Lucrarile vo fi postate in ordinea in care le-am primit.
Votarea se va incheia duminica, 31 octombrie, la ora 00:00.
Toata lumea va vota prin poll lucrarea preferata, vot care va valora un punct. Cine doreste sa isi argumenteze decizia, va posta aici, iar votul lui va valora 3 puncte. Totusi, imi rezerv dreptul de a decide care argumentare merita 3 puncte.
Tot eu voi decide si cui va fi acordat premiul pentru cea mai buna critica.
Lucrarea 1
Te-am găsit culcată-n patul nostru, la fel ca-ntotdeauna.
Stăteai acolo, cu capul adâncit în pernă, parcă nu ai fi respirat. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Căci aşa vie este această amintire-n mintea mea. Am intrat vijelios pe uşă, era dimineaţă. Era devreme, de abia răsărise soarele.
Şi tu stăteai acolo, primejdios de nemişcată, prinsă-n somnul tău cu mult prea dulce. Am zâmbit în sinea mea, stupid şi fericit că erai acolo, gata să îmi şterg din minte, pe atunci, tot ce se întâmplase cu doar o zi în urmă.
„E doar o fantezie de-a ta, cretinule, iar ai băut prea multâ€, mi-am zis atunci.
Åži ce prost ÅŸi ignorant am fost!
Am mers mai aproape de pat, cu paşi mărunţi şi liniştiţi, totodată având o grijă la fel de absurdă de a nu te trezi. Voiam să te las să te odihneşti; mai degrabă decât să înţelegi că nu am petrecut noaptea acasă. Desigur, tu ştiai, mă gândeam eu. Şi atunci, prea brusc şi prea rapid, când am vrut să îţi ating chipul perfect, s-a întâmplat să-ţi văd faţa palidă. Nu era albă ca varul, se învineţise parcă. Degetele tale arătau la fel. Erau prea reci.
Inima a început să îmi bată cu mult mai tare. Pulsul meu nu mai era normal.
Şi atunci am avut certitudinea că fantezia mea fusese adevăr. Că, pe atunci, în noaptea aceea am fost prea beat şi furios, am venit la tine, ne-am certat, am ţipat unul la celălalt şi te-am înjunghiat cu un cuţit de bucătărie. Chiar acolo, în timp ce tu doar pregăteai cina liniştită. M-am înfuriat, nu panicat, mi-am amintit. Te-am târât pe scări, te-am pus în pat, am curăţat întreaga casă şi nu am lăsat în urma-mi nici o dovadă decât corpul tău neînsufleţit şi însângerat aruncat în patul acela. Sub cearceafurile albe, imaculate.
Şi cât de crud şi sec sună asta acum. E trist. Eu sunt o biată fiinţă tristă ce stă acum în camera aceasta albă. E singurul moment de luciditate pe care îl am după luni îndelungate, realizez acum. Sunt într-un spital de nebuni. Şi râd. Deja îmi pierd conştiinţa, revin la starea de nebunie. Şi totuşi! Mi-e dat să-mi amintesc primul nostru sărut, clipa în care ne-am cunoscut, momentul când te-am cerut în căsătorie, primul nostru copil, moartea, înmormântarea, clipele fericite, triste. Primul te iubesc. Prima slujbă pierdută.
Prima crimă. Prima strălucire de nebunie.
Primul viol.
Şi mă înnebunesc. Toate, mă năpădesc acum. Filmuleţe scurte rulează rapid prin capul meu, mă izbesc de pereţi, urlu, mă arunc prin cameră, îmi rup firele de păr şi ştiu că urmează să-mi pierd luciditatea cu simpla amintire a zâmbetului tău în mintea mea. Şi ce frumoasă era faţa ta când îmi ziceai: „Eşti un prost, Kreig, o să o iei razna într-o zi şi nici măcar eu n-o să te pot opri!†Ai râs. N-ai avut niciodată încredere în mine. Eu de ce am avut? De prost.
Acul acela mi-a intrat adânc în piele. O infirmieră se ocupă. Ce medicament o fi? Prostesc. Nu-mi pasă. Vreau să mor.
Îmi amintesc şi acum frumosul zâmbet pe care mi l-ai oferit în ziua aia, când te-am înjunghiat. Ştiai că o să se întâmple. Ştiai că o să o fac. Şi totuşi, nu m-ai oprit. Ştiai că am înnebunit. Ştiai că prezenţa ta va fi vie-n mine întotdeauna.
