AnimeZupCăutare

[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

deci e primul meu fic la originale, momentan am scris doar prelogul dar sper ca o sa va placa si incercati sa fiti duri cu mine pe cat posibil
momentan nu o sa postez foarte des pentru ca vreau sa termin si celalalt fic..
sper ca nu plagez pe nimeni pentru ca chiar nu am citit decat vreo trei, patru fic-uri de la originale si noh.. nu am de unde sa stiu despre ce sunt restul...
am terminat cu palavrageala.. deci minunanatul prolog
tip critica: orice fel :P




Πρόλογος (Prolog)


"Atunci cand crezi ca poti avea orice, atunci cand crezi ca soarta ti-e in mainile tale, ca nimic nu te poate dobori. Atunci universul te v-a calca in picioare. Iti va arata ca nu esti cu nimic mai presus de ceilalti. Ca defapt, esti cu mult mai jos decat ei prin simplu fapt ca te credeai superior, chiar daca nu o aratai intodeauna. Asta simteai.
Si e dureros. E aberant de dureros atunci cand se intampla. Si poate ai impresia ca o sa ramai in picioare. Ca o sa mergi cu fruntea sus si o sa inchizi ochii prefacandu-te ca nu le poti vedea privirile pline de dispret. La fel cum a fost si a ta odata.
Si totul pare o poveste prosteasca. Poate putin copilaroasa. Pentru ca nu toti au trecut prin asta. Pentru ca nu toti simt aceea durere. Cand iti deschizi ochii si relizezezi ca nu ai nimic. Ca de fapt tu esti doar un nimic. Un gunoi.
Si crezi ca cineva te va sustine atunci cand vei dori sa ajungi iar pe culmile vieti. Cand vei dorii iar sa ajungi pe varful de pe care ai cazut atat de brutal. Nu. Nu o vor face.
Poate doar cativa care nu au renuntat de tot la tine iti vor spune sa stai in banca ta. Pentru ca daca continui asa nu vei face decat sa suferi chiar mai mult.
Dar ei nu stiu ceea ce simti tu. Ca defapt nu ai cum sa suferi mai mult de atat. Ca nu ai putea accepta ca cineva sa-ti dea cu piciorul pur si simplu. Sa te respinga cu atata usurinta dupa ce ti-ai calcat pe mandrie pentru el. Desi atat de multi si-ar fi dorit sa aiba ceea ce el a primit “pe tava”.
Si atunci ce te mai poate ridica. Doar un ego care nu si-a pierdut din stralucire nici macar pentru o secunda. Un orgoliu atat de puternic care te v-a mentine mereu in picioare indiferent de cate suturi vei incasa.
Si lupti mai departe. Poate pentru prima data in viata ta o faci cu adevarat. Constienta de unde vrei sa ajungi.
Cu o tinta sigura. El. Pentru ca nimeni nu te calca in picioare. Pentru ca intodeauna vei dovedi ca esti mai puternica indiferent de cati oamenii vor avea de suferit de pe urma decizilor tale.
Si unde se va sfarsi totul. Oare pot castiga amandoi sau totul se va rezuma doar la suferinta? "


stiu ca e destul de scurt dar atat m-a dus capul si scz de greseli daca sunt :P

a si titlul, poate ca e total neinspirat dar se leaga de continut si nu am avut nici o alta idee, poate o sa-l schimb o data daca imi vine ceva mai bun in minte
Primul lucru care m-a atras la acest fic a fost tiltul, deci am decis sa vad despre ce e vorba.
Ai vateva greseli de tastare, dr nu mai stau sa ti le zic. O chestie m-a deranjat totusi:
atunci cand crezi ca soarta ti-e in mainile tale
Cred ca ar suna mai bine daca ai zice: "soarta ti-e in propriile maini." sau ceva de genul.
Imi place cum ai descris sentimentele fetei. Din cate mi-am dat eu seama ar fi vorba despre o poveste de dragoste, sper ca nu ma insel.
Sincer prologul mi se pare interesant, m-ai facut curioasa. :-?

Si inca ceva: anunta-ma si pe mine cand pui continuarea, te rog.
ma chinuie talentul astazi.. deci chapter 1
stiu ca nu ii extrem de reusit sau original dar in general actiunea decurge fff lent la mine
primul capitol e din perspectiva fetei (Ada) de la al doilea cred k o sa incep si din perspectiva baiatului


Capitolul 1


Ada pov.

Am crezut mereu ca pot avea orice. Familia m-a invatat ca trebuie sa am incredere in mine. Si am avut in tot acest timp… poate prea multa. Am crezut ca pot fi cu oricine vreau. Probabil de aia standardele mele au fost mereu atat de ridicate. Si nu prieteni, pentru ca i-am acceptat mereu pe toti cei care vroiau sa lege o prietenie cu mine. Si astfel am devenit ceea ce sunt acuma.
Probabil une dintre cele mai sociabile fiinte din liceul asta. Un liceu care nu mi se potriveste de altfel. In care nu mi-am gasit niciodata rostul. Dar am ramas aici, la inceput cred ca am luat-o ca pe o provocare care in timp s-a transformat in obisnuinta. Aceea putina obisnuinta si stabilitate de care avem nevoie fiecare dintre noi
Si totusi, totul risca sa se transforme in ceva prea monoton, aproape anost. M-am saturat sa am atatia oameni in jurul meu. Si cand m-a gandesc ca pe unii dintre ei nu as putea sa-i agreez vreodata. Pentru ca nivelul lor de cultura lasa atat de mult de dorit. Pentru ca prea putini dintre ei m-ar putea intelege vreodata.
Ah. Si de ce m-a plang atata. Pana la urma mi-am facut-o cu mana mea. De parca nu mi-as fi putut alege doar cativa prieteni si la ceilalti sa nu le ofer altceva decat ignoranta mea nesfarsita. Dar nu… am vrut mereu sa fiu in centru atentiei. Am vrut mereu ca toti ceilalti sa fie constienti de existenta mea atat de neimportanta pana la urma. Poate ca simteam ca altfel ma voi pierde. Ca existenta mea se va risipi pur si simplu. Si totusi, de curand am realizat cat de mult detest tot ceea ce am devenit. Tot acest “statut” de care m-am agatat cu toata forta. Cat de mult ma pot plictisi toate aceste lucruri care odata insemnau totul.
Pe atunci aveam nevoie sa ma simt deasupra lor. Aveam nevoie sa stiu ca ii pot manipula cum vreau eu fara sa indrazneasca cineva sa ridice tonul impotriva mea.
Dar acum. Acum totul e atat de diferit in mintea mea. Acum eu sunt cea care se ridica impotriva a ceea ce a devenit.
Si totusi, nu pot renunta pur si simplu. Pentru ca inca m-ai am nevoie de putere. Am nevoie de sentimentul ca pot obtine orice. Sentiment de care am devenit probabil dependenta in timp.
Da. Cu siguranta nu voi putea renunta vreodata la ceea ce am acuma. Indiferent de starea de iritare pe care mi-o dau lucrurile uneori. Pana la urma locul meu este si a fost mereu in varf. Pentru ca doar o pozitie de asta ar putea sa ma multumeasca.
Totusi, nu sunt o rasfatata. Contrar a ceea ce pare probabil. Sunt doar eu pana la urma.
O fata prea putin normala care s-a luptat ani de zile fara sa se lase intimidata de nimic. Care nu s-a dat inapoi niciodata si si-a expus intodeauna parerile cu voce ridicata si o convingere absoluta.
Si poate in toata incercarea asta stupida de a ajunge in varf… m-am ratacit. Pentru ca daca cineva m-ar intreba cum sunt eu de fapt cu siguranta nu as stii ce sa raspund. In anii atia am afisat atatea “fete” diferite incat am uitat care dintre ele e cea reala. Si atunci nu fac decat sa ofer si mai multe aparente.
Si daca totul se va intoarce impotriva mea intr-o zi? Ah, asta ar fi de-a dreptul dureros. Totusi, am preferat sa-mi inec negativismul intodeauna.
Da, sigur. De parca nu m-as simti amenintata de fiecare lucru marunt care reuseste sa ma raneasca macar putin.
Imi deschid ochii atunci cand sunetele scoase de castile din urechi nu mai reusesc sa acopere zgomotele produse de colegii mei. Imi ridic lenesa capul de pe banca si in fata mea se afiseaza doua dintre colegele mele atat de “minunate” care m-a intreaba daca sunt bine. Cata ipocrizie poate sa intre in ele?

- N-am nimic.

Le raspund scurt dupa care ma ridic din banca si ma indrept spre iesirea din clasa lasandu-le probabil in ceata pe cele doua. Si chiar conteaza?
Tot ce vreau acum e o cafea mare care sper ca o sa ma tina treaza pana la sfarsitul programului.


stiu ca e scurt, asa o sa fie primele capitole si scz de greselile de tastare

ps: astept comentari, chiar vreau sa stiu daca merita continuat :P
Mersi ca m-ai anuntat ^^
Cum am mai zis, imi place cum descrii sentimentele. Insa nu inteleg de ce ai scris totul cu italic. La inceput am crezut ca e vorba despre un monolog al personajului, dar la sfarsit apare si un mic dialog, daca il pot numi asa. De obicei italic se foloseste pentru a evidentia gandurile personajelor. Sfatul meu ar fi ca pe viitor sa scrii normal.(Sunt un pic subiectiva aici, dar mie asa mi se pare corect.)
Ai si cateva greseli de tastare, dar iti voi arata numi cateva: 'm-ai am nevoie' - mai am nevoie; 'acuma' - acum.
Nu-mi pot da seama de prea multe legat de poveste deoarece inca nu se intampla ceva concret. Deocamdata se pare ca personajul tau are un fel de remuscari, regrete, ceea ce ma face s ma intreb ce s-a intamplat de a ajuns in situatia asta si ce va face mai departe. Sper sa fie si ceva actiune in viitor.
Astept continuarea.
merci de comm Leontina, apreciez
eu in general folosesc multa descriere (bine, nu descriere fizica), nu o fac neaparat ca sa umplu satiul, asa e stilul meu as zice, actiunea stiu ca ii saracacioasa, probabil nu am o imaginatie atat de bogata cat as fi vrut, in fine... sper ca acesta sa fie mai reusit sau cel putin ii mai lung si de data asta ii din perspectiva amandurora
a, si faza cu italic, a fost un fel de eroare, adica numa titlul sau capitolul vroiam sa-l scriu inclinat dar nu stiu de ce mi-a scris tot textul si dupa mi-a fost lene sa editez

Capitolul 2


Ada pov.


Zilele par sa treaca tot mai incet pe langa mine iar starile mele de iritare deja au devenit o parte din rutina zilnica. Acum oamenii se intreaba daca sunt bine atunci cand printr-o minune imi tin gura toata ziua.

Unii dintre ei par chiar ingrijorati pentru mine. Sau cel putin se prefac foarte bine.
Nu-ma mai pasa de ei sau despre ce cred. Ar putea la fel de bine sa creada ca sunt cea mai josnica persoana sau cea mai buna fiinta din univers. Si de ce mi-ar pasa de parerea lor daca nici macar eu nu mai stiu cum sunt defapt.

Zilele astea ma gandeam ca as putea face o incercare de a ma regasi pe mine insumi. Cea care am fost odata. Inainte de toate astea. Inainte sa devin practic un “monstru”. Pentru ca nu alt cuvant care sa-mi descrie egoismul si rautatea cu care i-am tratat pe alti atata timp.
Si de ce am tocmai acum aceasta revelatie? Nu se putea sa nu-mi deschid niciodata ochii.
Apoi exista posibilitatea sa ma prea incante deloc “adevarata eu”. Si atunci poate mai bine raman asa. O bataie de cap in minus.

La naiba. Cand am devenit atat de nepasatoare fata de tot ce e in jurul meu? Chiar si de propria-mi viata. Acum, cand stau pe jos in mijlocul coridorului murdarindu-mi blugii rosii ma gandesc ca seaman mai mult cu ceva drogata ce se aseaza pe unde poate nemaiputand sa se tine pe picioare din cauza unei doze prea mare. Dar eu nu sunt asa. Am detestat intodeauna drogurile desi nu i-am acuzat pe cei care au devenit dependenti de ele. Pana la urma si eu am un viciu mai nou, cafeaua.
Ah, iarasi aberez. Gandurile mi-au devenit atat de ridicole de curand. Si totusi sunt mai prinsa in ele decat in realitate.

