Tocmai am terminat de citit A walk to remember, de Nicholas Sparks.
Am cautat cartea dupa ce am vazut filmul, in urma unei recomandari primite de la o prietena. In orice caz, nu am gasit-o in format electronic, la inceput, asa ca am lasat-o balta. Dar, luck being with me, o prietena mi-a cautat cartea, mi-a gasit-o si asa m-am si apucat sa o citesc. Hun, in English, of course.
In orice caz, nu stiu la ce ma asteptam cu exactitate - stiu sigur - ma asteptam sa imi placa! Si bineinteles, asa s-a intamplat. Acum, nu trebuie sa exagerez, nu a fost o carte extraordinar de bine scrisa sau deprimanta si profunda, asa cum poate mi-as fi dori ( sau nu ) sa fie. A fost o carte foarte simplist scrisa, cu formulari usoare si... un stil asemenea literaturii de consum, se poate spune. Nu a avut descrieri complicate si nici o seriozitate fara limite, nu s-a prins, parca, intr-o panza a stilului frumos si nu se poate incadra in genul acela de literatura ce te face sa tremuri prin insusi cuvintele insirate in carte. Nu, este genul de carte in care totul este scris exact asa cum se intampla.
Nu am fost surprinsa de nimic, desi poate ma asteptam sa fie scrisa intr-un mod cu putin mai mult deprimant si profund. Cartea a avut multe momente amuzante, am putea spune, desi nu exagerat - erau clipe ce s-ar fi putut numi "funny moments" si clipe " touching moments", dar nici unele dintre acestea nu au fost atat de extraordinare incat sa iti scoata o exclamatie de fericire sau tristete. Poate si pentru ca stiam povestea destul de bine, dat fiind ca vazusem filmul si oricum cunosteam plotul dinainte. Acum, nu stiam toate particularitatile cartii, desigur, dar esentialul era acolo si multe dintre replici le cunosteam. Totusi, asta nu m-a oprit sa imi placa micuta carte, chiar daca nu a fost extraordinara. Inca am adorat, intr-un fel ciudat si deloc exagerat, subiectul abordat si personajele.
Vorbind despre personaje, trebuie sa accentuez faptul ca in carte este mult mai bine conturata personalitatea lui Jamie Sullivan, in comparatie cu filmul, desigur. Nu vorbesc aici de o complexitate a personajelor din cale afara, pentru ca nu exista o descriere ce ar contura in special asa ceva. Povestea se invarte, pur si simplu, in jurul lui London si Jamie. Chiar daca intervin si alte aspecte ale familiei si dragostei fata de alte persoane, adolescenta si toate sentimentele confuze ce se petrec in acea perioada, povestea pur si simplu se centreaza 99% pe el si ea. Ceea ce vreau sa spun este ca celorlalte personaje nu le este data vreo importanta anume si cand sunt adusi in subiect, sa spunem asa, sunt pentru ca au o influenta clara si profunda asupra celor doua personaje.
De exemplu, mama lui London. Apare foarte des in carte, dar este un personaj usor detasat, desi personalitatea ei este usor de inteles, nu este vorba despre ea, nici macar odata nu este vorba despre aceasta ci apare doar in conversatiile in care il ajuta pe London, in care face ceva pentru el si asa mai departe (da, si cand ii da sfaturi). Tatal lui London, de asemenea, are si el un rol semnificativ, foarte semnificativ spre final am putea spune; insa, la fel, e supporting character, fara importanta. Pana si tatal lui Jamie, am putea spune, are acelasi lor desi tristetea si sentimentele lui sunt mult mai clare, datorita descrierii facute de personajul narator ( care este, desigur, London Carter ).
Vorbind de Jamie Sullivan, personajul ei m-a facut sa ma gandesc la foarte multe lucruri. Stiu ca este doar o carte si de aceea incerc sa nu ma intreb " cum poate cineva sa fie atat de bun si atat de preocupat de ceilalti, fara a arata nici cea mai mica farama de egoism? este posibil sa existe atata bunatate a sufletului, a personalitatii, a unei fiinte umane?" Totusi, este doar o carte si doar un personaj. Si, in cele din urma, arata si ea trasaturi ce ii tradeaza spiritul de fiinta umana, sa spunem. In momentul in care vorbeste cu London si acesta o intreaba daca ii este frica, daca este speriata de ceea ce i se intampla, aceasta raspunde ca da - it was a bit shocking - nu faptul ca a recunoscut ca ii era teama ci mai degraba ca intr-adevar ii era teama. Mi s-a parut, totusi, un personaj prea pur, poate asa a fost pentru personajul London in sine, nu stiu, desi mi s-a parut o usoara exagerare a caracterului ei atat de bun si pur, in concordanta cu cruda realitate. Sau poate ca nu pot crede eu ca o persoana sa fie atat de putin egoista si sa aiba o frumusete sufleteasca fara limite - si aici intervine, desigur, factorul inevitabil al subiectivitatii.
