04-06-2011, 10:16 PM
un capitol scurt, poate prea scurt comparandu-l cu cel de inainte dar l-am postat totusi pentru ca... (chiar nu stiu :)))
lectura placuta oricum si ms de comm-uri :P
Capitolul 7
Hinata pov.
La fel ca visele, povestile sunt doar niste plasmuiri a minti omenestii care nu pot deveni realitate. Si atunci care e scopul imaginatiei, daca nu facem decat sa ne amagim singurii. Sperand la viata ideala, la iubirea perfecta. La fericirea din spatele zambetului acela fals pe care am ajuns sa-l folosim atat de des incat a devenit o parte din noi. Si in final realizam totul si ajungem sa facem diferenta dintre realitate si fictiune. Cum ar zice unii, facem cunostinta cu "cruda realitate". Si atunci cand asta se intampla, ne pierdem speranta si ne multumim cu prea putin. Pentru ca in acel moment incetam sa mai credem in noi. Unii poate realizeaza totusi intr-un final ca merita mai mult si faza cu "speranta moare ultima" nu e doar o alta fraza. Dar cati isi vor rata viata pentru simplu fapt ca au fost prea visatorii. Ca nu au putut accepta o realitate atat de simpla incat ajunge sa te dezguste prin banalitatea ei atat de absurda.
"Nu-mi mai pasa", mi-am spus asta de atatea ori incercand sa ma conving ca chiar asa este incat nici nu mai stiu la ce se refera aceste simple cuvinte. De ce incerc sa ma conving ca nu-mi pasa? Am uitat asta de dimineata cand m-am trezit. Sau poate ieri dimineata. Sau poate aseara cand el imi rostise alte doua cuvinte simple care mi s-au intiparit cu atata usurinta in minte incat ma intreb daca voi fi vreodata capabila sa le uit. Probabil ca nu. Si pana la urma de ce as vrea sa le uit.
"Esti speciala", si-a pus toate sentimentele in aceste doua cuvinte cu atata usurinta. Poate ca il invidiez. Eu, care inca nu am gasit nici un cuvant intr-un dictionar de o mie si ceva de pagini care sa defineasca ceea ce simt intr-u totul.
Pana la urma ce simt eu? O intrebare care imi pastrase mintea treaza toata noaptea, nelasand nici macar excesul de alcool sa mi-o disturbe.
Un ciocanit in usa de la camera mea ma face sa tresar si ma ridic in sezut pe pat. Totusi nu raspund. Kiba intra in camera afisand un zambet micut dar sincer.
- Ar trebui sa pornim spre scoala. Esti sigura ca nu mananci nimic?
Dau din cap aprobator dandu-i de inteles ca sunt bine. Am sarit peste micul dejun. Ca intodeauna am preferat sa ma bucur de nelipsitele mele stari de visare cu ochii deschisi.
In mai putin de cinci minute pornesc cu Kiba spre scoala. Astazi avea sa se inscrie si el la scoala la care invat eu. Nu-i chiar mare lucru sau poate pur si simplu nu-mi mai pasa. Au ajuns sa ma inereseze atat de putine lucruri in ultimul timp. Totusi, el a ramas mereu in mintea mea, amintindu-mi poate ca traiesc. Poate a devenit drogul meu sau poate exagerez si totul este doar una din experientele alea adolescentine prin care trebuie sa trec ca sa devin un adult. De parca chiar as putea vreodata deveni unul din acei roboti controlati de societate.
Vocea lui Kiba care imi zice ca imediat ajungem la scoala ma aduce cu picioarele pe pamant. Am uitat total de saten. Probabil din obisnuinta de a merge singura la scoala sau poate e doar o alta scuza.
In orice caz, trebuie sa-mi revin. Nu-i pot lasa pe toti sa vada ca nu sunt "cu capu pe umeri".
Ajungand la scoala eu si Kiba ne ocupam de inscrierea lui, pierzand astfel primele doua ore plimbandu-ne aiurea prin scoala pentru ca nu stiu ce secretara nu era de gasit nicaieri. Intr-un final ajungem si noi la ore. Kiba se aseaza in banca din fata mea care apartinea unui elev ce se transferase de curand. La fix as spune.
Naruto pov.
O vad pe Hinata cum intra in clasa alaturi de Kiba. E toata un zambet. Chiar nu a afectat-o deloc nimic din ce sa intamplat ieri?Si eu care nu am putut nici macar dormi. Eu, care mi-am pierdut noaptea ascultandu-mi bataile inimi care se amplificau absurd de tare de cate ori imaginea ei atat de clara imi inunda mintea cu atata usurinta. Nici macar nu mai stiu ce simt: confuzie, dezamagire sau poate tristete...
La naiba! De ce-mi pasa atat de mult? Si de ce ii simt inca mirosul parca imbibat in fiecare molecula din mine?
La fel ca intodeauna, prea multe intrebari fara sens al caror raspuns intarzie sa apara la infinit.
Bruneta se intoarce in spate probabil sa vorbeasca ceva prostii de fete cu Ino si privirile noastre se intalnesc. Ochii ei, acea culoare atat de perfecta, ma privesc pierduti si parca nesigurii. Imi evita privirea si se intoarce cu spatele la mine. Tacere. Din nou tacere.
Sper sa nu fiti prea dezamagiti ca relatia lor nu evolueaza prea mult in capitolul asta dar vreau sa o iau incet ca sa aiba totusi mai mult de zece capitole fic-ul (oricum mai am niste surprize da mai incolo, atunci o sa-i intelegeti si rolul lui Kiba in fic)
s-ar putea sa fie si ceva mai picant dar nu is prea sigura (is cam pe langa la chestile astea... inca :)))
deja scriu prea multe asa ca ma opresc :D
lectura placuta oricum si ms de comm-uri :P
Capitolul 7
Hinata pov.