- Ada? Esti bine?
Vocea calda a prietenei mele Liz ma trezeste la realitate. Iar o fac sa se ingrijoreze pentru mine desi stiu ca nu merit asta. Tinem enorm una la alta, ca niste surori de sange. Ea e mereu sincera cu mine si nu se da inapoi de la nici o idee “geniala” de-a mea. De altfel, cred ca e mult mai nebuna decat mine in unele cazuri. Totusi si mult mai responsabila atunci cand vrea.
- Liz, te rog. Nu-ti mai face atatea griji aiurea despre mine. Ti-am spus, sunt intr-o pasa mai proasta peste care trebuie sa trec singura.
Am spus accentuand ultimul cuvant. Ea e ultima persoana pe care mi-as dorii sa o indepartez de mine. Totusi, o fac pentru binele ei. Daca e prea atasata de mine ar putea avea prea mult de suferit din cauza mea. La fel cum a avut intodeauna de altfel. Pentru ca niciodata nu mi-a pasat daca ceilalti sufera de pe urma decizilor mele pripite sau negandite. Desigur, atata timp cat eu imi atingeam scopul.
Poate ca asta imi lipseste. Un scop. Dar ce ar putea sa ma faca pe mine sa iau initiativa. Un prieten, cum tot insistau colegele mele sa-mi iau. Nici nu ma gandesc. Un baiat nu ar putea deveni niciodata un scop pentru mine. Poate doar daca l-as gasi pe cel potrivit pentru mine.

Da sigur. De parca chiar ar exista asa ceva.

Nu. Trebuie sa trec peste asta singura. Pana la urma e doar o perioada din viata mea careia trebuie sa-i fac fata. O mica depresie as putea zice, desi nu-I inteleg inca motivul.
Dar mi-am jurat ca voi intampina totul cu fruntea sus. Pana la urma ca eu sa fiu doborata asa de usor, de un nimic practic, ar fi o dovada de slabiciune pe care nu as putea-o suporta.
Pana la urma sunt tot eu. Trebuie doar sa gasesc o modalitate sa trec peste starea asta de rahat pe care mi-am creat-o singura cu asa zisele mele revelatii.
M-a ridic brusc in picioare poate pentru a-mi arata mie insami cat de determinata sunt. Determinata sa ce?... Chiar nu mai conteaza. Am regasit o energie ciudata in mine ce pare ca abia astepta sa se arate. Perfect.

O trag pe Liz de mana si o ridic cu usurinta dupa care incep sa urc scarile spre clasa noastra. Dar normal ca nu putea sa fie totul perfect. Am fost intodeauna ingrozitor de impiedicata, inca de mica, si probabil ca o sa raman asa toata viata. Deci nu apuc sa urc nici doua scari, privind-o pe Liz care se uita la mine oarecum terorizata, ca ma impiedic ca o proasta si ma trezesc in bratele unuia. Niste brate subtiri dupa parerea mea dar se pare ca destul de puternice cat sa ma sustina in picioare. La naiba, noroc chior.

Imi transmit greutatea pe proprile picioare si ma ridic din bratele salvatorului meu dandu-mi buclele satene de pe fata. Il privesc direct in ochii vrand sa-i multumesc baiatului care tocmai avusese ghinionul imens de a se afla in fata mea in unul dintre acele moment penibile pe care mi le provocam de una singura din cauza starilor mai ciudate pe care le am uneori.

Are niste ochii caprui, mai deschisi decat ai mei iar parul destul de lung ii acopera o parte din frunte. Hmmm, are niste trasaturi destul de dragute.
Fara sa ma pot abtine ii fac o analiza din cap pana in picioare cu ochii critici. Mda, are un stil care ma incanta si cu siguranta nu e unul dintre acei manelisti cu care e plin liceul. Trebuie sa fie o ciudatenie pentru locul asta. La fel ca mine pana la urma. Ma intreb daca asculta si rock?
Ah. Dar nu asta conteaza acum.

- Merci de ajutor.
Ii spun oferindu-i un zambet destul de larg si neobisnuit mie.

- N-ai pentru ce.

Imi spune cu un glas destul de rece si cu o expresie faciala pasiva dupa care ma ocoleste pur si simplu si isi continua drumul. Aha, se pare ca nu sunt singura care se “bucura” de o stare deplorabila.
Imi scapa un oftat micut, aproape indescifrabil, dupa care imi continui drumul spre clasa continuand sa o trag pe Liz dupa mine care avea o stare de soc destul de ciudata.
In orice caz. Baiatul ala mi-a starnit un interes neobisnuit. Si nu pentru ca m-a salvat, pentru ca simteam cu totul altceva cand ne-am atins.
Iar acum… acum simt ca vreau sa-l revad cat de curand posibil.


Oliver pov.
O vad cum sta pe jos alaturi de inca o fata care nu-mi atrage atentia de nici o culoare. Ea, fata care imi atrasese atentia in cel mai absurd mod cu putinta inca de cand am vazut-o prima data. Din pacate in foarte scurt timp s-a dovedit a fi o infumurata care depinde de atentia celor din jurul ei. De atunci a inceput sa ma dezguste. Are mereu aceiasi privire, gen “toti ceilalti sunteti niste gunoaie pe langa mine”. Totusi, spre surprinderea mea pare sa aiba si cativa prieteni care chiar tin la ea.

Dar acum pare total altfel. Poate a realizat intr-un final ce valuare are viata ei. Sau poate doar dramatizeaza vreo situatie ca sa atraga atentia celorlati asupra “suferintei” ei. Si intodeauna ii iasa, desi poate uneori o facea doar din pura obisnuinta.
Poate ca o invidiez. Pentru ca ea a reusit sa ajunga atat de sus desi simt ca e atat de diferita de toate acele specimene care isi fac veacul pe coridoarele astea. Eu, in schimb, nu pot sa-i fac decat sa ma deteste pentru ca sunt diferit de ei.
Dar acum nu e momentul sa ma gandesc la asta si poate ar trebui sa incetez sa o mai privesc ca un obsedat incercand sa ma conving ca o detest.

O vad cum se ridica brusc in picioare si tragandu-o si pe amica ei dupa ea. O ia pe scari ca bezmetica impiedicandu-se in proprile picioare. Normal ca in mai putin de doua secunde ii in bratele mele. Hmmm, poate era mai bine sa o las sa cada. Nu ca, chiar as fi intentionat sa o prind. A fost mai mult ca un reflex.
In fine, se ridica pe proprile picioare inca sprijinindu-se de mine in timp ce eu o privesc ca un prost. Imi face o analiza totala parca incercand sa gaseasca ceva anume la mine dupa care ingaima un “merci de ajutor” si imi zambeste larg. Un zambet care nu-mi parea de loc cunoscut desi stiu ca am privit-o de nenumarate ori, chiar daca nu-mi place sa recunosc asta. Nu, nu pot sa o las sa ma stapaneasca atat de usor. Atunci cu ce voi fi eu mai diferit de ceilalti pe care ii mainipuleaza. Ma limitez la ai spune ca nu are pentru ce si imi vad de drumul meu ocolind-o.

De ce naiba tocmai ea? Si chiar are rost sa ma gandesc la ea. Chiar are rost sa incerc sa o urasc, sa o dezagreez. Cand de fapt nu reusesc decat contrariul.
Si chiar conteaza. Eu sunt doar un microb in fata ei si asa ma va vedea intodeauna. Microbul care tocmai i-a atenuat caderea. Ha, asta ma amuza chiar si pe mine.
Dar ce-mi bat capul degeaba? Nu m-as baga niciodata intr-o relatie cu cineva ca ea. Niciun fel de relatie. Pana la urma ea nu face altceva decat sa stearga pe jos cu cei care tin la ea. E doar un monstru plin de rautate, indiferent de aspectul fizic. Exagerez. Stiu… Dar nu atat de mult cat as fi vrut.



scuze de greseli, am corectat odata capitolul dar poate am omis cateva
si astept comentariiii pentru ca sigur este destul de criticat
Buna ^^
O chestie ma deranjeza la ceea ce ai scris aici si anume:
Cand am devenit atat de nepasatoare fata de tot ce e in jurul meu.
Aici eu am impresia ca ar trebui sa fie o intrebare, cu toate ca tu ai scris-o ca pe o propozitie normala. Am vazut chestia asta in mai multe locuri. Asa ai vrut sa sune sau e pur si simplu o greseala?

O alta chestie care am vazut ca ai facut-o de mai multe ori:
pentru a-mi arata mie insumi cat de determinata sunt
Acolo ar trebui sa fie "mie insami".

Ce mi-a placut mie foarte muuult a fost partea in care povestit el. Mai exact:
O vad cum se ridica brusc in picioare si tragandu-o si pe amica ei dupa ea. O ia pe scari ca bezmetica impiedicandu-se in proprile picioare. Normal ca in mai putin de doua secunde ii in bratele mele. Hmmm, poate era mai bine sa o las sa cada. Nu ca, chiar as fi intentionat sa o prind. A fost mai mult ca un reflex.
Am murit de ras la partea asta :))
Ce ma deranjeaza aici: nu mai zice "ii in bratele mele..." ci "e in bratele..." Parca suna mai bine asa. (Din nou sunt subiectiva, dar na.....)

Sincer imi place, dar parca sunt prea multe revelatii si monologuri decat actiune in sine. Si parerea mea e ca tinde sa devina putin plictisitor fara mai multe intamplari.
Sper ca nu te-a deranjat ceva din ce ti-am zis.
Succes in continuare ^_^
Leontina, nu m-a deranjat cu nimic comentariul tau, ma bucur ca cineva depune efortul sa-l citeasca si sa-l si comenteze, deci mersi mult :*
stiu ca is multe greseli, daca ai vedea ce aeriana sunt nu te-ar surprinde, ieri era sa bag vasele de la uscat in frigider :)) si multe altele
stiu ca nu sunt multe intamplari, mai ales in primele capitole asa o sa fie, mai ales ca desi o sa existe intradevar si o poveste de iubire intr-un fel nu vreau ca fic-ul sa se limiteze numai la asta, altfel nu si-ar mai avea rostul nici titlul
ma bucur totusi sa stiu ca are si ceva parti bune :D

oricum am venit cu un nou capitol :P pentru ca, chiar vreau sa-l continui desi intr-un fel mi-am pierdut interesul pentru el


Capitolul 3

Ada pov.

Privesc de minute in sir spre ceasca verde inchis umpluta cu, cafea din fata mea. Imi e teama ca daca o iau in mainile mele se va sparge. Acel portelan atat de fragil.

- Prostii.

Exclam cu o voce joasa dupa care iau cana cu amandoua mainile si gust din lichidul negricios. Inghit repede si stramb putin din nas. S-a racit.

Imi scot din geanta portofelul rosu in carouri si pun sub farfurioara banii pentru cafea impreuna cu obisnuitul bacsis.

Ma ridic de pe scaun sprijinindu-ma de masa si ies din cafenea dupa ce-i fac semn din mana servitoarei. Ma stie destul de bine. Pana la urma asta a fost intodeauna singura cafenea din oras care a reusit sa ma incante din toate punctele de vedere.
In doar cateva minute ajung la liceu unde ma intampina un coridor de-a dreptul pustiu.

- E totusi prea devreme.
- Mda, nimeni nu o sa te bage in seama la ora asta.

Ma intorc in spate spre sursa vocii. E "el". Salvatorul meu superb, cum ii zice Liz. Poarta o camasa in carouri rosie, desfacuta, lasand sa se vada un tricou negru destul de largut. Parul, probabil intins cu placa, dat intr-o parte aproape ca ii acopera tot ochiul stang. Intr-o mana tine un pahar mare de cafea in timp ce castile abia scoase din urechi ii stau atarnate.

- Ce vrei sa zici?

Il intreb ridicandu-mi una dintre sprancene, poate incercand sa arat mai interesanta, si privindu-l direct in ochi. Acesta nu rezista prea mult contactului vizual si isi retrage privirea chiar mai repede decat am crezut. Sunt constienta ca am niste ochi ingrozitor de reci si imi place sa profit de asta din plin.

Acesta trece pe langa mine si merge spre curte scolii in timp ce ingaima un "nimic"ť aproape nedeslusibil ca raspuns pentru intrebarea mea.
Inconstienta pentru un moment de gesturile mele il urmez pe saten pana in curtea scolii. Acesta se aseaza pe o banca a carei existenta nu am observant-o niciodata.

Abia acum realizez cum trebuie sa arat tinandu-ma practic dupa un baiat ca un scaiete. O fi din cauza cafelei din mana lui a carei aroma o simt deja. Desi, cel mai probabil, e doar in imaginatia mea.