In orice caz, am recunoscut la Jamie mai multe trasaturi. Una cruciala, sa zicem, ar fi puterea pe care o avea asupra celorlalti. Faptul ca era atat de draguta cu toti nu era o masca, nu se parea a fi una, insa avea nu doar o putere extraordinara de convingere ci si un ton oarecum hotarator - in tot ceea ce facea! Poate din cauza caracterului ei dragut, si totusi iti dadea impresia aceea ciudata ce te facea sa te gandesti ca indiferent de personalitatea - buna, sufletista sau rea, rautacioasa - lumea tot ar fi ascultat-o. Cred ca avea acel ceva extraordinar de impunator, presupun. Ca si personaj, desigur, pentru ca nu vorbim in limita realitatii si nu o luam pe Jamie Sullivan drept fiinta umana si reala ( desi nu stiu daca povestea este bazata pe un fapt real sau nu ).
Aceasta trasatura atat de puternica a ei este mentionata si de London la un moment dat, subtil si poate fara intentie, faptul ca il „innebunea" sa spunem, il macina, he drove him crazy, il putea controla prin niste simple cuvinte - absolut nevinovate.
Oricum, caracterul ei atat de curat si bun a fost surprinzator de reconfortant, mi s-au parut minunate acele trasaturi, ireale sau nu, au fost frumoase.
Cat despre London Carter, el este mai mult adolescentul tipic care face probleme, dar care nu este un pusti rau si are nevoie de o simpla indrumare in viata. Pe care, in mod atat de perfect, o primeste de la Jamie. Cum spunea si el, nu credea vreodata ca s-ar putea indragosti de o fata ca Jamie. De fapt, eu cred exact lucrul contrar, nu se putea indragosti de alta fata decat una ca Jamie Sullivan. Pur si simplu se potriveau prea multe. El nu are o personalitate greu de descifrat, aparent un baiat rau si iresponsabil, este de fapt un tip cu o inima buna, cu ganduri mari si curand devine si destul de responsabil si matur.
Cartea prezinta, de fapt, si transformarea si evolutia personajului London, desi nu este centrata pe asa ceva. Dragostea este punctul important in aceasta carte.
Mi-a placut foarte mult clipa cand Jamie i-a spus ca o sa mearga cu el la bal doar cu o conditie, sa nu se indragosteasca de ea. Imi place mult momentul acela. La fel, doua clipe pe care le ador cat pot eu de mult sunt acelea in care London o intreaba daca vrea sa mearga la bal cu el si daca vrea, oh God, sa se casatoreasca cu el.
Citind „ Will you go to the dance with me?" si „ Will you marry me?" am avut o senzatie tare placuta. Pentru ei, ca si personaje. Au fost, poate, cele mai frumoase doua replici pe care le-am citit in carte, si nici macar nu stiu de ce. Poate ca imi imaginam cum ar spune-o in viata reala, si era induiosator!
Cartea nu m-a facut sa plang, desi am fost trista la un moment dat, nici pe aproape de lacrimi, desigur. Acest lucru s-a intamplat, poate, pentru ca povestea se centreaza doar pe ei doi. In sensul definitiv si de necontestat in care un privitor, unul de afara, nu poate intelege si simti cu adevarat ce se intampla. Poate este din cauza stilului, nu pot spune cu siguranta, dar - in orice caz - nu ajungi sa cunosti cu adevarat sufletul personajelor si nu te pot induiosa cuvintele pe care le citesti. Esti mai degraba un spectator ce incearca sa inteleaga, privind o piesa, sentimentele actorilor, personajelor. Dar aceste personaje isi tin emotiile profunde si sentimentele pentru ei, desi le arata afara, nu sunt in totalitate bine conturate si, astfel, spectatorul nu poate simti aceleasi lucruri. Aceasta este senzatia pe care am primit-o eu.
