Am cautat topicul asta... nici nu ai idee cat 
si nu am dat de el; well, lol, it's OK, I guess.
Eu tocmai am terminat de citit Omerta, de Mario Puzo. O sa ma apuc si de Ultimul Don, de acelasi autor, poate astazi, sau de luni ( I'm not really sure, sa vad cum stau cu timpul si programul ).
In orice caz, mi-a placut foarte mult. Desigur, mai frumoasa si interesanta si captivanta a fost Nasul, o capodopera din toate punctele de vedere. Insa, si Omerta este catchy, nu pot spune altfel.
Totusi, am intalnit in aceasta carte o multime de personaje ce m-au calcat pe nervi, poate din simplul fapt ca nu mai semnificau mafia de "alta data" ( referindu-ma aici la cartea Nasul ). Pur si simplu se vedea, parca, sfarsitul mafiei siciliene, cum este - de altfel - spus si in carte. Si nu am idee de ce m-a prins un sentiment de tristete realizand acest lucru; poate ca m-am atasat prea tare de cartea anterioara, Nasul, a lui Mario Puzo, de descrierile si ideile lui si... practic, de mafia redata de acesta. Si am avut acest sentiment de oarecare dezamagire si tristete pe tot parcursul cartii, vazand ca lucrurile nu se mai intampla la fel, duh...
Astorre a fost, totusi, destul de interesat. Mi-a placut de el; genul acela de Mafioso pe care nu ai cum sa nu il adori, desi a avut si defectele lui, pe care nu prea le-am respectat, bineinteles. Mila pe care o arata contura faptul ca nu era la fel de dur ca cei dinaintea lui, it made me kinda angry. Incepusem sa ma intreb, intr-un mod oarecum stupid, de ce naiba a aratat mila familiei Cilke? Si de ce naiba a trebuit sa fie atat de slab? Presupun ca asa se contura cel mai bine faptul ca mafia era spre sfarsit, ca nu mai erau personalitatile de altadata, nici "moralitatea". Asta a durut. Which is strange, I guess, dar pur si simplu acest lucru l-am simtit cititnd cartea.
Astorre a avut, totusi, si parti foarte bune si momente pentru care l-am adorat. Ca de exemplu, clipa cand l-a omorat pe Tulippa, a fost foarte frumos. Nu ma asteptam sa faca acest lucru, dar a fost cea mai frumoasa clipa din carte, pentru mine. Am ajuns sa simt in acea clipa aceleasi lucruri pe care le simtisem citind Nasul, si asta a fost minunat. Acel suspans, acea dorinta ca personajul respectiv sa moara, ca celalalt personaj sa isi manjeasca singur mainile cu sangele adversarului, sa nu arate mila, sa se razbune, sa fie un adevarat sicilian. Si la naiba, asa trebuia sa fie. Cred ca m-a luat putin valul, dar a fost un moment mirific in raport cu celelalte momente ale cartii.
Timona Portella m-a enervat la culme. Personajul acesta era pur si simplu unul din aceia ce distrugeau mafia; m-am bucurat nespus ca a murit, ceea ce era si normal, de altfel. Insa nu l-am putut ierta pentru ca a incalcat Omerta, dude. Cum putea sa vanda informatii dusmanului, celor de la F.B.I? He was such an unworthy jerk, si bineinteles ca nu mi-a facut nici o placere caracterul sau. As putea spune ca am prins putina simpatie pentru acesta in momentul in care am realizat cat de mult isi iubea fratele. Dar nu ar fi total adevarat; poate ca s-ar fi intamplat asta daca el nu ar fi trebuit sa fie un Mafioso, un spirit sicilian adevarat, mafiot, crud, nemilos si fara slabiciuni atat de vizibile, fara sa reactioneze atat de sentimental si idiot, dupa ce a mai facut milioane de alte greseli.
In orice caz, slabiciunea lui pentru Bruno a fost absolut penibila.
Au mai fost si alte personaje puternice, ca si Aspinella Washington, that was hell of a woman, I guess. Nu pot spune ca mi-a placut; am avut o antipatie pentru aceasta inca de la inceput, cand a aparut pentru prima data in carte. Pur si simplu nu am reusit sa plac caracterul ei si lucrurile pe care le facea. Totusi, a avut un rol destul de important si a fost un personaj puternic. Cilke a fost si el interesant, un personaj important, de aceasta data de la F.B.I, duh, desi nu pot spune ca mi-a placut in mod special, a avut un caracter puternic si se poate spune ca era, intr-adevar, un personaj greu de ucis sau de scos din joc. Desi pana la urma s-a intamplat si asta.
Rosie, Nicole - fetele acestea au avut si ele rolul lor interesant, dar erau femei, si pe mine nu ma prea intereseaza personajele feminine de obicei. Daca Nicole ar fi fost personajul principal al cartii, as fi adorat-o. Altfel, e doar un personaj pe care il plac intr-o oarecare masura; era o femeie puternica, la urma urmelor.