Imi scapa un mic oftat pe care mai mult ca sigur nici nu l-a auzit. In orice caz nu am de gand sa bantui de una singura coriduarele. Mi se par mult prea macabre atunci cand sunt lipsite de viata

Ma asez langa el, poate prea aproape. Acesta isi pune castile in urechi probabil incercand sa uite de prezenta mea. Fara sa-i zic nimic ii iau una dintre casti si mi-o bag in ureche sprijinindu-mi capul pe umarul lui si ridicandu-mi si picioarele pe banca de parca imi faceam un culcus. Ar fi chiar amuzant sa adorm aici dupa ce m-am foit toata noaptea. Ma intreb cum ar reactiona.

El doar tresare si ma priveste pirzis pentru cateva secunde dupa care se intoarce privind undeva spre un punct fix.
Corpul lui emana o caldura ciudata dandu-mi un sentiment straniu de siguranta si protectie. Nu-i zic nimic, pentru ca si bataile inimi mele sunt neobisnuit de rapide si mi-e teama ca o sa-si dea seama de asta din vocea mea. O presupunere probabil absurda la o analiza mai detaliata.

Fara pic de nonsalanta ii iau paharul de cafea ce imi parea ca are sa-si faca veacul pe banca oricum si sorb o gura din ea.

- De unde e?

Il intreb facandu-l atent la mine si miscand putin mana in care tin paharul ca sa-i dau de inteles ca ma refeream la minunata cafea.

- De la cafeneaua de pe colt. Nimic special.

Imi raspunde rece si sec. Ii pun paharul la loc dupa ce mai iau o gura dar nu-mi mai pun capul pe umarul lui. Il vad cum priveste spre ceasul de pe mana si ma lungesc peste umarul lui de parca ar fi nu stiu ce chestie interesanta. Grozav, in mai putin de cinci minute incep orele.

Satenul se ridica de pe banca dandu-si cu mana prin par printr-un gest cu care parea obisnuit. Probabil doar un tic format cu timpul. Ofteaza scurt dupa care ma priveste cu o intensitate neobisnuita in ochi.

Ma ridic si eu gandindu-ma ca asta trebuie sa astepte. Sau poate asta speram eu sa astepte.

- Te rog. Nu te vreau in preajma mea.

Raman tintuita locului si privesc locul unde statea el in timp ce satenul se departeaza de mine intrand in scoala. Simt un gol imens undeva in mine. Nu stiu cu precizie locul, poate ca e peste tot.

Ignor senzatia desi nu-mi da o stare tocmai placuta si intru in scoala cu capul sus. Doar nu o sa ma simt eu prost ca cineva ca el nu ma vrea in preajma lui. Eu sunt mult mai mult de atat si asta nu trebuie sa uit niciodata. La urma urmei singurul motiv pentru care i-am tinut companie a fost ca sa-i multumesc ca m-a salvat ieri. Totusi, m-am apropiat absurd de tare de el.

Ah, nu ma putea lasa pur si simplu sa-mi sparg capul ieri.


Oliver pov.

Dupa ce se serveste fara nici o nesimtire din cafeaua mea ma mai si intreaba de unde am procurat-o. Ma prefac nepasator si imediat dupa, ajutat de binecuvantatul ceas ma scutesc de prezenta ei. Ii de-a dreptul enervant sa o simt langa mine. Sa-i simt respiratia atingandu-mi pielea chiar si prin haine parca. Si cel mai rau, sa suport toate acele senzatii pe care doar ea a reusit sa mi le dea. Si simt ca data viitoare cand se v-a apropia atat de tare de mine nu voi mai rezista. Chiar daca pentru ea parea un gest atat de obisnuit sa-si lase capul pe umarul unui baiat pe care nici nu-l cunoaste. Sa-i soarba din cafea de parca fusese cumparata special pentru ea. Si poate ma raneste aberant de tare gandul ca asa e cu toata lumea. Pentru ca asta imi arata cat de nesemnificactiv voi fi mereu in ochii ei.

Si stiu ca mi-a simtit caldura corpului. Caldura care se intensificase atat de brusc in prezenta ei. Dar nu a zis nimic, doar a tresarit usor, atat de usor incat probabil nici nu si-a dat seama ca a facut-o.

Ii cunosc atat de bine toate reactile, mai bine decat as vrea. Poate mai bine decat ma cunosc pe mine insumi.

Ea se ridica in picioare, probabil presupunand ca asta astept de le ea.
"Te rog, nu te vreau in preajma mea"ť. Ii spun pe un ton cat pot de detasat dupa care ma departez de ea ca un criminal. De parca chiar i-as fi facut ceva rau, ceva ce in curand o sa regret. Macar de as avea satisfactia sa chiar fie asa...
Buna ^^ Uite ca am ajuns si eu pe aici.
Am citit continuarea si trebuie sa-ti spun ca sunt putin confuza. El pare sa nu o suporte deloc, dar cu toate astea:
Îi cunosc atât de bine toate reactile, mai bine decât aş vrea. Poate mai bine decât ma cunosc pe mine însumi.
Pe de alta parte ea pare sa cerseasca atentie si e foarte plina de ea, ceea ce ma face sa nu o mai plac atat de mult.

In alta ordine de idei, vezi ce faci cu diacriticile alea. In anumite cuvinte le-ai pus, dar nu peste tot, iar la altele ai uitat de ele cu desavarsire. Nu ca asta m-ar deranja foarte tare, dar nu arata bine.
Greseli de tastare parca nu ai avut, desi nu am fost nici eu prea atenta la acest aspect.

Altceva nu as mai avea de comentat.
Spor la scris si poate mai adaugi si tu ceva actiune totusi, ca se plictiseste cititorul. :))
deci am venit cu un nou capitol, merci mult de comentari :*
Leontina, pai fic-ul nu urmareste numai povestea lor de dragoste, urmareste evolutia psihica a lui Ada ca personaj, cum am mai spus de acolo vine si titlul, de aia am pus mult accent pe reactile si gandurile ei, si pe sentimente intr-o oarecare masura si mai putin pe actiunea in sine
oricum, sper sa va placa noul capitol si scz daca va plictiseste dar noh, asa ceva vroiam sa iasa de la inceput deci nu oblig pe nimeni sa-l citeasca daca nu-i place :D


Capitolul 4


Ada pov.[/b]

Uneori mi-as dori sa nu ma cunoasca nimeni. Sa fiu doar o necunoscuta, poate o straina. Nu conteaza, vreau doar ca ei sa nu ma stie.

Si atunci m-as putea plimba pe strazi in nestire, mirosind aerul orasului la fel cum facem atunci cand eram mica. Nepasatoare, privind mereu spre cer cautand o modalitate as fiu mai aproape de el.

Incercand sa zbor, zicandu-le tuturor ca o pot face, zambindu-le larg, copilaresc…
Atunci as fi poate libera. As putea sa colind magazinele fara sa-mi fie teama ca o suvita de par nu e la locul ei. Pentru ca nimeni nu m-ar cunoaste. Nimeni nu-mi va observa prezenta, o prezenta pe care am incercat atatia ani sa o fac remarcata.

Si cu ce scop? Doar pentru a sti ca sunt cineva, ca sunt recunoscuta ca fiind. Un scop care acum imi pare atat de prostesc. O absurditate.

Ma intreb cand am renuntat la mine si de ce am facut-o?

Poate la inceput cu un alt scop muribund si apoi cu un altul. Pana m-am pierdut de tot intr-o zi.

Si acum nu mai are rost sa sap trecutul, nu as face decat sa ma ranesc singura chiar mai mult. Pentru ca deja o fac de atatia ani. Mustrandu-ma mereu ca am fost slaba in fata unei situatii. Si acum, acum ca am fost slaba in fata lui.

As fi putut macar sa-I raspund rautacios, cum fac atunci and nu-mi vine nici o idee mai buna. Dar nu, am stat pur si simplu privind spre un loc care statea gol de minute in sir.
Si doare, doare ca dracu. Si nici macar nu stiu de ce. Cat naiba de mult m-am putut atasa de baiatul ala? Cum mi-am permis sa-mi las sentimentele sa-si faca de cap?

Stiind mereu cata slabiciune ascund. Stiind cat de usor ajung sa depind de cineva. Si am preferat totusi sa fiu inconstienta de gesturile mele, sa-mi inchid ochii pentru cateva clipe. Poate am crezut ca si el e ca toti ceilalti. Ca o sa ma accepte cu usurinta asa cum sunt. Ca-mi v-a oferi tot ce are mai de pret fara sa astepte defapt ceva in schimb. La fel cum o fac ei. La fel cum am fost obisnuita ani de-a randu.

Si caldura trupului lui, o caldura care imi trimitea fiori placuti in tot trupul, credeam ca inseamna mult mai mult. Prea mult…

Dar eu sunt eu. Si am jurat ca nu o sa ma las calcata in picioare. De absolut nimeni, indiferent de cate sacrifice presupune asta. Indiferent de cate ori ar trebui sa-mi calc inima in picioare.

Pentru ca am zis ca voi obtine tot ce vreau. Asa a fost mereu si asa are sa ramana.
Si acum il vreau pe el.Il vreau atat de mult incat ma uimeste propria-mi hotarare.

Dar lui nu trebuie sa-i dau satisfactia de a sti ca poate sa faca orice din mine. Ca poate sa-mi dea cele mai ridicole stari. Nu, el nu trebuie sa stie asta. El trebuie doar sa devina slab in fata mea. Caci vreau sa simt ca pot sa-l am oricand. Sa stiu ca ma doreste intr-un mod absurd. Sa simta si el toate aceste sentimente care eu abia le mai pot controla.

Si atunci voi avea satisfactia sa-i dau cu piciorul. De a-i spune pe un ton rece ca nu am nevoie de el. Ca nu e decat o piesa amarata si nesemnificativa din puzzle-ul meu.

Si aceea satisfactie ar fi majora. M-as putea hrani cu ea zile intregi, sau mai bine zis
mi-as hrani ego-ul, care cu siguranta e de doua ori mai mare decat a oricui, decat a lui…

De astazi lucrurile vor sta altfel. Dragul meu, de astazi imi vei apartie. Impreuna cu intreaga ta fiinta. Impreuna cu toata acea caldura pe care o emani. Care ma face dependenta de tine.

Ma ridic din pat cu un entuziasm ciudat si cu un ranjet de-a dreptul dement. Ma duc la baie si imi torn cativa pumni de apa pe chipul inca adormit. Dupa care ma imbrac in niste blugi simpli negri, un tricou verde lung si o vesta maro peste. Imi pun cateva bratari de lemn si imi iau bascheti negrii in picioare.

In mai putin de zece minute sunt deja in drum spre scoala. Merg hotarata si cu o viteza neobisnuit de mare pentru mine.

- Adaaa!

Aud o voce care ma striga din spatele meu si ma intorc brusc zarind-o pe Liz fugind ca nebuna spre mine cu bratele larg deschise. Pana sa apuc sa reactionez deja imi sare in brate. O dau cu greu jos de pe mine intreband-o ce a patit.

- Nimic, sunt doar vesela sa te vad. Ieri am fost putin ingrijorata pentru tine.

- Ah, vroiam sa te intreb. Sti baiatul ala care m-a prins cand am cazut pe scari? Nu stii cum il cheama?

Liz ma priveste ciudat si isi ridica una dintre sprancene ca si cum m-ar acuza de ceva.

- Oliver.

Imi zice sec inca privindu-ma suspicios.

- Sa nu-mi spui ca te intereseaza.

Chicotesc putin amuzata de reactia ei.

- Surprinzator, ma intereseaza.

Ii spun hotarata dupa care o iau inainte lasand-o pentru cateva clipe cu ochii in soare. Isi revine totusi repede si vine dupa mine punandu-mi tot felul de intrebari la care nu-i raspund. In capul mu e un singur lucru: “Oliver”.

Cand ajungem intr-un final la liceu, urc direct la etajul patru unde stiam ca e clasa lui. Din fericire un coleg de-a lui isi facea veacul prin fata clasei.

- Hei, ai un coleg pe care il cheama Oliver, nu? Poti sa-l chemi putin.

Acesta da afirmativ din cap si intra in clasa strigandu-l in gura mare pe colegul lui. Imi dau ochii peste cap. Pana acuma nu am observant dar coridorul asta ii groaznic de intunecat.

Il vad pe saten iesind din clasa si un zambet pueril imi apare pe fata.