Totusi, personajul narator, insusi scriitorul, de fapt, a fost destul de profund pe alocuri si am simtit cuvintele lui. Doar in calitate de cititor, desigur, si niciodata nu am putut sa inlocuiesc un personaj, nu a fost genul acela de lucrare in care m-am pierdut in cuvinte si simteam si eu ce simtea personajul. Am avut o atitudine detasata, sa spunem, dar am apreciat si acest lucru pentru ca am putut observa perfect lucrurile, din afara.
Dragostea pe care si-o purtau cele doua personaje mi-a placut enorm, nu m-a impresionat - de fapt, London mi-a placut mai mult. Pentru faptul ca aprecia atat de mult sentimentele pe care le avea, Jamie a fost, parca, mai mult o victima. Sau poate ca nu. Imi amintesc pasajul in care London vorbea cu ea:
"You knew, from the first day in Miss Garber's class that I wasgoing to do the play, didn't you. When you looked at me and smiled?"- "Yes."
"And when I asked you to the homecoming dance, you made me
promise that I wouldn't fall in love, but you knew that I was going
to, didn't you?" - "Yes."
"How did you know?"- "When I told you that I prayed for you, what did you think I was talking about?"
Acesta este unul dintre momentele mele favorite.
Oricum ar fi, cartea nu este extraordinara, nu are un stil ce ar da pe oricine peste cap, nu este extraordinara nici din cauza sentimentelor transmise, nici prin profunzime - ok, nu surprinde prin nimic in afara de subiectul atat de frumos si totodata trist, acesta este cu adevarat ceva extraordinar si poate, expus altfel, ar fi facut pe oricine sa planga. Chiar si asa, nu vreau sa fiu ipocrita, cartea mi-a placut si am citit-o destul de repede. Stilul usor si direct, fara impopotonari cu prescurtari pe care, poate, nu le-am agreat mereu, a fost agreabil si totodata"¦ placut, de ce nu.
Pur si simplu a fost o carte tare simpatica si trista, desi nu mi-a dat un sentiment ce ar fi putut sa imi sparga inima in bucatele.
Am cautat cartea dupa ce am vazut filmul, in urma unei recomandari primite de la o prietena. In orice caz, nu am gasit-o in format electronic, la inceput, asa ca am lasat-o balta. Dar, luck being with me, o prietena mi-a cautat cartea, mi-a gasit-o si asa m-am si apucat sa o citesc. Hun, in English, of course.
In orice caz, nu stiu la ce ma asteptam cu exactitate - stiu sigur - ma asteptam sa imi placa! Si bineinteles, asa s-a intamplat. Acum, nu trebuie sa exagerez, nu a fost o carte extraordinar de bine scrisa sau deprimanta si profunda, asa cum poate mi-as fi dori ( sau nu ) sa fie. A fost o carte foarte simplist scrisa, cu formulari usoare si... un stil asemenea literaturii de consum, se poate spune. Nu a avut descrieri complicate si nici o seriozitate fara limite, nu s-a prins, parca, intr-o panza a stilului frumos si nu se poate incadra in genul acela de literatura ce te face sa tremuri prin insusi cuvintele insirate in carte. Nu, este genul de carte in care totul este scris exact asa cum se intampla.
Nu am fost surprinsa de nimic, desi poate ma asteptam sa fie scrisa intr-un mod cu putin mai mult deprimant si profund. Cartea a avut multe momente amuzante, am putea spune, desi nu exagerat - erau clipe ce s-ar fi putut numi "funny moments" si clipe " touching moments", dar nici unele dintre acestea nu au fost atat de extraordinare incat sa iti scoata o exclamatie de fericire sau tristete. Poate si pentru ca stiam povestea destul de bine, dat fiind ca vazusem filmul si oricum cunosteam plotul dinainte. Acum, nu stiam toate particularitatile cartii, desigur, dar esentialul era acolo si multe dintre replici le cunosteam. Totusi, asta nu m-a oprit sa imi placa micuta carte, chiar daca nu a fost extraordinara. Inca am adorat, intr-un fel ciudat si deloc exagerat, subiectul abordat si personajele.