Ştiai că nu te voi uita niciodată.
Lucrarea 2
Întorc capul, extenuată, spre dreapta, încercând să respir puţinul aer care mai circulă în jurul meu. Nu văd decât fumul negru al spiritului meu, subţiat de ani, pângărit, ţipând în agonia celei din urme clipe. Îmi pare rău totuşi, căci nu mă pot despărţi de lumea asta împăcată. Îmi pare rău că nu am ajuns să îmi sortez amintirile, dar dacă nimic nu a funcţionat pentru mine până acum, un jurnal ţinut în ultima clipă nu va avea nici un efect.
Închid ochii, dar mă chinui să îi deschid, speriată că nu voi m-ai apuca să mai văd cerul. Dar de ce mă agit? Închid din nou ochii, ploapele căzându-mi grele, şi simt cum îmi amorţeşte corpul. Şi atunci se întâmplă exact lucrul de care m-am temut atât de tare: imagini şi sunete îmi năpădesc conştiinţa, străbătând straturile subconştientului meu obosit. Nu mă lupt prea mult cu ele, dorinţa febrilă ca acest coşmar să înceteze cât mai rapid preluând ştafeta.
Un drum, exact ca acesta, mi se desfăşoară acum dinaintea ochilor, iar eu zbor peste acest ţinut, imponderabilă, nevăzută şi nesimţită de nimeni. Plutesc aleatoriu, asta până ce simt aceleaşi chingi înroşite în focul dezastrului închizându-mi sufletul, şi atunci îmi dau seama că demonii de care am fugit atâta vreme au apărut din nou în calea mea, cerându-şi plata. Cine m-ar auzi în acest moment, horcăind cuvinte de neînţeles pe pavajul umed de motorină a unei străzi pustii, nu ar înţelege decât nişte scuze patetice spuse unor amintiri, căci cei pe care i-am ucis nu se vor mai întoarce spre a mi le accepta.
Înghit în sec, simţind arsura rănilor care încă mai sângerează, şi delirând, înşirându-mi amintirile eterului, mă las pradă imaginilor terifiante din trecutul meu.
Am fost şi eu normală odată, dar toate astea s-au schimbat când gelozia m-a prins în braţele ei. Am încercat să fug, plângând, urlând la destin ca el să mă scoată din impas, dar ea a fost mai iute. M-a privit cu ochi triumfători, râzând sardonic, şi m-a făcut sclava ei în păcat. Aşa mi-am ucis cea mai bună prietenă care îndrăznise să pună mâna pe cel de care îmi plăcea şi mie. Aşa le-am scurtat viaţa acestor doi oameni care însemnaseră atât de mult pentru mine: i-am aruncat într-o prăpastie cu maşina în flăcări. I-am privit cum ardeau scheunând jalnic către cer, încercând să acopere răgetele flăcărilor. I-am privit exact aşa cum mă privesc şi eu acum.
Ard, măcar atâta lucru ştiu. Mi-e rău, lăcrimez şi continui să ard, dar nu îmi mai pasă. Amintirile mele au preluat controlul şi nimic nu le opreşte fuga nebună care mă trimite exact în Iad. Nimic nu mă poate salva. Ce ironic se termină firul vieţii mele: printr-un accident de maşină, la poalele unui canion, într-o văgăună uitată de lume, pe un drum cimentat anterior de decesul prietenilor mei.
Mă uit, fără să văd însă, către trupul meu ce se contorsionează inexpresiv în flăcări, şi doar lacrimi de bucurie îmi brăzdează chipul: în sfârşit sunt liberă, departe de toate cântecele jalnice ale unei vieţi ratate din start, departe de muzica înveninată a unor amintiri prea triste ca să mai poată fi pomenite altundeva decât într-o confesiune eterică.
Lucrarea 3
-Leagănul ăla e al meu!
Ne băteam mereu pe leagănul ăla; tu spuneai că-i mai comod iar eu spuneam că e mai mare, deci, îmi încapea fundul mai bine în el. Ne ciondăneam şi ascultam aceeaşi melodie la nesfârşit; tu aşteteptând să-l vezi pe el, iar eu aşteptând nimic.
Aceeşi bancă, acelaşi leagăn, aceeaşi piesă, în fiecare zi, privind spre aceeşi scară de bloc şi aşteptând să iasă acelaşi el; devenise un obicei, o rutină.
Mâncând pufuleţi şi urmărind MTV; da, era ceva normal la noi. Şi acum?