- Iti aduci aminte de mine?

Il intreb ironica asteptand sa-si stearga figura confuza de pe chip.


Oliver pov.


- Iti aduci aminte de mine?

Ma intreaba ca un copil care isi vede unchiul preferat dupa mult timp. O privesc confuz pentru cateva clipe dupa care imi revin. Ii raspund cu un “aha” care denota lipsa mea de chef. Chipul ei isi schimba figura brusc parca realizand dintr-o data ca nu asa trebuia sa fie. Ma priveste fix in ochii dupa care continua.

- Vroiam sa te intreb daca nu ai vrea sa iesim undeva dupa scoala? Numai noi doi.

A pus accent pe ultima propozitie deci. Se pare ca i-am atras atentia dintr-un anumit motiv. Sau poate ca pur si simplu nu suporta sa fie respinsa de cineva. Un joc care ma incanta destul de tare.

- Of, credeam ca am fost destul de clar cand ti-am spus ca nu te vreau in preajma mea.

Ii spun cu o oarecare iritare aratandu-i ca prezenta ei nu ma incanta in nici un fel.
As zice ca sunt un actor inascut, din pacate ea e chiar mai buna ca mine. Sau mai bine zis are de doua ori mai multa experienta.

Se apropie periculos de mult de mine. Bataile inimi mele deja se amplifica aratandu-mi toata slabiciunea. Buzele ei le ating pe ale mele sarutandu-le, ma prinde de tricou si ma trage mai aproape de ea adancind sarutul.

Simt cum toata temperature corpului mi se ridica instantaneu. Si bataile inimi, dar nu le aud numai pe ale mele, le aud si pe ale ei. Asta inseamna ca…

Nu. O imping cu forta aproape lovind-o de peretele coridorului. Nu o pot lasa sa-si joace jocul cum vrea ea, chiar daca nu am crezut ca o sa mearga atat de departe.

Eu nu sunt jucaria nimanui. Mi-am jurat asta cu luni in urma si aveam de gand sa ma tin de cuvant. O sa-mi inec toate sentimentele pentru ea. Pentru ca totul e doar un joc. In urma caruia au suferit multi inaintea mea iar acum eu sunt victima ei principala.

Nu inteleg de ce la cineva i-ar putea placea atat de mult sa ii manipuleze pe ceilalti. Sa stie ca nimeni nu o sa se ridice impotriva ei. Asta chiar este un mod de viata? Sau doar o amagire continua.
Buna. Sunt putin cam aeriana de felul meu si nu mi-am dat seama ca povestea asta e diferita fata de cele cu care sunt obisnuita >.<. Ma prind mai greu uneori, din pacate. Scuze.

Anyway, capitolul asta mi-a placut mult. Saraca de ea, sper ca nu s-a lovit rau :))
Incepe sa devina foarte interesant si chiar sunt curioasa cum se vor petrece lucrurile in continuare.
Cred ca cel mai mult imi place cand povesteste el.
Ai cateva greseli de tastare, dar nu m-au deranjat prea mult.
O singura chestie nu mi-a placut cum a sunat:
de ce la cineva...
Aici cred ca ar suna mai bine daca ai zice de ce cuiva...
Spor la scris in continuare :D
PS: Sper ca nu te-au deranjat comentariile mele despre actiune.....
Leontina, merci de comentariu, chiar inseamna mult pentru mine :*:*


Capitolul 5

Ada pov.

Imi privesc reflexia in oglinda incercand sa gasesc ceva, orice. Ceva in care sa ma regasesc. O trasatura firava, un gand care sa mi se poata citii in ochi cu usurinta.

Sentimentele ce le simt pentru el. Unde ar trebui sa le caut. Vibratile pe care le-am simtit in tot trupul atunci cand l-am sarutat. Cum ar trebui sa le interpretez. Ca o slabiciune?
Dorinta absurd de al avea langa mine, de al imbratisa pana am ramane amandoi fara aer. Ce inseamna?

Inseamna ca-l iubesc? Inseamna ca gesturile mele absurde au o explicatie atat de simpla?
Si vreau atat de mult sa-i simt buzele din nou. Pentru ca pentru cateva clipe ne pierdusem amandoi. Si era atat de bine.

Si atunci de ce m-a respins?

E chiar atat de greu sa ajungi la el? E chiar atat de departe de tot ce insemn eu?
Si atunci ce ar trebui sa fac? Sa ma schimb, sa devin ceea ce cauta el. Dar tot nu stiu care din personalitatile mele l-ar incanta cel mai mult. Poate cea reala. Dar care e aceea?

Am nevoie de el. Nici macar nu stiu de ce. Dar am nevoie… simt asta in toti pori.
Si atunci nu pot lasa lucrurile asa. Nu-l pot lasa sa ma calce in picioare din toate punctele de vedere.

Ma bag in pat si adorm cu gandul la el, ca de cateva seri incoace pana la urma.

***

Diminiata ma trezesc la fel. Cu ochii lipiti de somn si totusi cu imaginea lui in cap. Cu gustul lui care inca pare ca se mai simte, indulcindu-mi buzele.
Si ma gandesc ca poate el chiar a devenit un scop pentru mine. Un motiv pentru a ma ridica din pat diminiata. Sau poate e doar o dependenta…

Imi spal chipul palid cu apa rece trezindu-mi simturile la viata dupa care ma schimb intr-un maieu rosu cu o camasa neagra peste, niste blugi negri decolorati si bascheti albi.
Ies din casa si ma indrept spre cafeneaua unde obinuiesc sa-mi petrec diminetile in care sunt prea lenesa sa-mi fac singura cafeaua. De paca drumul pana acolo ar fi mai putin obositor. Nu cred ca are vreun rost sa incerc macar sa ma inteleg.

In zece minute ajung in fata cafenelei si dau sa intru cand in fata mea se afiseaza doua gorile cu fata relativ omeneasca.

- Buna creato! Nu vrei sa ne ti companie mie si prietenului meu. Hai ca iti facem cinste cu ce vrei tu frumoaso.

Mi se adreseaza unul dintre ei. Ma starmb vizibil scarbita de cuvintele lui si ripostez imediat.

- De ce dracu crezi ca as vrea sa stau macar la un metru distanta de tine? Ma dezgustati amandoi.

Ma crizez la ei inconstienta parca de ce ar putea sa-mi faca. Pana la urma toata strada e pustie. La naiba.

Ma dau un pas in spate dupa ce analizez mai realist situatia in care m-am bagat. Observ pe fata celui care a vorbit cum se formeaza un ranjet pervers.
In momentul asta ar trebui probabil sa strig dupa ajutor. Dar asta nu l-ar enerva si mai tare pe muntele din fata mea?

- Scumpete, pentru siguranta ta ar fi bine sa fi mai tacuta.

Imi zice in timp ce se incrunta formandu-se mici riduri pe fruntea lui. La naiba. Tot timpul mi-o fac cu mana mea. Macar de m-as invata o data minte…

Oliver pov.

Incerc sa-mi savurez cafeaua privind incontinu pe geamul ce despartea interiorul cafenelei de lumea exterioara. Ceea ce e ciudat e ca pari atat de departe de realitate cand stai in locul asta si totusi stii ca doar o usa care scartaie la deschidere te desparte de adevarata lume. Poate ca e un loc potrivit ca sa te regasesti.

Totusi, un loc straniu de nepotrivit pentru ea parca. Pentru ca am vazut-o de zeci de ori trecand pragul acestui loc, in fiecare diminiata parca e vrajita de locul asta.
Si atunci eu ce caut aici? Desi stiu ca sansele sa o intalnesc sunt atat de mari. Sau poate ca asta e chiar motivul, desi imi place sa cred ca picioarele mele m-au adus aici fara ca eu sa constientizez cu adevarat incotro ma indrept. Aceleasi scuze prostesti ca de fiecare data.
Imi scutur usor capul revenindu-mi in prezent si iau o gura din lichidul negru din cescuta verde ce statea in fata mea. Afisez o figura de incantare aproape natanga si imi indrept privirea spre usa transparenta.

Vad doi munti de oameni care par ca se leaga de ceva fata mai pricajita a carei figura nu o pot descifra din cauza unuia dintre ei. Pot doar sa-mi dau seama ca e speriata din faptul ca tocmai a facut un pas in spate si pare ca abia se mai tine pe picioare.

Poate ar trebui sa fac pe eroul. Sau mai degraba as lasa slujba asta altcuiva. Imi invart privirea prin cafenea ca sa realizez ca sunt singurul constient de ce se intampla afara si singura fiinta de genul masculin care nu depaseste varsta de cincizeci de ani, cred.

Oftez resemnat punand cana de cafea pe farfurioara si deschid usa privind mai indeaproape scena. La inceput pot sa descifrez doar buclele satene ale asa zisei victime. Apoi ii vad chipul palid si ochii plini de spaima. Imi dau ochii peste cap intr-un gest de disperare. De ce tocmai ea?
Nu puteam sa fac si eu pe eroul cu… oricine altcineva. Dar nu, doar ea pare sa aiba nevoie de ajutorul meu.

O aud cum comenteza ceva indescifrabil desi evident e lesinata de frica. Si ma strafulgera o idee probabil stupida dar sper ca destul de buna.
Fara sa ezit ma duc direct spre ea si o prind de mana privind-o serios, parca mustrand-o din priviri.

- De cate ori ti-am mai spus sa nu mai fugi din spital? Inteleg ca nu suporti sa nu ma vezi, da realizezi macar cat de contagioasa ii boala ta?

Satena ma priveste socata, parca incercand sa realizez ce naiba tot ingaim. Imi mut privirea spre cei doi munti care acum ma priveau socati si speriati in acelas timp. Abia ma abtin sa nu rad si o trag pe Ada in interiorul cafenelei trecand direct printre aia doi care s-au dat cu un pas in spate instantaneu.

O trag pe fata pana la masa mea punand-o sa stea jos dupa care privesc spre usa ca sa vad ca cei doi deja s-au facut nevazuti. Ma asez pe scaunul pe care stateam bine mersi inainte si incep sa rad incet incercand sa-mi infund chicotele ca sa nu distrug linistea care predomina in incapere. Nu ca ar avea vreun rost, deja toti ma privesc ciudat de cand am intrat tragand-o pe satena dupa mine.

O privesc pe Ada printre suvitele care imi acopereau chipul. Ea doar chicoteste usor privindu-ma intens. Probabil a realizat si ea in sfarsit ce se intampla.
Dupa vreo doua minute ma linstesc si eu total revenindu-mi la starea mea normala.

Am sfarsit prin a ne bea cafeaua impreuna. Dar nu asta aveam in cap cand am hotarat sa vin aici? Probabil, dar as zice ca mai bine o las sa creada ca a fost doar o coincidenta. In felul asta poate reusesc sa ma conving si pe mine ca a fost asa.
La urma urmei nu vreau sa recunosc nici macar fata de mine ca am o nevoie idioata de a o avea langa mine…


sper ca v-a placut :P si scz de greseli daca sunt in exces
Buna. Mersi de anunt ^^
Asa, ai cateva greseli de tastare:
diminiata - dimineata
citii - citi
Si ai mai folosit undeva ii in loc e, dar nu mai gasesc fraza.
Povestea incepe sa devina interesanta :-? Deci, din cate am inteles eu amandoi sunt indrgostiti unul de altul si nu au curaj sau nu vor sa-si spuna. Iar el, desi stie mult prea bine ce simte pentru ea continua sa nege acest lucru. Asta ma face sa ma intreb de ce face asta.
Despre descrierea sentimentelor nu mai zic nimic ca nu am ce. Ti-am mai spus ca te descurci bine la acest capitol...cred.
Si acum faza la care am murit de ras:
- De cate ori ti-am mai spus sa nu mai fugi din spital? Inteleg ca nu suporti sa nu ma vezi, da realizezi macar cat de contagioasa ii boala ta?
Foarte tare, la asta nu ma asteptam :))

