate de care avem nevoie fiecare dintre noi
Si totusi, totul risca sa se transforme in ceva prea monoton, aproape anost. M-am saturat sa am atatia oameni in jurul meu. Si cand m-a gandesc ca pe unii dintre ei nu as putea sa-i agreez vreodata. Pentru ca nivelul lor de cultura lasa atat de mult de dorit. Pentru ca prea putini dintre ei m-ar putea intelege vreodata.
Ah. Si de ce m-a plang atata. Pana la urma mi-am facut-o cu mana mea. De parca nu mi-as fi putut alege doar cativa prieteni si la ceilalti sa nu le ofer altceva decat ignoranta mea nesfarsita. Dar nu… am vrut mereu sa fiu in centru atentiei. Am vrut mereu ca toti ceilalti sa fie constienti de existenta mea atat de neimportanta pana la urma. Poate ca simteam ca altfel ma voi pierde. Ca existenta mea se va risipi pur si simplu. Si totusi, de curand am realizat cat de mult detest tot ceea ce am devenit. Tot acest “statut†de care m-am agatat cu toata forta. Cat de mult ma pot plictisi toate aceste lucruri care odata insemnau totul.
Pe atunci aveam nevoie sa ma simt deasupra lor. Aveam nevoie sa stiu ca ii pot manipula cum vreau eu fara sa indrazneasca cineva sa ridice tonul impotriva mea.
Dar acum. Acum totul e atat de diferit in mintea mea. Acum eu sunt cea care se ridica impotriva a ceea ce a devenit.
Si totusi, nu pot renunta pur si simplu. Pentru ca inca m-ai am nevoie de putere. Am nevoie de sentimentul ca pot obtine orice. Sentiment de care am devenit probabil dependenta in timp.
Da. Cu siguranta nu voi putea renunta vreodata la ceea ce am acuma. Indiferent de starea de iritare pe care mi-o dau lucrurile uneori. Pana la urma locul meu este si a fost mereu in varf. Pentru ca doar o pozitie de asta ar putea sa ma multumeasca.
Totusi, nu sunt o rasfatata. Contrar a ceea ce pare probabil. Sunt doar eu pana la urma.
O fata prea putin normala care s-a luptat ani de zile fara sa se lase intimidata de nimic. Care nu s-a dat inapoi niciodata si si-a expus intodeauna parerile cu voce ridicata si o convingere absoluta.
Si poate in toata incercarea asta stupida de a ajunge in varf… m-am ratacit. Pentru ca daca cineva m-ar intreba cum sunt eu de fapt cu siguranta nu as stii ce sa raspund. In anii atia am afisat atatea “fete†diferite incat am uitat care dintre ele e cea reala. Si atunci nu fac decat sa ofer si mai multe aparente.
Si daca totul se va intoarce impotriva mea intr-o zi? Ah, asta ar fi de-a dreptul dureros. Totusi, am preferat sa-mi inec negativismul intodeauna.
Da, sigur. De parca nu m-as simti amenintata de fiecare lucru marunt care reuseste sa ma raneasca macar putin.
Imi deschid ochii atunci cand sunetele scoase de castile din urechi nu mai reusesc sa acopere zgomotele produse de colegii mei. Imi ridic lenesa capul de pe banca si in fata mea se afiseaza doua dintre colegele mele atat de “minunate†care m-a intreaba daca sunt bine. Cata ipocrizie poate sa intre in ele?
- N-am nimic.
Le raspund scurt dupa care ma ridic din banca si ma indrept spre iesirea din clasa lasandu-le probabil in ceata pe cele doua. Si chiar conteaza?
Tot ce vreau acum e o cafea mare care sper ca o sa ma tina treaza pana la sfarsitul programului.
stiu ca e scurt, asa o sa fie primele capitole si scz de greselile de tastare
ps: astept comentari, chiar vreau sa stiu daca merita continuat :P