Acum ce?
Am rămas doar cu amintirile, cu pozele şi cu biletele pe care obişnuiai să mi le lipeşti pe uşă; aş putea spune că acum sunt doar nişte simple hârtii, dar nu sunt, nu atâta timp cât au o legătură cu tine.
Şi-am plâns atât; dar după multe luni de zile realizez că lacrimile nu-ţi au rostu; nici părerile de rău, nimic.
Tu nu mai eÅŸti...
Aştept în zadar să sune telefonul, dar tu nu mai suni; nu mai ai cum.
Privesc îndelung ultima poză cu tine; eşti exact aşa cum ştiam eu că eşti: ochii mari şi expresivi, în ciuda faptului că erau negri, părul lung ce-ţi încadra faţa albă; buze mici şi nasul uşor turtit. Nu aveai o imagine ieşită din tipare; ca înfăţişare erai comună, dar ca personalitate erai unică.
Şi mi-ai promis, mi-ai promis că rămâi cu mine indiferent de situaţie; şi tu ce-ai făcut?
Te-ai dus! Ţi-am jurat că n-am să te iert niciodată dacă mă laşi singură, dar nu cred că ţi-a păsat.
La naiba, nu ai vrut să lupţi! Trebuia! Mie aşa mi-ai spus mereu : să lupt indiferent de situaţie, să trăiesc fiecare clipă, căci e unică; şi tu? Tu te-ai dus, nici măcar nu ai vrut să te zbaţi pentru viaţa ta, iar eu... eu nu prea laşă să te urmez.
Ştiai că urăsc singurătatea, că mă tem de ea; şi tu în ea m-ai împins. Sunt atâtea persoane pe care credeam că le cunosc, dar nu o fac. Sunt doar străini.
Eu însumi am devenit străină, am ajuns să mă pierd în locuri cunoscute.
Tind spre ce nu am, spre ce nu pot avea ; o atitudine atât de tipică omului, mereu nemulţumit de ceea ce are.
Vreau să mâncăm din nou pufuleÅ£i cu ciocolată, să le dăm nume, să râdeam până ne sufocăm, să te aud exclamând sigură pe tine „Te iubeÅŸte! Mereu a făcut-o!â€; dar nu mai pot.
Dau vina pe mine, pe tine, pe tatăl tău. Dac-aş fi venit mai devreme acum erai aici, cu mine; iartă-mă, ştii şi tu că mereu am fost o întârziată.
E vina tatălui tău! Îl urăsc, e numai vina lui, nu avea dreptul să te omoare!
E un criminal, vreau să moară! Din cauza unuia ca el am ajuns să nu mai ştiu de mine, am ajuns să plâng până la epuizare, să arăt ca o stafie de la nesomn...
Dar tu nu ai fi vrut aşa ceva...tu îl iubeai, în ciuda faptului că te bătea.
Acum, nu e zi în care să nu vin la mormântul tău, să-ţi aduc florile preferate şi să-ţi vorbesc. Nu sunt nebună, ştiu că mă auzi.
Vorba vine: băiatul cu ochi albaştri din scara D te iubeşte; dar a recunoscut cam târziu aşa-i?
Tu spuneai că niciodată nu e prea târziu, mai bine mai târziu decât niciodată.
Dar vezi? Uneori e prea târziu....
Lucrarea 4
Vară, 23 iulie 2009, ora 11:00... Niște simple cuvinte care semnifică un destin ce aparține a două suflete ce mai târziu s-au unit, ca și mai târziu să fie despărțite cu cruzime de mediul de viață în care trăiește fiecare și să fie pedepsite pentru fapta lor necugetată. Ea, o fată de 14 ani, timidă, copilăroasă, deșteaptă, ce face parte dintr-o familie cu o stare sociala bună. El, un băiat de 16 ani, curajos, puternic, deștept, ce face parte dintr-o familie de vază a orașului în care trăiește. La început pare că nu au nimic în comun, însă după ceva timp iese la iveală dragostea aprinsă dintre cei doi.
S-au cunoscut pe internet, pe hi5. Aveau multe in comun, însa la fiecare exista câte o parte ce nu-i plăcea celuilalt. Pe el îl enerva faptul că ea este prea timidă și că nu știe să-și arate adevăratele sentimente pentru persoana iubită. Pe ea o enerva faptul că el mereu avea probleme cu alți băieți fiindcă, odata ce te naști într-o familie cu un rang destul de mare în societate, apar și rivalii. El niciodată nu spunea adevărul despre problemele lui si niciodată nu recunoștea în fața prietenei sale greșelile făcute și de aceea relația nu era una prea strălucită.