Cam atat, astept continuarea si mult succes in continuare :P
Buna...
Am citit si eu povestea ta :P
Ai cateva greseli de tastare si umpic mai multe gramaticale dar nu stau sa le semnalez... fi doar putin mai atenta pe viitor :)
Se pare a povestea e din zilele noastre... o fata egoista, egocentrista, care vrea sa se joace de-a iubirea si se indragosteste :) Pare sa aibe si ceva regrete di trecut, motivul u e prea clar dar poate ca e mai bine asa. Un baiat retras, nesociabil si care nu recunoaste ce simte, defapt arata contrariul... tocmai bun pentru o egoista :)) Sa vedem cum se vor descurca mai departe.
Numele imi place mult si imi place ca povestesti din perspectiva amandurora, desi parca perspectiva lui e mai directa si mai conectata la realitate, in timp ce a ei e mai mult imaginara... mai mult pe partea sentimentala.
Sa vedem acum ce o sa se intample in continuare :P bafta
ms de parere fetelor >:D<
chiar conteaza pentru mine :P
si acum urmatorul capitol, poate putin mai trist
mi se pare ca actiunea e grabita dar nu vroiam sa iasa un capitol kilometric :|



Capitolul 6


Ada pov.[/b]

Daca ar fi mintit oricine altcineva ca sufar de cine stie ce boala grava si extrem de contagioasa doar pentru a ma scuti de o situatie dureroasa in care m-am bagat singura probabil ca as fi reactionat destul de urat. Dar rasul lui parea atat de inocent, ca un copil care oricat ar incerca pur si simplu nu se poate abtine, indiferent cate priviri il atinteste.
Eu puteam doar sa-l privesc fix. Parca vazusem ceva care m-a fascinat in ultimul hal. Si poate ca asa era. Pentru ca el ma fascineaza, parca aratandu-mi ca un om poate fi si altfel. Nu doar acele modele stereo fara personalitate, care nu par sa gandeasca singure. Probabil doar controlate de o telecomanda. Si, de cele mai multe ori, as zice ca telecomanda e la mine. Asta inseamna ca ma pot juca pur si simplu cu vietile unor persoane? Si daca da, de ce as avea vreun drept sa fac asta?
Doar pentru ca m-am impus inca de la inceput. Ca mi-am zis mereu parerea cu voce tare, fara sa-mi pese pe cine trebuie sa contrazic, cu cine ma voi “pune rau”.
Atunci inseamna ca sunt superioara lor? Asta am crezut in toti acesti ani. Si totusi, daca era cineva mai puternic ca mine, atunci si eu as fi fost doar un alt pion. Probabil pus la bataie inca de la prima miscare. Pentru ca altfel exista riscul de a ma revolta.
Atunci sunt doar o manipulatoare. Da, cred ca asta ar fi cuvantul cel mai potrivit.
Dar fata de el ce sunt? Pentru ca simt ca as face orice numai ca sa fiu aproape de el.
Si nu m-as putea juca cu el, chiar daca astea incerc sa ma conving ca sunt intentile mele.
Ies afara din scara blocului si ma uit in jurul meu parca incercand sa gasesc ceva nou in acelas peisaj cu care sunt obisnuita de ani de zile.
Noaptea trecuta a plouat si poate doar baltile uriase si apa scurgandu-se de pe toate acoperisurile mai dau un aer diferit locului.
Simt un strop de apa rece lovindu-mi ceafa si scurgandu-se mai apoi pe spatele meu incalzit. Ii simt raceala in tot trupul si ma incord involuntar lasandu-mi tricoul galben sa absorba apa si sa-mi redea senzatia de caldura.
Apoi pornesc cu un aer ciudat de melancolic pe strada ce ma ducea spre liceu incercand sa evit baltoacele ce se formasera pe mijlocul trotuarului. Fara prea mult succes insa.
Dupa cateva minute bune ajung pe strada pe care se afla liceul. Si il vad pe el, tocmai intrand pe portile mari si negre cu capul aplecat parca incercand sa desifreze ceva scris pe asfaltul ud.

- Oliver!

Strig aprope inconstient si incep sa alerg spre el in timp ce privirile celorlalti colegi de scoala imi priveau cu stupoare gestul negandit si fuga copilaroasa spre cineva drag. Si acuma ar trebui sa-i sar in brate, poate sa-l sarut, sa-i spun ca-l vreau aproape si el sa-mi incalzeasca simturile cu caldura trupului lui la fel cum a facut-o in ziua aceea. Dar nu, ma opresc la vreo cincisprezece centimetri de el si respir putin sacadat in timp ce ma priveste pierdut si mirat in acelas timp.
Privirile noastre se intalnesc si simt un tremurici ciudat, rece si totusi atat de diferit de tot.
Imi retrag privirea, poate pentru prima data in viata mea. Dar simteam ca imi era teama, teama ca va citi in ochii mei, ca imi va descifra niste sentimente pe care inca nu le inteleg nici eu. Si totusi le simt, atat de tare, de parca au ajuns sa fie o parte atat de importanta din mine, ceva indispensabil existentei mele.

Sunt slaba, sunt atat de slaba in fata ta, daca ai sti…
Imi simt dintr-o data ochii intepandu-ma, de parca siroaie de apa pura ar fi pe punctul sa iasa din ei.
Lacrimi. Lacrimi pentru ce…?
Un parau de lichid transparent incepe sa-si faca loc printre trasaturile fetei mele.


Oliver pov.


Dintr-o data incepe pur si simplu sa planga. De ce? Nu stiu, dar simt ca lacrimile ei sunt adevarate, atat de pure, atat de… triste.
Eu doar o privesc mirat, socat, distrat, confuz. Nici eu nu stiu. Doar o privesc, ca pe o zeita care plange, lacrimi reale.
Incerc sa-mi misc mana stanga insa parca refuza sa ma asculte. Ce ar trebui sa fac? Cum ar trebui sa reactionez la asta?

Lasa-ti inima sa-ti dicteze miscarile.

Imi aud vocea pe fundalul altor mii de ganduri. Ma linistesc brusc si dintr-o data capat control asupra proprei persoane.
Imi desfac bratele si ma apropi de ea cuprinzand-o in mine, in bratele mele. Pentru o secunda parca ii pot citi gandurile, dar inca nu le pot intelege. Poate ca nici ea nu si le intelege, poate ca inca nu-si poate explica nimic din ceea ce s-a intamplat in ultima prioada.
Dar pentru doua minute intreaga ei raceala disparuse. Parca devenise doar un copil nevinovat, sensibil, firav, cu o nevoie nemarginita de ocrotire.
Si eu ador atat de mult partea asta a ei.
Poate ca asta e ea ce reala sau poate… nu, nu are cum, nu e doar o fatada. E mai mult de atat, mult mai mult.
Intr-un moment in care sunt lovit de ratiune realizez cate priviri sunt atintite asupra noastra. Incluziv prietena aia a ei. Dar ochii ei nu sunt mirati, doar tristi. Parca ea ar fi stiut…
Trebuie sa plec de aici. Asta imi dicteaza toate simturile. Totusi, ea nu pare ca ar avea o intentie de a se misca de aici. Sta ca o statuie in bratele mele. Fara nici o reactie clara. Doar suspina la cateva seunde insa lacrimile au incetat sa-i mai curga.

- Trebuie sa plecam de aici.

Ii soptesc aproape indescifrabil, stiind totusi ca ea are sa ma auda. Mereu o face, uneori am impresia ca nici macar nu trebuie sa ma exprim in cuvinte. Ajunge o privire, un gest, o figura faciala, orice, ca sa-mi poate descifra cu atata usurinta gandurile. Totusi, in ochii ei exista o poarta aproape impenetrabila, o poarta care era sa se deschida astazi in fata mea.
S-a simtit poate slaba, slaba in fata mea iar cel mai usor mod de a-si zbiera gandurile fara sa scoata vreun cuvant era sa planga. Dar de ce toate aceste aberati imi trec prin cap tocmai acuma?
Trebuie sa gasesc un refugiu, departe de privirile colegilor.
Incep sa pasesc incet pe strada controlandu-i parca si ei miscarile chiar daca inca sta aproape ascunsa in interiorul geci mele.
In doar cateva minute ne indepartam suficient de liceu ajungand intr-un parculet.
Eu ma asez pe prima banca insa ea ramane in picioare in fata mea parca abia acum descifrand ceva din ce se intampla.
Are ochii inca uzi iar fata ii capatase o nunta de rosu pe care nu am mai zarit-o pe chipul ei pana acuma.

- Ce a fost… aia?

O intreb parca asteptand o explicatie pentru gsturile ei. O explicatie pe care insa stiu ca nu mi-o poate da. Si atunci ce o sa faca?
Ma priveste confuza, parca rece desi ii simteam trupul arzand, la fel ca al meu.

- Nimic.

Imi raspunde cat poate de sec desi stiu cat de falsa este in acest moment. Cand a inceput sa minta atat de prost?
Se intoarce si cu pasi grabiti se indeparteaza de mine, parca incercand sa fuga de ceva… de realitate sau de proprile sentimente?
Nu o urmez. Simt faptul ca are nevoie sa fie singura. Doar ea singura poate sa se regaseasca, atata timp cat nu o sa dea cu piciorul la tot. Atata timp cat va renunta la ceea ce a devenit, la ceea ce are…



chiar scz daca sunt greseli dar am ceva treaba si nu l-am corectat decat o data, si Word-ul imi trage teapa de o groaza de ori cum compu e pe engleza...
Buna >:d<
Incep cu greselile de tastare/gramaticale. Hmm, parca ai avut mai putine decat de obicei. Nu le enumar ca nu am rabdare. O singura chesti o sa-ti spun: nu mai zice acuma, ca nu corect si nu arata nici bine. Mai corect e acum. Iti zic pentru ca am vazut chestia asta cam des in acest capitol si m deranjeaza.
Sincer actiunea nu mi s- parut deloc grabita. Chiar mi-a placut :x Nici foarte trist nu mi s-a parut, poate doar putin. Bine, la final, cel putin ultimile fraze chiar m-au intristat :( Incep totusi sa presimt ceva.
Strig aprope inconstient si incep sa alerg spre el in timp ce privirile celorlalti colegi de scoala imi priveau cu stupoare gestul negandit si fuga copilaroasa spre cineva drag.
Fraza asta m-a cam zgariat pe creier. Din cauza repetitiei acelui verb, a privi. Ai fi putut sa zici imi urmareau..... Nu stiu, parca suna mai bine asa.
In rest imi place :D Chair a devenit foarte interesant. Presimt ca ea se va schimba foarte mult. Ma bucur ca in sfarsit a incetat si el sa se minta singur si ca a recunoscut ca simte ceva pentru ea. Asa ma putea enerva baiatul asta :)) M-ai facut curioasa.

Mult succes in continuare :*
buuun, deci am mai scris un capitol, stiu ca e mai ciudat, nu mi-a iesit exact cum vroiam dar asta este...
stiu ca nu e asa reusit dar mi-am iesit putin din mana...
astept critici si comentari (aveti ce comenta :)))



Capitolul 7


Ada pov.[/b]

In fata mea se afiseaza doar o intindere alba, lipsita de orice, lipsita de materie, doar un vid nesfarsit care pare ca ma absorbit inauntrul lui…
Si mie teama, simt o teama absurda acaparandu-mi intregul trup. Scotand din mine acele reactii pe care le-am ascuns intodeauna, in fata carora m-am aratat mereu puternica. Ca atunci cand eram mica si visam acei monstruleti care continuau sa-mi spuna ca ei sunt o parte din mine.

Un vis, asta trebuie sa fie, doar un vis…


Si atunci toata aceasta teama incontrolabila nu-si are rostul, tot acest vid este doar o iluzie, o iluzie atat de rece, lipsita de viata.
Brusc peisajul se schimba, lumina devenind obscura, parca incercand sa-mi arate ca-i ceva mai mult decat o prostie de halucinatie. Si simt iarasi teama amplificandu-se prostesc inauntr-ul meu, parca tot sangele din vene inghetandu-mi pe moment.

Si aud soapte, soapte ce ma atrag spre ele parca promitandu-mi acea siguranta pentru care as ucide acuma. Sau nu, nu as face-o. Scutur din cap realizand cat de absurde mi-au devenit gandurile si atunci realizez ca merg. Merg in picioarele goale pe o suprafata intunecata. Simt fiori in tot trupul si mi-e frig, mi-e atat de frig.
Imi amintesc ca odata imi era atat de teama ca o sa mor inghetata. Si acum, acum parca simt toata acea teama din nou. Acea teama atat de copilareasca care imi manca nopti intregi pe atunci.
Dar acum ar trebui sa fiu altfel, nu? Ar trebui sa-mi pot suprima toate aceste temeri, se presupune ca sunt mai puternica…
Continui sa merg atrasa de ceva. De acele voci care par ca ma cheama, imi striga parca numele, parca m-ar chema sa devin una de-a lor.