Vorbind despre personaje, trebuie sa accentuez faptul ca in carte este mult mai bine conturata personalitatea lui Jamie Sullivan, in comparatie cu filmul, desigur. Nu vorbesc aici de o complexitate a personajelor din cale afara, pentru ca nu exista o descriere ce ar contura in special asa ceva. Povestea se invarte, pur si simplu, in jurul lui London si Jamie. Chiar daca intervin si alte aspecte ale familiei si dragostei fata de alte persoane, adolescenta si toate sentimentele confuze ce se petrec in acea perioada, povestea pur si simplu se centreaza 99% pe el si ea. Ceea ce vreau sa spun este ca celorlalte personaje nu le este data vreo importanta anume si cand sunt adusi in subiect, sa spunem asa, sunt pentru ca au o influenta clara si profunda asupra celor doua personaje.
De exemplu, mama lui London. Apare foarte des in carte, dar este un personaj usor detasat, desi personalitatea ei este usor de inteles, nu este vorba despre ea, nici macar odata nu este vorba despre aceasta ci apare doar in conversatiile in care il ajuta pe London, in care face ceva pentru el si asa mai departe (da, si cand ii da sfaturi). Tatal lui London, de asemenea, are si el un rol semnificativ, foarte semnificativ spre final am putea spune; insa, la fel, e supporting character, fara importanta. Pana si tatal lui Jamie, am putea spune, are acelasi lor desi tristetea si sentimentele lui sunt mult mai clare, datorita descrierii facute de personajul narator ( care este, desigur, London Carter ).
Vorbind de Jamie Sullivan, personajul ei m-a facut sa ma gandesc la foarte multe lucruri. Stiu ca este doar o carte si de aceea incerc sa nu ma intreb " cum poate cineva sa fie atat de bun si atat de preocupat de ceilalti, fara a arata nici cea mai mica farama de egoism? este posibil sa existe atata bunatate a sufletului, a personalitatii, a unei fiinte umane?" Totusi, este doar o carte si doar un personaj. Si, in cele din urma, arata si ea trasaturi ce ii tradeaza spiritul de fiinta umana, sa spunem. In momentul in care vorbeste cu London si acesta o intreaba daca ii este frica, daca este speriata de ceea ce i se intampla, aceasta raspunde ca da - it was a bit shocking - nu faptul ca a recunoscut ca ii era teama ci mai degraba ca intr-adevar ii era teama. Mi s-a parut, totusi, un personaj prea pur, poate asa a fost pentru personajul London in sine, nu stiu, desi mi s-a parut o usoara exagerare a caracterului ei atat de bun si pur, in concordanta cu cruda realitate. Sau poate ca nu pot crede eu ca o persoana sa fie atat de putin egoista si sa aiba o frumusete sufleteasca fara limite - si aici intervine, desigur, factorul inevitabil al subiectivitatii.
In orice caz, am recunoscut la Jamie mai multe trasaturi. Una cruciala, sa zicem, ar fi puterea pe care o avea asupra celorlalti. Faptul ca era atat de draguta cu toti nu era o masca, nu se parea a fi una, insa avea nu doar o putere extraordinara de convingere ci si un ton oarecum hotarator - in tot ceea ce facea! Poate din cauza caracterului ei dragut, si totusi iti dadea impresia aceea ciudata ce te facea sa te gandesti ca indiferent de personalitatea - buna, sufletista sau rea, rautacioasa - lumea tot ar fi ascultat-o. Cred ca avea acel ceva extraordinar de impunator, presupun. Ca si personaj, desigur, pentru ca nu vorbim in limita realitatii si nu o luam pe Jamie Sullivan drept fiinta umana si reala ( desi nu stiu daca povestea este bazata pe un fapt real sau nu ).
Aceasta trasatura atat de puternica a ei este mentionata si de London la un moment dat, subtil si poate fara intentie, faptul ca il „innebunea" sa spunem, il macina, he drove him crazy, il putea controla prin niste simple cuvinte - absolut nevinovate.
Oricum, caracterul ei atat de curat si bun a fost surprinzator de reconfortant, mi s-au parut minunate acele trasaturi, ireale sau nu, au fost frumoase.