El mereu era plecat și de multe ori nu răspundea nici la telefon. Nu-i plăcea să dea explicații, iar când era timpul pentru ele mereu se enerva si pentru ca ea să nu pațească ceva rău din vina mâniei lui, el pleca aproape o zi din oraș sau dispărea făra ca ea sa știe. Aceste lucruri o nemulțumeau foarte mult pe tânăra fată și de aceea s-a decis ca într-o zi, când îl va vedea cel mai bine dispus pe iubitul ei, să-i vorbească despre ceea ce îl place și despre ceea ce nu-i place la el. Trecu și un an și biata fată nu găsi nici macar un minut pentru a discuta cu el aceste probleme serioase fiindcă el mereu o lua în derâdere pe aceasta.
Ea se decise să pună punct acestor probleme prin înfruntarea lor. Se gândi să-i zică tot chiar dacă el se va enerva, să-l oprească dacă el va dori să dispară, să-l facă s-o creadă că ceea ce face el este mult prea deranjant pentru ea.
Vineri, 16 iulie 2010... La el se ivi o problemă și o anunță pe ea că va pleca căteva ore de acasă. Ea se împotrivi și nu-l lăsă să plece fiindcă știa că acolo unde va merge nu-i va fi prea bine, poate deloc bine. El se enervă foarte tare și aproape era s-o ia la bătaie pe fată, însă ea observând asta știu cum să-l calmeze: să-i spună că dacă va continua așa, ea va pleca definitiv din viața lui. La început ea dorea să-l mintă fiindcă nu-și dorea să-l părăsească exact acum când aveau cea mai mare nevoie unul de celălalt, însă observănd că nici așa nu-l poate calma, fiindcă el n-o asculta, ci se gândea numai la problemele lui, ea o spuse hotărâtă, iar el nu auzi nimic.
Văzându-se singur în cameră, plecă. Când fata observă asta, iși luă o sacoșă, iși impachetă acolo câteva haine care îi plăceau mai mult, cadourile de la el, accesoriile preferate, apoi luă o coală de hârtie, un pix și incepu a-i scrie câteva rânduri de adio:
â€Nu credeam că voi spune asta, dar tu chiar nu apreciezi munca unei fete. IÈ›i zic să încerci să-È›i repari greÈ™elile numai pentru a-mi arăta că m-ai iubit cu adevărat. Pentru câte ai făcut nu mi-aÈ™ mai da nici viaÈ›a pentru a te ajuta să ieÈ™i din ele. Mi-am dat viaÈ›a până acum, iar tu nu ai observat. Dacă totuÈ™i acum, la sfârÈ™it, iÈ›i vei da seama de greÈ™eala mare pe care ai făcut-o atunci când nu mi-ai ascultat cuvintele, iÈ›i mulÈ›umesc È™i te rog să nu mă mai cauÈ›i. IÈ›i zic ADIO! È™i TE IUBESC!.
Acestea au fost ultimele cuvinte ale ei pe care i le-a spus lui și aceasta coală de hârtie este tot ceea ce i-a rămas lui din toată averea si faima sa. Neascultând-o pe ea, el a intrat în probleme mult mai mari și din această cauză familia l-a abandonat, aceasta ducandu-se și ea la scurt timp după plecarea fiului. Acum el stă la colț de stradă și cerșește indurare si bani trecătorilor, care îl privesc cu mult dispreț chiar dacă el nu mai are nimic și nu-i dau nici macar un ban. Ea probabil este într-un loc unde poate să se bucure de viață, lângă un bărbat demn de aceasta și își recitește jurnalul pe care l-a scris pe vremea când încă era copil și era dusă de nas de oricine, analizând toate clipele de fericire și de tristețe care le-a avut atunci.
â€Chiar dacă adori un lucru care îți face rău, învață să-l eviÈ›i pâna când va dispărea pentru că mai târziu va pune stăpânire totală pe tine!â€
Lucrarea 5
Toata lumea vorbeste despre amintiri, vise si iluzii, dar nimeni, nimeni nu vorbeste despre prezent, despre realitate, despre ei. Toti se mint pe ei insisi, toti se refuza pe sine, nimeni nu are curajul sa infrunte viata asa cum zic ca o fac. Toti se tem de ceea ce nu inteleg, iar frica lor ii imbraca intr-un violet de fantomatice suferinte.
