30-06-2011, 01:59 PM
Amestecul părinţilor în treburille copiilor? * laughs*
În orice caz, ideea mea este: te respect, mă respecţi. Dar nu merge în acest caz cu părinţii întotdeauna pentru că: 1. ori copilul nu respectă părintele, 2. ori părintele nu consideră că este respectat, 3. ori nu contează cu adevărat nici punctul 1 şi nici 2.
Părinţii, este normal, sunt ... protectivi şi îşi doresc ceea ce este mai bun pentru copii lor, e doar o psihologie normală, aşa că au tendinţa de a-i controla şi de a-şi "băga nasul" peste tot prin trebuirle lor. Depinde de vârstă, bineînţeles - este normal ca atunci când un copil este mai mic, I mean, he doesn't really know, să îi controleze regimul alimentar, hainele pe care le îmbracă, temele pe care le face şi aşa mai departe. Însă, odată ce ajungi la o vârstă când ştii cum să te îmbraci şi nu îţi iei pantaloni scurţi pe timp de iarnă şi fular pe timp de vară, când ştii că nu ar trebui să mănânci dulciuri toată ziua şi îţi trebuie şi mâncare şi toate lucrurile de genul acesta, părinţii ar trebui - în mod normal, să facă un pas în spate. Depinde de educaţia pe care un copil o primeşte şi de cum evoluează într-o societate.
Eu vorbesc despre mersul "normal" al lucrurilor. Un copil/adolescent are nevoie de intimitate, dar nu de prea multă libertate, trebuie ca din când în când părintele să fie la curent cu ceea ce face, unde iese, cu cine iese, ce face la şcoală - şi nu vorbesc aici de "control" în sens de "manipulare", dar chiar dacă există încredere între copii şi părinţi, primi trebuie întotdeauna să vorbească cu părinţii şi să le spună anumite lucruri. Pentru că oricât de deştepţi ne-am crede noi la o anumită vârstă sau alta, adevărul este că nu suntem chiar atât de inteligenţi şi pregătiţi în ceea ce priveşte viaţa, aşa că ar trebui să le spunem a lor noştrii din când în când ce mai facem - dacă prindeţi iluzia. Iar părinţii au nevoie să ştie anumite lucruri nu pentru a controla ( okay, vorbesc de cazuri... normale ) ci pentru a ştii ce face copilul lor, pentru a se asigura că nu a pornit pe că greşite.
Eu nu sunt de acord cu acordarea a prea mult spaţiu şi a unei libertăţi exagerate - în ceea ce priveşte un copil, pentru că ajungi la o vârstă în care părinţii chiar nu mai au ce să îţi zică, dacă până atunci te-ai comportat <exemplar> ( după părerea lor ) şi chiar şi aşa, deşi poate ai avut un comportament execrabil, e clar că nu o să mai aibă ce să îţi facă. Mă rog, ceea ce vreau să spun este că nu sunt de acord cu libertatea exagerată - copilul este copil iar părintele trebuie să aibă grijă de el, oricât de mult ar spune fiecare copil "vai, ce-mi urăsc părinţii!" doar mai târziu, când se va maturiza, va înţelge de ce s-au comportat cum s-au comportat ( şi să nu uităm că aceşi copii vor fi şi ei părinţi într-o zi, sau o parte din ei - aşa că trebuie să fie educaţi pe măsură, nu într-un regim dictatorial, dar nici să se arunce cu democraţia pe fereastră şi să le zică: hai, faceţi ce vreţi, ce papucii noştri, aveţi dreptul la orice - lucrurile nu merg chiar aşa )...
Aşa că, eu cred că părinţii trebuie să aibă acces la treburile copiilor, depinde de vârstă şi evoluţia fiecăruia - pentru că face parte din educaţie, la urma urmelor. Odată ce creşti, se schimbă şi comportamentul părintelui faţă de tine dacă îi arăţi respect, încredere şi toate aceste "trăsături" necesare "eliberării" tale.
If you know what I mean.
Acum, nu pot vorbi de cazuri speciale, şi dând o notă personală postului meu, aş putea spune că eu am trăit şi crescut în cadrul unei familii bazate pe încredere, fără un control exagerat, dar nici o libertate peste măsură. Un mediu ce mie mi se pare perfect, astăzi, dar pe care îl detestam când eram o puştoaică de 13 ani şi voiam să fug de acasă pentru că nu îmi mai suportam părinţii - e vorba de mentalitate, that's what I'm saying, nu suntem maturi când suntem copii, nu gândim, that's the beauty, aşa că părinţii trebuie să aibă grijă de noi. Şi da! asta înseamnă să aibă acces la toate treburile noastre.