Si merg spre ele, incercand absurd sa le descifrez. Imi auzeam numele, si parca si pe al lui. Desi, poate e doar o impresie prosteasca.
Si iarasi inaintez, fortata sau inconstienta de gesturile mele. Nu-mi pasa, stiam ca e ceva acolo, ceva ce are sa-mi schimbe viata poate pentru totdeauna. Si inaintez pana ajung intr-un colt. Ating locul unde cei doi pereti se intalnesc si ma intorc brusc inapoi in fata mea aparand o oglinda. O oglinda mai mare ca mine si atat de clara cu marginile dintr-un lemn sculptat intr-un mod ciudat, oarecum invechit.
Imi aminteste de acea casa plina de oglinzi care ma terorizase atat de tare cand eram inca o copila…

Si in ea apare o umbra care prinde in scurt timp forma unei finite umane… forma mea…
In scurt timp pot sa-mi descifrez trasaturile in oglinda. Dar arat atat de diferit. Chipul mi-e atat de palid iar hainele imi sunt incolore in timp ce parul ciufulit imi acopera o buna parte din fata.
Asta nu sunt eu. Nu pot fie eu. Poate doar o parte din mine…

Semanam atat de mult si totusi atat de putin.


- Cine esti…?

O intreb aprope soptit desi stiu ca nu o sa-mi raspunda, nici eu nu as fi raspuns…
Ma inspaimant pentru o secunda realizand cat de bine ii cunosc fiecare reactie.
Totusi, departe de starea mea de confuzie ea porneste intr-un ras ironic, aproape dement si ma priveste cu acea superioritate pe care stiu ca o am si eu uneori in privire.
Si in acest moment simt ca vreau sa ma contopesc cu acea entitate, cu propria-mi reflexive in oglinda. Cu acea parte din mine. Sa devenim o singura fiinta… incontrolabila, plina de nebunie.
Intr-un impuls de o secunda imi ridic piciorul stand deasupra podelei si vreau sa pasesc in oglinda. In acelas timp imi intend mana stanga lasand-o sa se uneasca cu cea a acelei entitati.

Asta e decizia ta finala? Renunti atat de usor?


O voce puternica, usor autoritara si totusi plina de caldura imi rasuna in cap. Tresar puternic si strangandu-i mana ei o trag afara din acea oglinda cu toata puterea. Surprinsa intr-un fel de gestul meu cade in genunchi singurul ei sprijin fiind mainile noastre impreunate.

Ma amplec la nivelul ei si aceasta ma priveste in ochii dandu-mi fiori reci in tot corpul. Ma priveste de parca o tradasem, cu atata ura…

- Cine esti?

O intreb din nou, de data asta simteam totusi ca o sa primesc alta reactie. Si aveam dreptate. Fara sa-si schimbe pozitia vad cum buzele ei rosi se arcuiesc intr-un zambet sarcastic si imediat i se deschid lasand cuvintele sa iasa.

- Eu sunt tu! Sunt ego-ul tau…

Imi raspunde batjocoritor, superior.
Simt cum mi se ridica parul de pe ceafa si toata teama care abia reusisem sa o reduc prinde o amploare devastatoare facandu-mi tot trupul sa tremure. Ii eliberez mana dintr-a mea simtind ca nu mai am nici o putere. Pentru cateva secunde simt cum toata acea suprafata de sub mine dispare iar oglinda din care o trasesem pe ea incepe sa se clatine dand lucrurilor un aer chiar mai terorizant.
Incerc fara succes sa ma ridic in picioare si orice forta imi dispare devenind atat de slaba, atat de slaba in fata… mea.
Ea se ridica in picioare tragandu-ma si pe mine in sus cu o forta surprinzatoare dupa care spre surprinderea mea ma imbratisaza strans parca devenind una cu mine.

In urmatoarea secunda ma trezesc trasarind privind in jur. Aceiasi pereti cu care sunt obisnuita, aceiasi dezordine de care mi-am propus de atata timp sa ma ocup.
Ma ridic in sezut ajungand pe marginea patului imi las picioarele sa atinga podeaua.
Simt un frison rece pe sira spinari si abia acum realizez ca toate hainele de pe mine sunt ude de transpiratie. Ca atunci cand imi era atat de teama…
Privesc spre birou si vad o poza cu mine si atunci imi amintesc totul. Ca o sageata care imi strafulgera mintea si intregul corp fara mila pentru o secunda. Ochii mei devin mai mari si privesc fixate spre acea poza. Poate dincolo de ea…

A fost doar un vis?

Simt ca a fost mai mult de atat. Tot acel peisaj, toate acele lucruri care ma inspaimantau in cel mai rau mod cu putinta.
Si eu, doar eu sunt propriul meu dusman. Sunt propria mea temere. Si am stiut asta in tot acest timp…
Incerc sa ma dezmeticesc putin desi stiu ca groza ce o simt in suflet acuma nu se va stinge atat de usor si privesc spre ceasul rotund ce sta atarnat pe perete. Arata ora zece jumate.
Am intarziat la scoala. Prea mult ca ziua asta sa-si mai aiba rostul.

Ma ridic din pat si imediat imi simt picioarele moi si in doua secunde intregul meu corp face contact cu podeaua.
Oftez si ma ridic putin fortat in picioare dupa care intru pe usa de la baie intrand imediat sub dus lasand apa calda sa-mi curete trupul. Poate incercand sa scap de acele imagini din capul meu: acel vid, acea oglinda, acel frig, eu… totul imi parea imaginea unui cosmar. Un cosmar viu care stia pana la cel mai detaliu cum sa ma distruga.
Buna >:d< Mersi de anunt.
Deci despre acest capitol... sincer chiar nu stiu ce sa zic. Am ramas un pic confuza. Acel vis al ei a fost destul de ciudat.
Trecem peste la greselile de tastare:
pare ca ma absorbit - m-a...
Si mie teama - mi-e
acuma - acum
Altceva nu stiu ce as putea sa zic, adica capitolul a fost diferit fata de restul. Inca ma mai intreb ce-o fi insemnat acel vis al ei :-? Despre descriere nu am ce sa zic, nici despre actiune. Mi s-a parut ok.

Pai, cam atat. Astept continuarea :P
inca un capitol povestit din perspectiva i, urmatorul o sa fie din a amadurora dar mai mult din a lui :P
scuze de greseli :|



Capitolul 8

Ada pov.
[/b]
“ Atunci cand nu te mai regasesti in tine insuti, atunci toate temerile tale ascunse vor prinde fiinta in interiorul tau. Si tu inseti vei ajunge sa lupti impotriva ta”. Inca imi amintesc vara trecuta cand bunicul meu imi spusese aceste cuvinte. Dar de atunci s-au intamplat atat de multe, atat de multe s-au schimbat. Iar eu… eu abia ma mai regasesc in ceea ce eram atunci. Si acum, dupa atatea luni am ajuns sa ma regasesc in cuvintele lui pe care atunci le numisem ‘fara valuare’. Pentru ca inca nu le puteam intelege, inca nu ma puteam intelege. Mi se parea atat de absurda ideea de a lupta impotriva mea. Mai citisem intr-o carte cum ca “suntem singuri nostri dusmani”- aberati- asa le numisem fara nici o retinere.
Si cand toate cuvintele astea se regasesc in fiinta mea, cand ele par ca prind viata si ma mustreaza pana la cel mai adanc nivel al constintei. Pentru ca mi-am permis sa fiu altfel, o tradatoare, m-am manipulat pe mine insami si m-am transformat in ceva oribil. Pentru ca am crezut ca asta e bine pentru mine? Am ajuns sa gasesc niste scuze atat de ridicole, nici macar eu nu le-as accepta…

Si gandul imi zboara din nou la el, ca de cateva ore incoace, pentru ca tot ce simteam ieri pentru el mi se pare acum atat de ciudat. L-am detestat, pentru ca m-am simtit slaba in fata lui cand el fusese singurul la care nu i-a fost frica sa-mi arate cat de jos sunt.
Nu i-a fost frica sa ma ironizeze sau ca ma voi ‘supara’. O suparare falsa, mimata. Pentru ca niciodata nu am fost genul care sa puna la suflet, pentru ca a fost doar o alta metoda de manipulare. E incredibil cat poate afecta pe cineva supararea celui de langa el. Cat de repede face compromisuri in favoarea… unui om prefacut.
Si as putea sa fiu acuzata, poate ar trebui sa sufar pentru tot ceea ce am facut. Uni ar putea sa ma considere o fiinta inteligenta pentru ca stapanesc cu atata success “arta manipulari”. Dar daca i-as spune cuiva ca nici macar nu realizam tot ce faceam, oare m-ar crede?
Imi scapa un oftat prelung si realizez inca o data ca ceea ce zic eu nu are credibilitate nici macar in fata mea.
Ma ridic de pe canapea si incep sa-mi caut cateva haine prin dulap. La scoala nu am mai ajuns dar sa stau toata ziua gandindu-ma la niste lucruri care nu vor face altceva decat sa ma faca sa ma simt vinovata mi se pare prostesc.
In scurt timp ies din bloc si-mi duc instantaneu mana la frunte cand sunt lovita de lumina puternica a soarelui. Ciudat, soarele nu m-a mai deranjat niciodata atat de mult, dar acum am impresia ca ma voi praji odata cu cimentul negru si voi deveni… nimic. Dar nu asta am fost mereu? Un nimic cu o eticheta de erou.
Zambesc, un zambet sarcastic fata de proprile ganduri.
Ma departez de blocul unde locuiesc de ani buni cu pasi inceti si balansati. Nu stiu unde o sa ajung dar acum nu-mi pasa, totusi drumul mi se pare cunoscut…
Nu ma gandesc la nimic, doar ma uit prin vitrinele magazinelor fara sa realizez de fapt ce e dincolo de sticla transparenta. Pentru ca chiar acum toate acestea par lucruri fara importanta. Dar nu au fost mereu asa?
Incerc sa depun un efort de memorie parca vrand sa-mi amintesc cum obisnuiam sa fiu zilele trecute, cat de mult contau pentru mine hainele, prieteni, el…
Nici un rezultat, doar un alb imens care pare ca ma va atrage in el.

Poate ar trebui sa plec de aici pentru o perioada…

Nu, nu pot. Dar de ce?
Imi apare in cap scena in care Oliver m-a prins pe scari, ziua aceea cand l-am privit prima data in ochii…

Cine ti-a cerut sa apari in viata mea si sa schimbi… totul?

Poate era mai bine sa nu te fi cunoscut niciodata. Atunci unde as fi fost astazi? Poate la scoala in banca mea incercand sa descifrez unul din biletelele de la Liz…
Imi scutur capul pentru a-mi alunga gandurile si a ma racori unpic in acelas timp. Am nevoie sa nu mai gandesc, am nevoie sa ma eliberez de tot pentru cateva minute.

In scurt timp ajung pe strada pe care e cafeneaua dar trec pe langa ea doar aruncand o privire decorului care il cunosteam pana la ultimul amanunt probabil si merg mai departe.
Am privit asfaltul zeci de minute sau poate doar cateva secunde ca dupa sa-mi atintesc privirea spre cerul lipsit de nori. Doar o intindere albastra care totusi astazi pare ca are un farmec aparte.
In scurt timp picioarele mele se opresc si imi atintesc privirea in stanga mea ca sa realizez ca am ajuns la liceu. Privesc ceasul care indica ora unu fara cinci minute.

La fix ar trebui sa term…

Dar nu apuc sa-mi finalizez gandul pentru ca il vad iesind pe usa liceului. Il privesc mirata in timp ce privirea lui emana doar o aiureala totala.

- Mai aveai cinci minute din ora. Ii spun pe un ton de mustrare in timp ce privesc ceasul.

- Nu am mai rezistat. In plus nu cred ca esti persoana potrivita sa-mi ti morala. Aveai ore pana la doua.

Imi spune cu un zambet plin de subinteles dupa care se apropie de mine si incepem sa mergem pe strada. Nu m-am obosit sa-i spun ca astazi nu am ajuns deloc la scoala.
Stramb usor din nas cand din intamplare se apropie putin mai tare. A fumat. Imi dau ochii peste cap, probabil nu a mers deloc la ultima ora…

Fara sa-mi dau seama ajungem pe o strada care nu-mi pare deloc cunoscuta. Am vorbit tot timpul cu el desi nu stiu despre ce. Il intreb unde suntem iar acesta ma priveste mirat si nevinovat.

- La mine. Urci la o cafea? Imi zice in timp ce-mi deschide usa de la un bloc.

- De ce m-ai adus aici?