Ei nu ma inteleg pe mine. Eu imi amintesc viitorul cu o atat de mare acuratete, doresc trecutului un prezent si iubesc prezentul ca si cand maine nu ar fi. Pentru ca nu exista “maine†sau “ieriâ€, amandoua sunt azi candva, iar azi e tot ce conteaza. Anul asta, anul viitor, timpul este un lucru atat de relativ, atat de efemer si totusi vesnic. Timpul e indigo si nu se opreste niciodata.
Ploile sunt memorii si fiecare strop de apa este un strop de viata, un strop de timp, un strop de trecut ce se izbeste nemilos de asfaltul prezentului, udandu-l cu lacrimi. Uneori ploua cu soare si atunci curcubee de oameni si imagini traverseaza cerurile luminoase ale mintii. Alteori soarele nu e acolo, niste nori ucigasi i-au furat stralucirea si au inchis-o intr-o cusca de otel cu luciri metalice de durere, de minciuni. Barele acestei custi sunt albastre.
Uneori stau asezata in mijlocul intersectiei gandurilor si rememorez ceea ce n-am facut si apoi sterg cu o guma uriasa regretele pe care le am si nu ar trebui. Dar nu am remuscari pentru ceea ce am facut, nicidecum. Imi lipsesc lucrurile pe care nu le-am facut si intrebarea “Ce ar fi fost daca…?†taie adanc in pielea mea, ca o lama ce lasa dare de sange verde de mucegaiul unei dorinte imposibile, dorinta de a schimba trecutul.
Ma uit la lumea desenata in culori pastelate si vad nuantele de gri de care vorbesc oamenii, dar ele sunt doar in jurul lor, in jurul necredinciosilor, iar lumea mea e un carusel de intamplari si viata. Amintirile sunt galbene, dar uneori sunt patate cu negru si gri, ca ale tuturor celorlalti si atunci stiu ca trebuie sa inlocuiesc tristetile cu fericire. Uneori pun sperante in nuante de portocaliu si sunt din nou eu.
O umbra trece pe langa mine pe strada si nu stiu cine a fost inainte, dar stiu ca mai sunt mii ca ea si ca a fost si ea ca mine. E umbra mortii ce, pe an ce trece, pe culoare ce piere intuneca si mai mult zilele ramase. Eu stiu insa ca nu trebuie sa ma tem si nu trebuie sa-mi las culorile sa se stearga, cand una paleste trebuie sa o colorez la loc cu zambete, cu amintiri, cu sperante si cu zgomot de ras, de viata si stiu ca un nou curcubeu incepe de la culoarea rosie ce imi scrie bucuria pe fata.
Eu stiu ca am nevoie sa imi amintesc intotdeauna cum sa traiesc in culorile curcubeului.
Lucrarea 6
Totul s-a oprit; absolut totul… Dar ei de ce merg? De ce stau în jurul meu, de ce discută? Şi cine, pentru numele lui Dumnezeu, sunt ei? Erau acolo, cred, când am venit- trebuie să fi fost acolo, aşa-i? Mi-am întors privirea spre parchet, apoi spre patul acoperit cu alb- sau era doar targa; sau, sau un covor aşezat la întâmplare pe jos- covor se numeşte, nu? Mă speria… De ce nu ştiam cum se numeşte, de ce nu puteam să înţeleg? Am avut o vagă tentativă de a mă ridica, însă nu mai ştiam cum- parcă era ceva legat de reflexe, muşchi, genunchi- la naiba, fusesem chirurg; se poate să nu fii ştiut asta?! Sau poate că pur şi simplu sunt obosit… Da, cu siguranţă obosit- operaţia de ieri a fost destul de grea, nu mă miră că nu mai funcţionez cum trebuie. Stai- de ce zic asta? Adică, încă pot să gândesc, doar vorbesc singur… Sunt bine, sunt bine- eşti BINE Edmond!
Scurtul meu dialog a fost întrerupt de un zgomot bizar, pe care sunt convins că nu-l mai auzisem niciodată şi doream să aflu cum putea fiinţa aceea din faţa mea să-l producă folosindu-şi doar buzele- parcă, parcă încearcă să comunice cu mine- Hei, eu nu cunosc acel sunet; învaţă-mă! … Dar ea stătea acolo, de parcă nici nu mă auzise; era posibil să mă ignore? Nu nu nu… Niciodată. Poate am vorbit prea încet, poate are dopuri în urechi şi de asta nu-mi răspunde. Rămân totuşi cu impresia că nu cunoaşte limba mea. După ce o să mă trezesc, o să i-o explic- vreau să ştie, nu-mi place liniştea.