Franky si Stace au fost baietii care mi-au placut cel mai mult in aceasta carte. Erau duri si puternici si ... inteligenti. Mi-a placut personalitatea fiecaruia, faptul ca erau gemeni, modul in care opereau si gandeau. Desi, nu pot spune ca l-am respectat prea tare pe Franky pentru ca s-a indragostit de Rosie, I mean, dude, nu trebuia sa faca acest lucru. Dar, se intampla. Stace era mai cumpatat. Momentul in care au fost ucisi a fost frumos, discutia lui Stace cu Astorre a fost si ea foarte interesanta si captivanta. Si faptul ca Astorre si-a dat cuvantul ca Franky nu va stii cand va muri, a fost momentul culminant al acestui episod. Pentru ca desi si-a dat cuvantul, Aldo tot a facut cum a crezut el de cuviinta, omorandu-i pe cei doi prin spanzurare, usor, iar Franky a stiut cu siguranta cand a murit. Si a fost frumos, de ce sa nu o recunosc.
Chiar si personajele si atitudinile lor contureaza acest sfarsit al mafiei. Pur si simplu nu mai sunt personaje atat de demne ca inainte, cu aceeasi personalitate puternica si care avea menirea sa te zdruncine, sa te faca sa iubesti fieare caracter, oricat de ingrozitor ar fi fost. Duritatea de alta data a disparut, duritatea aceea plina de onoare si respect, vreau sa spun. Acum nu este decat o incurcatura, bine - vreau sa spun "la sfarsitul cartii" nu apare decat o lume deplorabila, in declin. Si frumusetea mafiei de altadata... dispare. Si nici nu imi pot imagina de ce ma intristeaza atat de tare acest lucru.
In orice caz, carte este foarte reusita si imi place mult stilul abordat de Mario Puzo. Este intr-adevar captivant, are un talent incredibil de ati fura atentia si de a te prinde, pur si simplu, in actiune. Actiunea din carte nu este, in nici un caz, plictisitoare. Nu are goluri, nu este incompleta. Stilurile folosite de acesta sunt perfect imbinate, actiunea este impecabila, momentele petrecute in carte sunt, parca, reale. Personajele te pot fascina sau te pot face sa le urasti intr-o instanta. Omerta a fost, cu adevarat, o lectura foarte placuta. Desi, daca ar fi sa o compar cu Nasul, de abia ce-i ajunge la degetul mic.
si nu am dat de el; well, lol, it's OK, I guess.Eu tocmai am terminat de citit Omerta, de Mario Puzo. O sa ma apuc si de Ultimul Don, de acelasi autor, poate astazi, sau de luni ( I'm not really sure, sa vad cum stau cu timpul si programul ).
In orice caz, mi-a placut foarte mult. Desigur, mai frumoasa si interesanta si captivanta a fost Nasul, o capodopera din toate punctele de vedere. Insa, si Omerta este catchy, nu pot spune altfel.
Totusi, am intalnit in aceasta carte o multime de personaje ce m-au calcat pe nervi, poate din simplul fapt ca nu mai semnificau mafia de "alta data" ( referindu-ma aici la cartea Nasul ). Pur si simplu se vedea, parca, sfarsitul mafiei siciliene, cum este - de altfel - spus si in carte. Si nu am idee de ce m-a prins un sentiment de tristete realizand acest lucru; poate ca m-am atasat prea tare de cartea anterioara, Nasul, a lui Mario Puzo, de descrierile si ideile lui si... practic, de mafia redata de acesta. Si am avut acest sentiment de oarecare dezamagire si tristete pe tot parcursul cartii, vazand ca lucrurile nu se mai intampla la fel, duh...
Astorre a fost, totusi, destul de interesat. Mi-a placut de el; genul acela de Mafioso pe care nu ai cum sa nu il adori, desi a avut si defectele lui, pe care nu prea le-am respectat, bineinteles. Mila pe care o arata contura faptul ca nu era la fel de dur ca cei dinaintea lui, it made me kinda angry. Incepusem sa ma intreb, intr-un mod oarecum stupid, de ce naiba a aratat mila familiei Cilke? Si de ce naiba a trebuit sa fie atat de slab? Presupun ca asa se contura cel mai bine faptul ca mafia era spre sfarsit, ca nu mai erau personalitatile de altadata, nici "moralitatea". Asta a durut. Which is strange, I guess, dar pur si simplu acest lucru l-am simtit cititnd cartea.