- Ce vrei sa zici? Tu ai venit cu mine, nu te-a fortat nimeni…

Imi raspunde usor revoltat si dupa ce-i ofer un mic zambet de impacare intru pe usa ce inca o tinea deschisa si o iau in sus pe scari.
Oliver ma prinde imediat din urma. Il privesc pentru o secunda ca sa observ ca fata lui capatase o nuanta usoara de rosu. Chicotesc aproape indescifrabil. Nici nu vreau sa stiu la ce se gandeste…
Ajungem repede in apartament cum se afla numai la etajul doi si acesta pregateste cafea in timp ce eu incep sa ma uit prin toate camerele. Dupa cum se vede locuieste singur…
Negasind nimic interesant ajung sa ma plictisesc repede asa ca ma duc in bucatarie si imi sare in ochii un calendar unde era incercuita data de peste doua zile. Ma apropi de calendar ca sa descifrez un “ziua mea” scris micut sub data respectiva.

- Cine si-ar nota propria data de nastere? Il intreb in timp ce incerc sa-mi inabus rasul.

- Amuzant, dar anul trecut am uitat cand e ziua mea si m-am trezit cu
cateva rude pe cap. Eh, anu asta o sa fiu din fericire de unul singur.

Ma incrunt incercand sa Ie gasesc o logica cuvintelor lui, cine ar putea fi fericit ca sta singur de ziua lui?
In urmatoarea secunda ma strafulgera o idee, nu o sa stea singur de ziua lui. Cred ca un ranjet prostesc mi-a aparut pe fata pentru ca Oliver se uita la mine de parca tocmai am cazut de pe cine stie ce planeta indepartata.

- Stii? Te-ai schimbat, cumva…

Il privesc mirata si simt ca incep sa ma emotionez desi nu stiu de ce.

- Taci si da-mi odata cafeaua aia! Ii spun abia abtinandu-ma sa nu ranjesc ca o dementa.

Imi intinde cafeaua si incepem sa vorbim toate aberatile posibila in timp ce lichidul negru din cani se evaporeaza parca.



astept parerile voastre :D
:D Sunt aici gata sa comentez.
Cred ca asta e cel mai bun capitol de pana acum. Mi-a placut cum i-ai descris sentimentele, la un moment dat m-am intristat :( Saraca fata. Nici ea nu mai stie ce-i cu ea.
Ai cateva greseli de tastare, dar inafara de o cacofonie nu mi s-a parut prea grav.
Dar nu asta am fost mereu? Un nimic cu o eticheta de erou.
Chestia asta mi s-a parut geniala. :x
Iar la faza de la sfarsit cand ea il certa ca mai avea cinci minute din ora si toata discutia m-a amuzat. Pana la urma tot ea se gasise sa-i atraga atentia, dupa ce ca nu se dusese deloc la scoala :))
Of, nici nu mai stiu ce sa zic. A, da, presimt ca va face ea ceva de ziua lui. Am dreptate? Abi astept sa aflu.

Spor la scris >:d<
Capitolul 9


Oliver pov.

“A judeca oameni dupa aparente inseamna a da cu piciorul la fericire”. M-am folosit mereu de asta pentru a le arata altora cat de jalnici pot fi uni oameni, oameni increzuti, aparent lipsiti de orice traire, ipocriti, oameni ca ea…
Si atunci eu n-am facut acelas lucru? N-am judecat-o pentru ca e pierduta intr-o lume pe care nici macar nu o intelege. O lume cruda in care juca rolul negative pentru ca… a crezut ca asa e bine. Pentru ca era singurul mod prin care putea fi ‘ea’ cea importanta, fara sa mai conteze valuarea celorlalti din jurul ei.
Si vreau, chiar vreau sa fiu langa ea, chiar daca a trecut atata timp pana sa realizez asta. Dar asta nu ar insemna sa fiu numai o umbra? Nu ar insemna sa mi se ia si acea insemnatate atat de mica pe care o am acuma. Si o sa devin, o amintire, poate nici macar. Pentru ca voi fi inca acolo, parca transparent. Prezent si totusi absent. Pentru ca ce sunt eu pe langa ea, ce sansa am sa ma impun langa ea. Pentru ca ea e totul, ea e o lume intreaga pentru mine, o lume noua.
Dar merita sa o pierd? Pentru ca ieri am vazut o stralucire atat de ciudata in ochii ei. Si pentru o secunda sau mai multe am vrut sa o sarut, am vrut sa-i simt gustul pentru ca simteam ca nu mai e acelas ca in ziua aceea cand… mi-a sarit la gat si s-a daruit cu atata usurinta.
E doar un sarut… Poate asta gandea ea pe atunci.

Dar sti? M-a durut sa vad cu cata usurinta i-ai daruit sarutul tau unui strain…

Pentru ca pe atunci nu eram cu nimic mai mult decat o aparenta in viata ta, un chip aparut pentru cateva minute in fata ta. Si un trup care ti-a atenuat caderea in ziua aia in care a inceput totul.

Erai atat de bezmetica, inca esti…

Si m-ai facut sa simt atatia fiori, atat calzi cat si reci. Le-am inteles atat de greu insemnatatea, ai putea zice ca sunt greu de cap.
Chicotesc si ma ridic din pat cu zambetul pe buze si cu imaginea ei in cap.

‘Maine diminiata e ziua mea’. Imi spun in timp ce privesc calendarul ce sta atarnat in bucatarie. O reactie probabil prea lipsita de entuziasm dar nu m-au incantat niciodata zilele onomastice. Daca aveam chef sa tin o petrecere as fi tinut-o in orice alta zi, dar nu de ziua mea…

Ies din casa plictisit si cu un zambet micut dar neobisnuit. Am zis de atatea ori ca nu o pot intelege, cand defapt nu ma pot intelege nici macar pe mine uneori…


La liceu orele au trecut pe nesimtite desi toata ziua m-am contopit cu o stare totala de visara, fara sa realizez macar ce profesor se afla la catedra. Uneori imi pasa atat de putin…
Restul zilei a trecut la fel, inconjurat de o nepasare crunta, am lasat clipele sa zboare, transformandu-se in minute si mai apoi in ore. Abia trezit de cateva ori de vreun glas cunoscut care aparea pe fundalul unui peisaj complet deplasat de realitate.
Dar am vrut mereu sa fac ceva special in ultima zi la saptesprezece ani, ceva insemnat care sa-mi aminteasca de aceasta perioada a vieti mele.
Dar nu, mi-am pierdut timpul inotand in aceleasi ganduri abstracte care ma chinuie de cand i-am intalnit privirea prima data. Si acum e seara si sunt inconjurat doar de intunericul orei tarzi. Un intuneric care nu face decat sa-mi amplifice toata aceasta stare atat de bizara.

Si cand incep sa cred ca sunt singurul care mai bantuie strazile intunecate ale cartierului, in fata mea apare un chip angelic. Parul lung si blond revarsat pe umeri pare sa-mi aminteasca de o persoana din trecutul meu, trupul ei firav si subtire pare sa aiba niste reacti ciudate la vederea mea. Imediat ce ma apropi mai mult de ea si privirile noastre se intalnesc totul devine clar, ochii albastri ii sclipesc sub lumina lunii in timp ce buzele rosi i se deschid incet incercand sa-mi adreseze cateva cuvinte.

- Mi-ai lipsit!

Imi spune privindu-ma cu acei ochii dulci facandu-ma parca inconstient sa retraiesc milioane de momente in care eram dependent de prezenta ei. Si as vrea sa-i spun ca ea nu mi-a lipsit mie, ca e doar o parte din trecutul pe care l-am lasat cu mult timp in urma. Dar in mine isi face prezenta o dorinta idioata care distruge si cea mai neinsemnata ratiune. Imi zambeste mai dulce decat a facut-o vreodata si se apropie periculos de mult de mine parca stiind cat de vulnerabil sunt in momentul asta.

- Stiu ca nu mai am ce cauta in viata ta. Dar te rog, lasa-ma sa ma bucur de tine pentru o ultima noapte. Apoi voi disparea, iti promit…

Vocea ei e calda, nelasandu-mi nici o cale de scapare ma prinde in inchisoarea ei. Imi stie prea bine fiecare slabiciune care imi invadeaza trupul fara mila in prezenta ei. Ma raneste, la fel cum a facut-o atunci, nu am inteles niciodata cum o fata ar putea fi cu un baiat doar pentru trupul lui. Dar nu mi-a pasat, pentru ca toata acea relatie era reciproca. Ea ma avea pe mine iar eu pe ea. Si-mi placea, imi placea asa de mult incat am fost mereu acolo, langa ea. Fara sa-mi pese de cuvintele altora. Stergand pe jos cu prieteni si radicand-o in slavi pe ea, Sarra…
Se apropie de mine si mai mult presandu-si buzele peste ale mele intr-un sarut fortat. O simt atat de aproape de mine si simt ca inebunesc, o doresc, inca o doresc dupa atata timp…

Imi pare rau, sincer imi pare rau… Ada…


Asta a fost ultimul gand inainte sa ma pierd de tot in mirajele Sarrei, probabil pentru ultima data. Asa a promis…
In mai putin de cinci minute eram la mine in apartament, ea ma saruta salbatic dandu-mi senzatii de care nu am mai avut parte de atunci…
Senzati totusi lipsite de sentiment. Stiu asta, dar am nevoie sa o simt, macar odata, pentru a sti ca data viitoare ma voi putea controla. Desi nu fata de Sarra…




mda, am avut si capitole mai reusite, stiu ca la sfarsit m-am grabit putin dar am scris mai repede ca sa nu-mi pierd rabdarea, si scz de greseli, cateva paragrafe au ramas necorectate, dar nu mai stiu care...
Primul gand care mi-a trecut prin cap dupa ce am terminat de citit: Ce nesimtit! Se presupune ca e impreuna cu Ada nu? Si uite ce face el.
Asa, revenind. Mi s-a parut interesant capitolul. Sfarsitul e putin grabit intr-adevar si ai greseli, dar per total mi s-a parut ok.
Deci pentru asta aveai tu nevoie de acel nume :)) I se potriveste perfect. nu stiu mai nimic despre ea si deja nu o pot suferi. Presupun ca se va baga intre cei doi. Gresesc? Ar fi interesant sa se intample asa. :-? Dar tu stii deci nu ma bag.
Acum sunt curioasa ce se va intampla de ziua lui. Cred ca incepe sa ma atraga povestea acum in mod deosebit din cauza faptului ca se intampla niste chestii destul de interesante. Ai ceva mai mult actiune acum, sau cel putin asa mi se pare mie.
Pai, cam atat. Spor la scris :P
buuun, deci l-am terminat ieri dar nu am apucat sa-l postez :-@
nu sunt chiar asa multumita de el dar in fine...
sper totusi sa va placa :P



Capitolul 10


Oliver pov.


I-am atins intrg trupul sperand sa gasesc macar o farama din ea. I-am mirosit parul ca un nebun in cautarea mirosului ei. I-am muscat buzele cu dorinta intr-o dorinta absurda de ai regasi gustul.

Dar nu era ea… era doar o straina…

Si ce dezolant sentiment de vinovatie ma cuprins cand cautandu-i buclele castanii am gasit doar un par drept, blond. Si pentru cateva clipe imi era greata de fiinta ce se afla langa mine. Sau poate imi era greata de mine…
Si simteam, simteam milioane de cutite injunghindu-ma in spate ca o iluzie a caintei. Dar nu pot sa neg acea dorinta pe care o simteam atunci, chiar daca mi-am dat seama prea tarziu ca nu are nici o legatura cu Sarra. Prea tarziu pentru a mai putea da inapoi…


Ada pov.

M-am trezit zambind, un zambet nemotivat si necontrolat care imi inveselea intreaga fata dandu-i un aer aproape copilaresc.
Dupa ce fac un dus scurt imi arunc pe mine una dintre acele rochite de vara in care sigur o sa inghet de frig.

Dar el o sa fie acolo… o sa-mi incalzeasca trupul cu caldura lui atat de neomeneasca…


Zambetul meu devine chiar mai mare auzindu-mi parca proprile ganduri, sau poate din cauza lui. Pentru ca a ajuns sa fie atat de omniprezent in fiecare gand al meu. In fiecare persoana pe langa care trec, in fiecare zambet al vreunei persoane necunoscute. Parca e mereu langa mine, veghindu-ma in tacere, imaginea lui, caldura lui…

Imi scutur capul eliberandu-ma parca de o parte din ganduri dar nu si de zambetul ce inca imi atarna pe fata, de parca ar fi fost mereu acolo, intact.