Cat despre London Carter, el este mai mult adolescentul tipic care face probleme, dar care nu este un pusti rau si are nevoie de o simpla indrumare in viata. Pe care, in mod atat de perfect, o primeste de la Jamie. Cum spunea si el, nu credea vreodata ca s-ar putea indragosti de o fata ca Jamie. De fapt, eu cred exact lucrul contrar, nu se putea indragosti de alta fata decat una ca Jamie Sullivan. Pur si simplu se potriveau prea multe. El nu are o personalitate greu de descifrat, aparent un baiat rau si iresponsabil, este de fapt un tip cu o inima buna, cu ganduri mari si curand devine si destul de responsabil si matur.
Cartea prezinta, de fapt, si transformarea si evolutia personajului London, desi nu este centrata pe asa ceva. Dragostea este punctul important in aceasta carte.
Mi-a placut foarte mult clipa cand Jamie i-a spus ca o sa mearga cu el la bal doar cu o conditie, sa nu se indragosteasca de ea. Imi place mult momentul acela. La fel, doua clipe pe care le ador cat pot eu de mult sunt acelea in care London o intreaba daca vrea sa mearga la bal cu el si daca vrea, oh God, sa se casatoreasca cu el.
Citind „ Will you go to the dance with me?" si „ Will you marry me?" am avut o senzatie tare placuta. Pentru ei, ca si personaje. Au fost, poate, cele mai frumoase doua replici pe care le-am citit in carte, si nici macar nu stiu de ce. Poate ca imi imaginam cum ar spune-o in viata reala, si era induiosator!
Cartea nu m-a facut sa plang, desi am fost trista la un moment dat, nici pe aproape de lacrimi, desigur. Acest lucru s-a intamplat, poate, pentru ca povestea se centreaza doar pe ei doi. In sensul definitiv si de necontestat in care un privitor, unul de afara, nu poate intelege si simti cu adevarat ce se intampla. Poate este din cauza stilului, nu pot spune cu siguranta, dar - in orice caz - nu ajungi sa cunosti cu adevarat sufletul personajelor si nu te pot induiosa cuvintele pe care le citesti. Esti mai degraba un spectator ce incearca sa inteleaga, privind o piesa, sentimentele actorilor, personajelor. Dar aceste personaje isi tin emotiile profunde si sentimentele pentru ei, desi le arata afara, nu sunt in totalitate bine conturate si, astfel, spectatorul nu poate simti aceleasi lucruri. Aceasta este senzatia pe care am primit-o eu.
Totusi, personajul narator, insusi scriitorul, de fapt, a fost destul de profund pe alocuri si am simtit cuvintele lui. Doar in calitate de cititor, desigur, si niciodata nu am putut sa inlocuiesc un personaj, nu a fost genul acela de lucrare in care m-am pierdut in cuvinte si simteam si eu ce simtea personajul. Am avut o atitudine detasata, sa spunem, dar am apreciat si acest lucru pentru ca am putut observa perfect lucrurile, din afara.
Dragostea pe care si-o purtau cele doua personaje mi-a placut enorm, nu m-a impresionat - de fapt, London mi-a placut mai mult. Pentru faptul ca aprecia atat de mult sentimentele pe care le avea, Jamie a fost, parca, mai mult o victima. Sau poate ca nu. Imi amintesc pasajul in care London vorbea cu ea:
"You knew, from the first day in Miss Garber's class that I wasgoing to do the play, didn't you. When you looked at me and smiled?"- "Yes."
"And when I asked you to the homecoming dance, you made me
promise that I wouldn't fall in love, but you knew that I was going
to, didn't you?" - "Yes."
"How did you know?"- "When I told you that I prayed for you, what did you think I was talking about?"
Acesta este unul dintre momentele mele favorite.
Oricum ar fi, cartea nu este extraordinara, nu are un stil ce ar da pe oricine peste cap, nu este extraordinara nici din cauza sentimentelor transmise, nici prin profunzime - ok, nu surprinde prin nimic in afara de subiectul atat de frumos si totodata trist, acesta este cu adevarat ceva extraordinar si poate, expus altfel, ar fi facut pe oricine sa planga. Chiar si asa, nu vreau sa fiu ipocrita, cartea mi-a placut si am citit-o destul de repede. Stilul usor si direct, fara impopotonari cu prescurtari pe care, poate, nu le-am agreat mereu, a fost agreabil si totodata"¦ placut, de ce nu.
Pur si simplu a fost o carte tare simpatica si trista, desi nu mi-a dat un sentiment ce ar fi putut sa imi sparga inima in bucatele.