Mi-am amintit deodată că urma să vizitez un pacient de care mă îngrijisem aproape trei luni. Nu-mi place să întârzii când am programări, aşa că mi-am privit ceasul de la mână, intenţionând să mă asigur că mă voi încadra în… Haide, cum se numea lucrul acela cu "t" ? O, nu mai contează, mă voi încadra în el. Abia după câteva minute mi-am dat seama că nu aveam haine pe mine şi că de braţ îmi era prinsă un fel de frânghie roşie ce făcea legătura între mine şi o pungă din plastic cu lichid roşu în ea. Nu eram capabil să percep acea parte a corpului, chiar dacă îmi păstram încă simţul tactil.
Mi-e frig… Şi somn; mi-e somn şi frig şi aş vrea să dorm, iar ei nu mă lasă. Ei? - De când mai este cineva în cameră?
Lucrarea 7
Lucrarea 8
nu aș fi crezut niciodată că furtunile pot fi mai mult decât un dezastru, cel puțin nu până am întâlnit una. a fost începutul. și pe aripile ei ai apărut tu, în plina mea derivă. iar la sfârșit... urmările ei mi-au rămas scrise pe trup.
nu credeai nici măcar în tine. nu aveai speranță pentru ziua de mâine. nu te așteptai la nimic; nici de la oameni, nici de la orice altceva. pentru că a te aștepta la ceva însemnă a avea speranță iar speranța, bunul meu prieten, era ceva ce nu îți puteai permite. nici tu, nici eu. fructul interzis, otrava care ucidea în mai puțin de o rasuflare.
refuzai să ai încredere în oameni, ca și mine de altfel. asta m-a frapat, m-a revoltat, mi-a adus la cunoștință că noi, oamenii, suntem niște ființe care aduc o jignire existenței; atât de scandalos, de revoltător... simțeam! o amestecătura de sentimente cărora nu le puteam găsi o explicație plauzibilă. simțeam cum nu mai simțisem până atunci, până în vârful degetelor de la picioare, până la ultimul fir de păr ... până la ultima răsuflare. simțeam ce nu mai simțisem până atunci. amalgamul acela de sentimente contradictorii... veninul dulce al fiecărei zi.
te-am cunoscut în zilele în care soarele încetase să mai strălucească. nu știu cât timp a trecut și n-aș putea sa-mi explic de ce. te-am găsit într-o stare de repaos total și nu mi te-am putut explica. ți-am căutat definiția dar cuvintele mele și ale lumii întregi erau folosite demult; nimic rămas pentru tine, bun prieten... de suferință. paradox?
erai nemărginit. și nu credeai. în nimeni... nici măcar în tine. ar fi egoist să mi te numesc prieten sau tovarăș, companion... ar fi nedrept să te numesc ființă, suflet... ar fi nejustificat să te numesc.
tu nu mai exiști. ești doar o altă bucată de timp pe care l-am pierdut, nu știu cum... nu știu când și nu știu cât.
n-aș putea să-ți găsesc o explicație. atât de simplu și atât de complex. atât de limitat și totuși infinit.
te-am cuprins în palme și te-am ridicat spre cer. știam că nu o să se întâmple nimic; pentru că a știi, a fii sigur, a deține controlul unei situații înseamnă a nu spera și a nu crede. și atunci ai prins viață, ca o minune dumnezeiască aparută în calea păcătosului. aș fi vrut să te culeg, să te reculeg și să te așez din nou la locul tău păstrându-te în forma de acum, atât de luminos, de nou, de cald... la fel de necunoscut ca întotdeauna decât ca tangibil, mai puțin ireal.
însă tu, amintire ponosită, tu n-ai să mai exiști niciodată. pentru că tu - cum de altfel nici eu -, n-ai sperat. iar eu n-am crezut c-au să se întâmple minuni în lumile noastre paralele. că alter-ego-urile noastre ar putea... ar putea spera cât pentru noi, pentru spiritele noastre oarbe fără știință... cărora le-am acoperit ochii din impulsuri prostești pe care le-am urmat fără preget.
