Ultima carte citita a fost Manusa de otel - Paul Feval, prima din seria Fracurile Negre. Cum multa lume stie si daca nu afla acum, Paul Feval este autorul meu preferat, iar aceasta serie geniala este oficial preferata mea.
Ce-i drept, eu am citit cam aiurea cartile din serie - am inceput cu a sasea si mai precis Cavalerii Tezaurului si apoi am continuat cu Arma Invizibila care era a patra carte - dar intamplarile nu prea au legatura unele cu celalalte ( totusi sunt anumite amanunte reamintite in volume ), iar personajele sunt prezentate in detaliu de fiecare data.
Revenind acum la cartea noastra, pot sa zic doar ca pe langa povestile de dragoste strecurate cu indemanare intr-o carte in care pentru personaje nu conteaza nimic altceva decat sa fie bogate si undeva sus si in care toti sunt disponibili sa faca orice pentru asta, chiar si sa accepte ajutoare de la oameni sus-pusi in lumea interlopa a Parisului si sa ruineze o familie cinstita, proprietara unei banci si intrigile bine plasate, crimele atat de tacticos si in detaliu calculate, umorul negru, descrierile ample si superbe cu care Feval ne-a obisnuit in scrierile sale, avem parte si de personaje multe si complexe, foarte bine conturate.
Ca deobicei Fanchette sau contesa Corona a fost personajul meu preferat, fara discutii. Ea este nepoata si singura slabiciune a colonelului Bozzo-Corona ( un batranel enigmatic zis si Tatal - Tuturor, el este capul Fracurilor Negre - o organizatie ciudata, un fel de mafie, doar ca avea un stil aparte si anumite standarde. Inafara de asta, era si o organizatie secreta; cei din combinatie se recunosteau dupa parola Se va lumina de ziua maine? )
Dar vorbeam de contesa Corona, care e e pur si simplu geniala. Cum spunea si autorul si multe dintre personajele cartii, e genul ala de femeie pe care misterul o invaluie si ii da un farmec aparte si o face din ce in ce mai atragatoare si irezistibila. Si mai e si faptul ca e nefericita, fiind casatorita cu varul ei, contele Corona, un tanar viciat, candva un domnisor distins si fermecator, si el membru al fascinantei organizatii si care deabia asteapta ca Tatal sa moara ca sa puna mana pe averea regeasca ce i-o va lasa mostenire micutei lui Fanchette.
Cel mai mult la Fanchette mi-a placut, cel putin in cartea asta, devotamentul si felul egoist in care iubeste ea. In rest, m-a atras ca deobicei misterul Fracurile Negre si tot ce mai pusesera la cale, vesnica problema cu "œcine va ramane cu intreaga avere si cine ii va lua locul colonelului care se tot lauda cu ultima sa afacere" ( s-ar crede ca Fanchette ar fi singura care ar putea sa-i ia locul, dar ea nici nu vrea asa ceva. S-a nascut pur si simplu blestemata cu acest destin tragic. )
Ah, au fost niste chestii care m-au deranjat la cartea asta, niste "œevenimente" socante care totusi nu au nicio noima si importanta in celelalte carti din serie. Dar am trecut peste, fiind foarte entuziasmata de firul povestii, personaje, dialog si descrierile lui Feval.
Ca sa n-o mai lungesc atata, tot ce pot sa spun e ca Manusa de otel e o carte geniala cum numai cineva ca Paul Feval ar putea scrie si Fracurile Negre o serie rara, aproape inexistenta pentru altii de care numai eu ma puteam indragosti.
Ce-i drept, eu am citit cam aiurea cartile din serie - am inceput cu a sasea si mai precis Cavalerii Tezaurului si apoi am continuat cu Arma Invizibila care era a patra carte - dar intamplarile nu prea au legatura unele cu celalalte ( totusi sunt anumite amanunte reamintite in volume ), iar personajele sunt prezentate in detaliu de fiecare data.
Revenind acum la cartea noastra, pot sa zic doar ca pe langa povestile de dragoste strecurate cu indemanare intr-o carte in care pentru personaje nu conteaza nimic altceva decat sa fie bogate si undeva sus si in care toti sunt disponibili sa faca orice pentru asta, chiar si sa accepte ajutoare de la oameni sus-pusi in lumea interlopa a Parisului si sa ruineze o familie cinstita, proprietara unei banci si intrigile bine plasate, crimele atat de tacticos si in detaliu calculate, umorul negru, descrierile ample si superbe cu care Feval ne-a obisnuit in scrierile sale, avem parte si de personaje multe si complexe, foarte bine conturate.
Ca deobicei Fanchette sau contesa Corona a fost personajul meu preferat, fara discutii. Ea este nepoata si singura slabiciune a colonelului Bozzo-Corona ( un batranel enigmatic zis si Tatal - Tuturor, el este capul Fracurilor Negre - o organizatie ciudata, un fel de mafie, doar ca avea un stil aparte si anumite standarde. Inafara de asta, era si o organizatie secreta; cei din combinatie se recunosteau dupa parola Se va lumina de ziua maine? )
Dar vorbeam de contesa Corona, care e e pur si simplu geniala. Cum spunea si autorul si multe dintre personajele cartii, e genul ala de femeie pe care misterul o invaluie si ii da un farmec aparte si o face din ce in ce mai atragatoare si irezistibila. Si mai e si faptul ca e nefericita, fiind casatorita cu varul ei, contele Corona, un tanar viciat, candva un domnisor distins si fermecator, si el membru al fascinantei organizatii si care deabia asteapta ca Tatal sa moara ca sa puna mana pe averea regeasca ce i-o va lasa mostenire micutei lui Fanchette.
Cel mai mult la Fanchette mi-a placut, cel putin in cartea asta, devotamentul si felul egoist in care iubeste ea. In rest, m-a atras ca deobicei misterul Fracurile Negre si tot ce mai pusesera la cale, vesnica problema cu "œcine va ramane cu intreaga avere si cine ii va lua locul colonelului care se tot lauda cu ultima sa afacere" ( s-ar crede ca Fanchette ar fi singura care ar putea sa-i ia locul, dar ea nici nu vrea asa ceva. S-a nascut pur si simplu blestemata cu acest destin tragic. )
Ah, au fost niste chestii care m-au deranjat la cartea asta, niste "œevenimente" socante care totusi nu au nicio noima si importanta in celelalte carti din serie. Dar am trecut peste, fiind foarte entuziasmata de firul povestii, personaje, dialog si descrierile lui Feval.
Ca sa n-o mai lungesc atata, tot ce pot sa spun e ca Manusa de otel e o carte geniala cum numai cineva ca Paul Feval ar putea scrie si Fracurile Negre o serie rara, aproape inexistenta pentru altii de care numai eu ma puteam indragosti.