La fel ca visele, povestile sunt doar niste plasmuiri a minti omenestii care nu pot deveni realitate. Si atunci care e scopul imaginatiei, daca nu facem decat sa ne amagim singurii. Sperand la viata ideala, la iubirea perfecta. La fericirea din spatele zambetului acela fals pe care am ajuns sa-l folosim atat de des incat a devenit o parte din noi. Si in final realizam totul si ajungem sa facem diferenta dintre realitate si fictiune. Cum ar zice unii, facem cunostinta cu "cruda realitate". Si atunci cand asta se intampla, ne pierdem speranta si ne multumim cu prea putin. Pentru ca in acel moment incetam sa mai credem in noi. Unii poate realizeaza totusi intr-un final ca merita mai mult si faza cu "speranta moare ultima" nu e doar o alta fraza. Dar cati isi vor rata viata pentru simplu fapt ca au fost prea visatorii. Ca nu au putut accepta o realitate atat de simpla incat ajunge sa te dezguste prin banalitatea ei atat de absurda.
"Nu-mi mai pasa", mi-am spus asta de atatea ori incercand sa ma conving ca chiar asa este incat nici nu mai stiu la ce se refera aceste simple cuvinte. De ce incerc sa ma conving ca nu-mi pasa? Am uitat asta de dimineata cand m-am trezit. Sau poate ieri dimineata. Sau poate aseara cand el imi rostise alte doua cuvinte simple care mi s-au intiparit cu atata usurinta in minte incat ma intreb daca voi fi vreodata capabila sa le uit. Probabil ca nu. Si pana la urma de ce as vrea sa le uit.
"Esti speciala", si-a pus toate sentimentele in aceste doua cuvinte cu atata usurinta. Poate ca il invidiez. Eu, care inca nu am gasit nici un cuvant intr-un dictionar de o mie si ceva de pagini care sa defineasca ceea ce simt intr-u totul.
Pana la urma ce simt eu? O intrebare care imi pastrase mintea treaza toata noaptea, nelasand nici macar excesul de alcool sa mi-o disturbe.
Un ciocanit in usa de la camera mea ma face sa tresar si ma ridic in sezut pe pat. Totusi nu raspund. Kiba intra in camera afisand un zambet micut dar sincer.
- Ar trebui sa pornim spre scoala. Esti sigura ca nu mananci nimic?
Dau din cap aprobator dandu-i de inteles ca sunt bine. Am sarit peste micul dejun. Ca intodeauna am preferat sa ma bucur de nelipsitele mele stari de visare cu ochii deschisi.
In mai putin de cinci minute pornesc cu Kiba spre scoala. Astazi avea sa se inscrie si el la scoala la care invat eu. Nu-i chiar mare lucru sau poate pur si simplu nu-mi mai pasa. Au ajuns sa ma inereseze atat de putine lucruri in ultimul timp. Totusi, el a ramas mereu in mintea mea, amintindu-mi poate ca traiesc. Poate a devenit drogul meu sau poate exagerez si totul este doar una din experientele alea adolescentine prin care trebuie sa trec ca sa devin un adult. De parca chiar as putea vreodata deveni unul din acei roboti controlati de societate.
Vocea lui Kiba care imi zice ca imediat ajungem la scoala ma aduce cu picioarele pe pamant. Am uitat total de saten. Probabil din obisnuinta de a merge singura la scoala sau poate e doar o alta scuza.
In orice caz, trebuie sa-mi revin. Nu-i pot lasa pe toti sa vada ca nu sunt "cu capu pe umeri".
Ajungand la scoala eu si Kiba ne ocupam de inscrierea lui, pierzand astfel primele doua ore plimbandu-ne aiurea prin scoala pentru ca nu stiu ce secretara nu era de gasit nicaieri. Intr-un final ajungem si noi la ore. Kiba se aseaza in banca din fata mea care apartinea unui elev ce se transferase de curand. La fix as spune.
Naruto pov.
O vad pe Hinata cum intra in clasa alaturi de Kiba. E toata un zambet. Chiar nu a afectat-o deloc nimic din ce sa intamplat ieri?Si eu care nu am putut nici macar dormi. Eu, care mi-am pierdut noaptea ascultandu-mi bataile inimi care se amplificau absurd de tare de cate ori imaginea ei atat de clara imi inunda mintea cu atata usurinta. Nici macar nu mai stiu ce simt: confuzie, dezamagire sau poate tristete...
La naiba! De ce-mi pasa atat de mult? Si de ce ii simt inca mirosul parca imbibat in fiecare molecula din mine?
La fel ca intodeauna, prea multe intrebari fara sens al caror raspuns intarzie sa apara la infinit.
Bruneta se intoarce in spate probabil sa vorbeasca ceva prostii de fete cu Ino si privirile noastre se intalnesc. Ochii ei, acea culoare atat de perfecta, ma privesc pierduti si parca nesigurii. Imi evita privirea si se intoarce cu spatele la mine. Tacere. Din nou tacere.
Sper sa nu fiti prea dezamagiti ca relatia lor nu evolueaza prea mult in capitolul asta dar vreau sa o iau incet ca sa aiba totusi mai mult de zece capitole fic-ul (oricum mai am niste surprize da mai incolo, atunci o sa-i intelegeti si rolul lui Kiba in fic)
s-ar putea sa fie si ceva mai picant dar nu is prea sigura (is cam pe langa la chestile astea... inca :)))
deja scriu prea multe asa ca ma opresc :D