În orice caz, ideea mea este: te respect, mă respecţi. Dar nu merge în acest caz cu părinţii întotdeauna pentru că: 1. ori copilul nu respectă părintele, 2. ori părintele nu consideră că este respectat, 3. ori nu contează cu adevărat nici punctul 1 şi nici 2.
Părinţii, este normal, sunt ... protectivi şi îşi doresc ceea ce este mai bun pentru copii lor, e doar o psihologie normală, aşa că au tendinţa de a-i controla şi de a-şi "băga nasul" peste tot prin trebuirle lor. Depinde de vârstă, bineînţeles - este normal ca atunci când un copil este mai mic, I mean, he doesn't really know, să îi controleze regimul alimentar, hainele pe care le îmbracă, temele pe care le face şi aşa mai departe. Însă, odată ce ajungi la o vârstă când ştii cum să te îmbraci şi nu îţi iei pantaloni scurţi pe timp de iarnă şi fular pe timp de vară, când ştii că nu ar trebui să mănânci dulciuri toată ziua şi îţi trebuie şi mâncare şi toate lucrurile de genul acesta, părinţii ar trebui - în mod normal, să facă un pas în spate. Depinde de educaţia pe care un copil o primeşte şi de cum evoluează într-o societate.
Eu vorbesc despre mersul "normal" al lucrurilor. Un copil/adolescent are nevoie de intimitate, dar nu de prea multă libertate, trebuie ca din când în când părintele să fie la curent cu ceea ce face, unde iese, cu cine iese, ce face la şcoală - şi nu vorbesc aici de "control" în sens de "manipulare", dar chiar dacă există încredere între copii şi părinţi, primi trebuie întotdeauna să vorbească cu părinţii şi să le spună anumite lucruri. Pentru că oricât de deştepţi ne-am crede noi la o anumită vârstă sau alta, adevărul este că nu suntem chiar atât de inteligenţi şi pregătiţi în ceea ce priveşte viaţa, aşa că ar trebui să le spunem a lor noştrii din când în când ce mai facem - dacă prindeţi iluzia. Iar părinţii au nevoie să ştie anumite lucruri nu pentru a controla ( okay, vorbesc de cazuri... normale ) ci pentru a ştii ce face copilul lor, pentru a se asigura că nu a pornit pe că greşite.
Eu nu sunt de acord cu acordarea a prea mult spaţiu şi a unei libertăţi exagerate - în ceea ce priveşte un copil, pentru că ajungi la o vârstă în care părinţii chiar nu mai au ce să îţi zică, dacă până atunci te-ai comportat <exemplar> ( după părerea lor ) şi chiar şi aşa, deşi poate ai avut un comportament execrabil, e clar că nu o să mai aibă ce să îţi facă. Mă rog, ceea ce vreau să spun este că nu sunt de acord cu libertatea exagerată - copilul este copil iar părintele trebuie să aibă grijă de el, oricât de mult ar spune fiecare copil "vai, ce-mi urăsc părinţii!" doar mai târziu, când se va maturiza, va înţelge de ce s-au comportat cum s-au comportat ( şi să nu uităm că aceşi copii vor fi şi ei părinţi într-o zi, sau o parte din ei - aşa că trebuie să fie educaţi pe măsură, nu într-un regim dictatorial, dar nici să se arunce cu democraţia pe fereastră şi să le zică: hai, faceţi ce vreţi, ce papucii noştri, aveţi dreptul la orice - lucrurile nu merg chiar aşa )...
Aşa că, eu cred că părinţii trebuie să aibă acces la treburile copiilor, depinde de vârstă şi evoluţia fiecăruia - pentru că face parte din educaţie, la urma urmelor. Odată ce creşti, se schimbă şi comportamentul părintelui faţă de tine dacă îi arăţi respect, încredere şi toate aceste "trăsături" necesare "eliberării" tale.
If you know what I mean.
Acum, nu pot vorbi de cazuri speciale, şi dând o notă personală postului meu, aş putea spune că eu am trăit şi crescut în cadrul unei familii bazate pe încredere, fără un control exagerat, dar nici o libertate peste măsură. Un mediu ce mie mi se pare perfect, astăzi, dar pe care îl detestam când eram o puştoaică de 13 ani şi voiam să fug de acasă pentru că nu îmi mai suportam părinţii - e vorba de mentalitate, that's what I'm saying, nu suntem maturi când suntem copii, nu gândim, that's the beauty, aşa că părinţii trebuie să aibă grijă de noi. Şi da! asta înseamnă să aibă acces la toate treburile noastre.