Ies din casa in fuga, simtind in mine o energie ciudata, si in cateva minute ajung la cofetarie. Intru in mica incapere unde o doamna bruneta ma intampina cu zambetul pe buze, un zambet radiant, cum probabil e si al meu in momentul de fata. Ii spun ca am venit dupa tortul de cafea pe care il comandasem si imediat ce mi-l inmaneaza ies si ma indrept spre casa lui. Inima mea pare ca pulseaza din ce in ce mai tare, aproape nelasandu-ma sa respir. Dar nu-mi pasa, toate acele lucruri care acum cateva zile insemnau totul au devenit doar detali nesemnificative.
Fara sa-mi dau seama ajung imediat in fata blocului lui si mai apoi in fata apartamentului. Intind degetul aratator sa sun la sonerie ca imediat sa-mi treaca prin cap sa incerc usa. Apas incet pe clanta si imping usor usa ca, spre surprinderea mea, sa se deschida imediat.
Cunoscand deja casa ma indrept spre bucatarie si scot tortul din ambalajul de carton care il proteja si pun o lumanare verde in mijlocul lui. Dupa luandu-l inapoi in mainile mele si mergand fara zgomot cu el in brate spre camera lui. Chicotesc usor gandindu-ma cat de impulsive au devenit toate gesturile mele si bat la usa dupa care deschizand-o usor.

In urmatoarea secunda nu reusesc sa mai simt decat un gol imens si un sentiment de greata in tot trupul. Ii intalnesc privirea socata in timp ce incerca parca sa-si gaseasca cuvintele potrivite. Imi simt incheieturile tremurand si atunci realizez ca tortul facu-se contact cu podeaua. In scurt timp tremuriciul se transmise-se in intreg trupul in timp ce o priveam pe ea, o fata blonda care abia acum incerca sa depuna eforturi pentru a se trezi. Ma priveste buimaca pentru cateva secunde mai apoi privirea ei atintindu-se spre tortul zdrobit de pe podea. Fara sa mai rezist presiuni lacrimile incep sa se scurga din ochii mei, dupa mult timp, lacrimi de tristete…
Ma dau doi pasi in spate inca tremurand, imi simt trupul slab dar acum nu era momentul in care sa-mi pese de asa ceva. Ies din apartament si ii aud vocea lui strigandu-mi numele urmat de niste cuvinte incurcate.
Nu l-am bagat in seama, fug cat pot de repede desi simt ca trupul meu va ceda in orice secunda.

Am avut incredere in tine…

Milioane de ganduri pline de reprosuri isi fac imediat prezenta in capul meu. Dar nu am nici un drept si trebuie sa accept asta odata. Ce am insemnat eu pentru el? O jucarie, o pierdere de vreme sau doar o bataie de cap…?
Imi e frica sa stiu raspunsul la proprile intrebari. Imi e frica de durere mai mult ca nicidata. Sunt mult prea slaba, iar el, el stie asta…
Dar nu i-a pasat. De ce si-ar fi pierdut el timpul cu cineva ca mine? Eu sunt doar… un gunoi, un jeg uman poate…
Dar el a zis ca m-am schimbat, dar asta nu inseamna nimic.
Am crezut ca-l aveam la degetul mic in tot acest timp cand de fapt el ma avea pe mine.
Daca eram eu in locul blondei? Daca acelas lucru il astepta si de la mine? Pentru cateva clipe singurul lucru care il mai puteam asocia imagini lui erau niste dorinte animalice, necontrolate…

Nu, nu am dreptul sa-l judec. E viata lui, intodeauna a fost. Eu doar m-am strecurat pe langa el cautand adopost. Cautand inca un om pe care sa-l pot domina.
Dar intodeauna lucrurile se intorc impotriva ta, pentru ca am invatat ca nu exista fericire. Am crezut ca am renuntat sa o mai caut…
Mi-am pastrat de atatea ori capul sus zicand ca ‘nimic nu ma poate dobora’ desi doar ramasite din sufletul meu ma mai tin inca in viata. Si acum, acum am invatat ca locul meu nu e aici. Distrugand viata atator oameni care au invatat sa ma accepte asa cum sunt. I-am distrus la fel cum el ma distrus pe mine. Dar ei nu au cautat explicati, ei nu au plans in fata mea sperand sa gaseasca mila. Sperand ca voi realiza cat de tare doare. Dar eu, eu mereu caut mangaiere, mereu caut mila…
Atat de josnic…
Buna :* Meursi de anunt.
Deci capitolul asta mi-a placut, ca sa zic asa. Desi mi s-a parut cam trist modul in care a aflat.
Asa revenind. Acum ma intreb ce se va intampla pentru ca mi-ai spus o data ca va fi si o poveste de dragoste intre cei doi. Ma intreb cum se va intampla asta din moment ce l-a vazut pe el asa.
Ai cateva greseli de tastare, parca maiputine ca ultima oara, cred.
Altceva nici nu stiu ce as putea sa zic. Ca de descriere nu am cum sa ma leg nici daca as vrea :))
Pai, cred ca atat momentan.
Astept continuarea, deci spor la scris :*
merci de comentariu si de asemenea tururor care citesc fic-ul :P
sper sa va placa, m-am axat mai mult pe ce simte el... :D


Capitolul 11

Oliver pov.

A plecat fara sa priveasca inapoi, fara sa-mi auda glasul stigand-o disperat, fara sa-mi citeasca pe chip agonia.
Mi-am aruncat niste haine pe mine si am iesit din casa imediat dupa ea, privind disperat in toate partile. Cautandu-i imaginea ca un dement. Dar ea plecase deja, fugise cu lacrmile in ochii probabil cat mai departe de mine.
Imi duc mainile spre cap prinzandu-mi intre degete cateva suvite, un gest plin de iritare, de nebunie pura…
Simt cum ma sparg, ma sparg in sute de cioburi si ma prabusesc cu fiecare secunda. Si imi vine sa plang, sa plang ca un copil care a facut o gresala si spera sa gaseasca iertarea mamei in lacrimile lui de nimic. La fel si eu, ii cersesc mila desi ea nu e aici. Incerc sa-i arat slabiciunea mea unei iluzi.
Imi vine sa strig dupa ea dar imi controlez impulsul in ultima secunda. Intr-un scurt moment de luciditate in cap imi apare imaginea parcului, acolo unde ne-am refugiat cand in acel moment de slabiciune lasase lacrimile sa-i brazdeze chipul.

Acolo trbuie sa fie… trebuie…

Pun un picior in fata cand simt ca cineva ma prinde de mana si ma intorc brusc, aproape doborand-o, spre blonda care pare ca incearca sa ma opreasca. Ma uit la ea pierdut iar aceasta pare inspaimanatata de privirea mea caci imediat imi da drumul la mana.

-Vroiam doar sa-mi cer scuze, voi pleca… pentru totdeauna…

Ii aud glasul aproape speriat dupa care se intoarce si o ia in parte opusa. Pentru o secunda simt nevoia sa o opresc dar se risipeste repede si sfarsesc doar prin a o privi pana trece de primul colt.
Ma dezmeticesc repede si pornesc in fuga spre parc. Ma lovesc de cateva personae si le aud injuraturile neclare in spatele meu dar nu le dau importanta. Singurul lucru de care am nevoie acum ea ea. Am nevoie sa ii simt prezenta pana nu ma sparg de tot. Pana mai ramane ceva din mine. Caci abia acum realizez ca doar ea ma tinut in viata in tot acest timp. Imagunea ei ma trezit in fiecare diminiata si gesturile ei ma pastrau… viu.
Si as fi putut sa-I spun de atatea ori toate astea, as fi putut sa-I spun ce simt cu riscul de a pierde totul. Dar mi-a fost frica, mi-a fost atat de frica ca avea sa fuga de mine.
Si ce am rezolvat? Mi-am batut joc de ea, mi-am batut joc de tot ce simt pentru ea si m-am imbatat cu parfumul sarrei incercand sa scap de a ei. De parca nu as fi stiut ca un truc asa de joscnic nu avea sa ma ajute cu nimic, ca ea e prezenta in mine in fiecare secunda.

Si daca acum te-am pierdut… e doar vina mea…

E vina mea ca n-am stiut sa te tin aproape, ca n-am stiut cand sa te imbratisez sic and sa te mustrez. Ca n-am stiut sa-ti citesc gandurile chiar daca ai incercat cu atata greutate sa te deschizi in fata mea. Pentru ca asta esti tu, acea fetita inocenta care se ascundea sub bluza mea. Care vorbea fara ea ca imediat dupa sa realizeze ce a facut si sa spere dupa ajutor.

Stiai ca voi fi acolo, stiai ca nu ai sa fi singura…


Iar eu, eu am fost cel care te-a crezut atat de puternica, care te-am numit un monstru cand stiam ca trasaturile tale sunt atat de departe de orice fiinta fara suflet.
Dar tu ai fost mereu inocenta, ai avut nevoie mereu de un umar pe care sa plangi.
Doar o copila cersind afectiune unui strain, un inger cautandu-si un invatacel care sa o invete sa zboare. Pentru ca ai cele mai frumoase aripi… doar ca nu te-a invatat nimeni cum sa dai din ele. Nu te-a invatat nimeni cat de usor e sa visezi ca mai apoi sa-ti transformi visele in realitate.

Ajung in parc cu o credinta nebuna ca totul are sa fie bine, crezand cu adevarat ca are nevoie doar sa-mi auda gandurile pentru a se intoarce la mine. Crezand ca totul poate fi sters cu radiera doar cu ajutorul unui regret absurd, a unui sentiment atat de distructibil de vinovatie.
O caut cu privirea secunde bune, dar parcul e gol… atat de gol.
Si imi simt genunchi moi ca imediat sa ma prabusesc pe ei si sa-mi las sperantele naruite de o lacrima ce vroia sa-mi arate ca am ajuns la sfarsit. Ca aici are sa se termine totul, dintr-o prostie de realitate.
Si regretele nu-si mai au rostul, nici macar niste lovituri brutale nu ar putea sa ma raneasca asa. Nu ar putea sa-mi transforme sufletul in pulbere, in… nimic…
Ma ridic pe o banca tragandu-mi gluga hanoracului pe cap si imi scot din buzunar pachetul de tigari intact incepand sa fumez cu o dorinta pe care nu am mai simtito de mult. Am o nevoie aberanta de a-mi otravi trupul fara mila, de a ma distruge fizic.
In scurt timp arunc primul muc de tigara pe jos urmat de altul si altul pana in pachet ramane doar o ultima tigara. Atunci frang cutia de carton intre degetele mele si o arunc la cativa metri in fata mea.
Ma indrept spre casa cu pasi marunti si cu capul aplecat, privind asfaltul negru, parca cautandu-i urmele.
Intr-un final ajung in fata blocului, parca dupa ore intregi. Ma gandesc pentru cateva clipe sa merg mai departe dar trupul meu amortit si obosit ma oblige sa intru in bloc si mai apoi sa urc acele putine scari pana la usa apartamentului.

Si ajung repede, sau poate ca am pierdut notiunea timpului. Si in fata usi apartamentului o vad pe ea, stand pe jos sprijinita de perete si tinandu-si picioarele in brate. Tremura, inca nu-si schimbase rochita subtire cu care era acum cateva ore.
O privesc in timp ce simt ca ceva din mine se reface, parca redevenind un intreg…


scz de eventualele greseli :|
nu ma pot dezobisnui de ele....
Mersi de anunt :*
Capitolulu asta mi s-a parut foarte trist :( Aproape ca mi s-a facut mila de el, desi si-a facut-o cu mana lui. Cu toate astea mi-a placut.
Macar acum se vede in sfarsit ce simte el pentru ea, desi la ce-a facut eu una nu m-as mai fi intors nici in ruptul capului.
Stii ce-mi place cel mai mult la partile povestite de el? Parca au mai multa actiune. Ce sa-i faci, am eu ce am cu actiunea :))
M-as apuca sa enumar greselile de tastare ca sa umplu comentariul cu ceva, dar mi-e prea lene. Ai tu o problema cu acel "m-a". Il scrii legat unde ar trebui sa fie scris despartit si uneori invers.
Pai, cam atat. Bnuiesc ca pana la urma se vor impaca, ca asa e in carti :-" Dar sper sa nu se lase atat de usor fata nostra. Sa-l lase sa se mai chinuie putin >:) Sunt rea, stiu.
Atept nextul, mult succes >:d<