și ai crezut, prieten, fantomă, în inexistența și imaterialul tău tu... ai îndrăznit să crezi. și nu în tine, nu în puterea ce sălășluia dinăuntrul tău ci în mine, ființa cu o existentă la fel de mizeră și comună ca oricărei alte persoane, la fel de lipsită de importanță... tu! din toți ceilalți care priveau neputincioși de pe margine... tu! ți-ai ridicat mâinile odată cu mine și ai lăsat minunile din noi sa se întâmple, minuni cărora le-am tăiat aripile de la început.
mi-ai lipsit până acum, deși nu te-am avut niciodată. și-ai să-mi lipsești și mai mult de acum încolo... căci eu am îndrăznit cu tine. ai incolțit în sufletul meu speranță și credință și... îmi simt mâinile tremurând în timp ce în fața ochilor mei se derulează miile de cuvinte pe care n-am putut să ți le spun. ochii mei au încetat să mai vadă de mult dar speranța, ah, nenorocita de speranța mă face să îmi ridic iar mâinile spre cer și cu ochii închiși să mă rog, să vreau, să cred, să îmi doresc cu o pasiune imensă ca lucrurile pe care am încercat să le schimb de-a lungul timpului să mi se intample, toate dintr-o dată...
... ca o furtuna... ai venit și ai plecat lăsând dezastru în urmă.
iar daca pentru o ființă cele mai de preț lucruri sunt amintirile... ce este acela ce le-a pierdut... acela ce a pierdut dreptul de a le avea?
Lucrarea 9
Amintiri, ganduri, sentimente. Franturi din ceea ce numeam acasa. Un soare orbitor, arsita greu de suportat si nisipul fierbinte. Tot ce a mai ramas din ceea ce a fost odata Londra. Acum un deceniu, era pentru mine leaganul amintirilor, locul unde plansesem in noptile lungi cand mi-era dor de casa, locul unde iubisem cu adevarat, unde imi facusem prieteni si unde cunoscusem ce inseamna viata. Tot ce mai putem acum sa vad era nisipul dansand inaintea ochilor mei pe melodia surda a valurilor de caldura. Aveam atatea vise, dar se pare ca au fost altii care au decis pentru mine. Nu mai puteam sa fac nimic acum, puteam doar sa merg mai departe pe drumul pe care mi-l asternusera altii la picioare. Ma gandeam doar la cat de multe am pierdut si la cat de putine am primit in schimb pentru toate sacrificiile. Am lasat oamenii sa moara. Multi oameni, prea multi. Au murit fara niciun rost, trupuri lipsite de aparare in fata unui soare mult prea mare. Sper doar ca e adevarat ca sufletele nu mor; in cazul asta cei ce au murit au castigat mult mai mult decat cei ce au ramas sa duca mai departe lupta cu destinul. Am pierdut prieteni, familie, am pierdut tot ceea ce puteam pierde. M-am pierdut chiar si pe mine in disperarea de a trai, de a mai respira o data. O lacrima mi se scurge pe obraz si in ea se oglindeste amintirea dureroasa a ultimilor 10 ani, amintirea secundei care tocmai a trecut. Fiecare secunda ne aduce mai aproape de sfarsit. E groaznic sa stii ca numai ai nicio sansa. Niciuna. Deznadejdea, lipsa sperantei, acestea sunt cele mai ingrozitoare sentimente care isi pot face loc in sufletul unui om. Sa stii ca o sa mori si ca nu mai poti face nimic ca sa te salvezi, acest gand te seaca literalmente de puteri. Au mai ramas doar o mana de oameni bolnavi de acelasi cancer. Stim ca o sa murim si totusi nu renuntam la lupta. Totul s-a intamplat treptat, temperatura a inceput sa creasca si sa ucida. Orice boala devenea pandemie, fiecare virus era o arma mortala. Caldura ucidea trupurile, iar frica si deznadejdea, apropierea sfarsitului iminent, distrugea sufletele. Am fost alesi o mana de oameni, chimisti, fizicieni, geologi, astronomi, ingineri si computeristi ca sa ajutam la salvarea planetei. Am foste nevoiti insa sa recurgem la tratamente impotriva bolile pe care le raspandea caldura, devenita in scurt timp o boala in sine. Au foste create vaccinuri sofisticate care schimbau structura chimica a organismului. Astfel, organismele celor care au beneficiat