O sotie perfecta[+18]

[Ana]

Continuarea,,, cat se poate de repede :P Capitolul 3. Sper sa va placa si acesta.
Capitolul III : Sfârşitul unei zile de coşmar

Atunci clar nu mai stiam ce sa spun. În gândirea mea pe moment aş fi răspuns da, dar îl iubeam mult pe Mircea şi chiar doream să fiu doamna Rosenkrantz. Mă uitam la invitaţi şi la Sebastian care se ascundea de privirea mea. Mă gândeam. Să zic da sau nu.
-Da. Voi fi soţia ta, răspund eu cu mici lacrimi în ochi şi lundu-l în braţe pe pretendent.
-Iartă-mă! Promit că fapte ca acestea nu se vor mai întâmpla pe parcursul căsniciei noastre,spuse el, strângându-mă tare.
Ştiam că nu o să se ţină de promisiune, dar dacă refuzam nunta îl pierdeam şi nu îmi doream asta. Ştiam că o să mai greşească dar vroiam o familie frumoasă şi totuşi bogată, ca aceasta unde pot trăi decent poate chiar mai mult decât decent.
Preotul îşi face datoria. Noi acceptăm să devenim soţ şi soţie şi în cele din urmă vine întrebarea, nu prea importantă pentru majoritatea îndrăgostiţilor:
- Se împotriveşte cineva acestei nunţi?
-Da! se aude un glas bătrânesc din colţul încăperii. Era mama, care iar venise cu scandal.
-Mamă! Ţi-am spus să nu te amesteci, de ce intrii între noi?
-Nu este potrivit! Am mai zis! Mircea o să facă la fel, de multe ori de acum încolo.
Lumea din jur aproba vorbele mamei iar eu rămăsesem stană de piatră de atâta ruşine. Aveam un sentiment de amorţeală şi îmi tremura tot corpul de nervi. În acest timp, Mircea încerca să o convingă pe mama că ne iubim, dar înzadar. Vedeam înţeţoşat, mă simţeam ameţită de parcă m-aş fi învârtit de 100 de ori şi apoi...pac! Am leşinat. Am căzut pe jos, pe covorul alb şi negura m-ia învălui ochii. Nu mai vedeam nimic. Auzeam voci...
''Repede, sunaţi la salvare!''
''Mireasa! Mireasa! A murit.. a leÅŸinat, ajuutor, un doctor! ''
Vroiam să mă ridic dar corpul îmi era parcă oprit.

Mă trezesc tot pe covorul alb. Un om în costum se apleacă spre mine. Era Sebastian, care încerca să mă ridice. Eu mă ridic şi întreb disperată:
-Unde este toată lumea? Unde este Mircea?
-Mircea s-a dus să le plătească medicilor. Restul sunt la sala de bal. Eşti salvată...
Nu apucase să termine vorbele că Mircea începuse să ţipe bucuros în sală:
-Iubita mea! Niciodată să nu te mai enervezi aşa. Medicii au zis că din cauza nervilor ai leşinat.
-Posibil, zic eu în timp ce mă las strânsă în braţe de soţ.
Eram şocată de-a dreptul. Mama nici nu se gândise la mine. Plecase să se distreze. Parcă o şi văd cum dansează alături de Katherine.
Aşa şi era. Dansa cu sora mea, cea mai perfectă dintre toate. Care purta o rochie albastră mulată care îi evindenţia talia şi i se zăreau oasele. Şi zâmbea spre mine, cu faţa ei ''perfectă'', cum spunea mama mereu.
-Copilo! Ce mă bucur că te simţi mai bine! îmi zice Katherine.
Era cu 7 ani mai mare ca mine şi tot îmi zicea ''copilul''. Ziua trecea şi eu mă prefăceam că mă distrez. Sigur nimeni din toată sala nu uitase întâmplarea. Toţi erau veseli ce-i drept. Dar eram deja o bârfă în desfăşurare. Mai lipsea doar presa spre un nou scandal.

Ajunşi acasă după o zi lungă şi plină de peripeţii, mă dezbrac de rochie,o îmbrăţişez cu drag gândindu-mă la Sebastian. Oare începusem să îl plac pe Sebastian? Nu ştiam. Îl aşteptam pe Mircea să vină să ne culcăm. Eram îmbrăcată în cămaşa mea de noapte din dantelă. Cadou care fusese oferi de socrii mei. Oameni cu suflet bun.
- Delia?
-Da, Mircea.
- Măine dimineaţă trebuie să fiu în Tokio, aşa că trebuie să plec. Peste trei zile vin să te iau în luna de miere, îmi spuse el sărutându-mă pe obraz. Să îi zici menajerei dacă ai nevoie de ajutor. Sună-mă când vrei. Vise plăcute.
-Chiar în prima zi de căsnicie...şoptesc eu tristă şi cu capul în aşternutul alb de mătase. Te voi aştepta, stai fără grijă. Nu pot veni şi eu?
-Nu. Nu poţi mai bine stai aici, pentru că... aşa e mai bine. La revedere!
Eram distanţi unul faţă de altul. Acum o lună eram ca doi porumbei. Dar acum o mică sclipire a plecat. Şi totul doar din vina lui.