Astorre a avut, totusi, si parti foarte bune si momente pentru care l-am adorat. Ca de exemplu, clipa cand l-a omorat pe Tulippa, a fost foarte frumos. Nu ma asteptam sa faca acest lucru, dar a fost cea mai frumoasa clipa din carte, pentru mine. Am ajuns sa simt in acea clipa aceleasi lucruri pe care le simtisem citind Nasul, si asta a fost minunat. Acel suspans, acea dorinta ca personajul respectiv sa moara, ca celalalt personaj sa isi manjeasca singur mainile cu sangele adversarului, sa nu arate mila, sa se razbune, sa fie un adevarat sicilian. Si la naiba, asa trebuia sa fie. Cred ca m-a luat putin valul, dar a fost un moment mirific in raport cu celelalte momente ale cartii.
Timona Portella m-a enervat la culme. Personajul acesta era pur si simplu unul din aceia ce distrugeau mafia; m-am bucurat nespus ca a murit, ceea ce era si normal, de altfel. Insa nu l-am putut ierta pentru ca a incalcat Omerta, dude. Cum putea sa vanda informatii dusmanului, celor de la F.B.I? He was such an unworthy jerk, si bineinteles ca nu mi-a facut nici o placere caracterul sau. As putea spune ca am prins putina simpatie pentru acesta in momentul in care am realizat cat de mult isi iubea fratele. Dar nu ar fi total adevarat; poate ca s-ar fi intamplat asta daca el nu ar fi trebuit sa fie un Mafioso, un spirit sicilian adevarat, mafiot, crud, nemilos si fara slabiciuni atat de vizibile, fara sa reactioneze atat de sentimental si idiot, dupa ce a mai facut milioane de alte greseli.
In orice caz, slabiciunea lui pentru Bruno a fost absolut penibila.
Au mai fost si alte personaje puternice, ca si Aspinella Washington, that was hell of a woman, I guess. Nu pot spune ca mi-a placut; am avut o antipatie pentru aceasta inca de la inceput, cand a aparut pentru prima data in carte. Pur si simplu nu am reusit sa plac caracterul ei si lucrurile pe care le facea. Totusi, a avut un rol destul de important si a fost un personaj puternic. Cilke a fost si el interesant, un personaj important, de aceasta data de la F.B.I, duh, desi nu pot spune ca mi-a placut in mod special, a avut un caracter puternic si se poate spune ca era, intr-adevar, un personaj greu de ucis sau de scos din joc. Desi pana la urma s-a intamplat si asta.
Rosie, Nicole - fetele acestea au avut si ele rolul lor interesant, dar erau femei, si pe mine nu ma prea intereseaza personajele feminine de obicei. Daca Nicole ar fi fost personajul principal al cartii, as fi adorat-o. Altfel, e doar un personaj pe care il plac intr-o oarecare masura; era o femeie puternica, la urma urmelor.
Franky si Stace au fost baietii care mi-au placut cel mai mult in aceasta carte. Erau duri si puternici si ... inteligenti. Mi-a placut personalitatea fiecaruia, faptul ca erau gemeni, modul in care opereau si gandeau. Desi, nu pot spune ca l-am respectat prea tare pe Franky pentru ca s-a indragostit de Rosie, I mean, dude, nu trebuia sa faca acest lucru. Dar, se intampla. Stace era mai cumpatat. Momentul in care au fost ucisi a fost frumos, discutia lui Stace cu Astorre a fost si ea foarte interesanta si captivanta. Si faptul ca Astorre si-a dat cuvantul ca Franky nu va stii cand va muri, a fost momentul culminant al acestui episod. Pentru ca desi si-a dat cuvantul, Aldo tot a facut cum a crezut el de cuviinta, omorandu-i pe cei doi prin spanzurare, usor, iar Franky a stiut cu siguranta cand a murit. Si a fost frumos, de ce sa nu o recunosc.
Chiar si personajele si atitudinile lor contureaza acest sfarsit al mafiei. Pur si simplu nu mai sunt personaje atat de demne ca inainte, cu aceeasi personalitate puternica si care avea menirea sa te zdruncine, sa te faca sa iubesti fieare caracter, oricat de ingrozitor ar fi fost. Duritatea de alta data a disparut, duritatea aceea plina de onoare si respect, vreau sa spun. Acum nu este decat o incurcatura, bine - vreau sa spun "la sfarsitul cartii" nu apare decat o lume deplorabila, in declin. Si frumusetea mafiei de altadata... dispare. Si nici nu imi pot imagina de ce ma intristeaza atat de tare acest lucru.
In orice caz, carte este foarte reusita si imi place mult stilul abordat de Mario Puzo. Este intr-adevar captivant, are un talent incredibil de ati fura atentia si de a te prinde, pur si simplu, in actiune. Actiunea din carte nu este, in nici un caz, plictisitoare. Nu are goluri, nu este incompleta. Stilurile folosite de acesta sunt perfect imbinate, actiunea este impecabila, momentele petrecute in carte sunt, parca, reale. Personajele te pot fascina sau te pot face sa le urasti intr-o instanta. Omerta a fost, cu adevarat, o lectura foarte placuta. Desi, daca ar fi sa o compar cu Nasul, de abia ce-i ajunge la degetul mic.