de vaccinul minune suportau o temperatura mai ridicata si rezistau la efort sustinut mai multe ore chiar si la temperaturi ridicate. Omenirea avea nevoie s-o salvez, sau cel putin asa mi s-a spus si asa am ajuns sa beneficiez de o noua viata. Mergeam pe strada si vedeam cum mor oameni nevinovati doar pentru ca cineva a decis ca nu sunt destul de imporatnti in marea schema a Universului. Oricine nu putea sa contribuie la salvarea planetei era lasat sa moara. Priveam neputincioasa cum lumea se destrama sub ochii mei. In amalgamul de moarte, disperare si suferinta, ramaneam profund miscata de putinii oameni care mai gaseau puterea sa se bucure de dragoste. Mergeau tinandu-se de mana, asteptandu-si sfarsitul impreuna. Erau oameni simpli, nesemnificativi, mult prea mici ca sa fie inclusi pe lista celor care meritau sa traiasca, dar oare nu puteau schimba ceva prin dragostea lor? Fire de nisip dansau langa picioarele mele, miscate de un vant uscat si sufocant…vantul le lua cu sine, apoi le aducea inapoi, pe ele sau pe altele… Le ducea sa vada locuri noi aflate la cateva mile distanta, sau uneori doar la cativa centimetri…
Edit:
Ca o aiurita ce sunt, am pus de doua ori titlul lucrarii 3 in poll si am omis lucrarea 4. Cine vrea sa voteze pentru lucrarea 4, Vise spulberate, va trbui sa voteze pur si simplu a 4 optiune din poll.
Votarea se va incheia duminica, 31 octombrie, la ora 00:00.
Toata lumea va vota prin poll lucrarea preferata, vot care va valora un punct. Cine doreste sa isi argumenteze decizia, va posta aici, iar votul lui va valora 3 puncte. Totusi, imi rezerv dreptul de a decide care argumentare merita 3 puncte.
Tot eu voi decide si cui va fi acordat premiul pentru cea mai buna critica.
Lucrarea 1
Ultimatum
Te-am găsit culcată-n patul nostru, la fel ca-ntotdeauna.
Stăteai acolo, cu capul adâncit în pernă, parcă nu ai fi respirat. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Căci aşa vie este această amintire-n mintea mea. Am intrat vijelios pe uşă, era dimineaţă. Era devreme, de abia răsărise soarele.
Şi tu stăteai acolo, primejdios de nemişcată, prinsă-n somnul tău cu mult prea dulce. Am zâmbit în sinea mea, stupid şi fericit că erai acolo, gata să îmi şterg din minte, pe atunci, tot ce se întâmplase cu doar o zi în urmă.
„E doar o fantezie de-a ta, cretinule, iar ai băut prea multâ€, mi-am zis atunci.
Åži ce prost ÅŸi ignorant am fost!
Am mers mai aproape de pat, cu paşi mărunţi şi liniştiţi, totodată având o grijă la fel de absurdă de a nu te trezi. Voiam să te las să te odihneşti; mai degrabă decât să înţelegi că nu am petrecut noaptea acasă. Desigur, tu ştiai, mă gândeam eu. Şi atunci, prea brusc şi prea rapid, când am vrut să îţi ating chipul perfect, s-a întâmplat să-ţi văd faţa palidă. Nu era albă ca varul, se învineţise parcă. Degetele tale arătau la fel. Erau prea reci.
Inima a început să îmi bată cu mult mai tare. Pulsul meu nu mai era normal.
Şi atunci am avut certitudinea că fantezia mea fusese adevăr. Că, pe atunci, în noaptea aceea am fost prea beat şi furios, am venit la tine, ne-am certat, am ţipat unul la celălalt şi te-am înjunghiat cu un cuţit de bucătărie. Chiar acolo, în timp ce tu doar pregăteai cina liniştită. M-am înfuriat, nu panicat, mi-am amintit. Te-am târât pe scări, te-am pus în pat, am curăţat întreaga casă şi nu am lăsat în urma-mi nici o dovadă decât corpul tău neînsufleţit şi însângerat aruncat în patul acela. Sub cearceafurile albe, imaculate.
Şi cât de crud şi sec sună asta acum. E trist. Eu sunt o biată fiinţă tristă ce stă acum în camera aceasta albă. E singurul moment de luciditate pe care îl am după luni îndelungate, realizez acum. Sunt într-un spital de nebuni. Şi râd. Deja îmi pierd conştiinţa, revin la starea de nebunie. Şi totuşi! Mi-e dat să-mi amintesc primul nostru sărut, clipa în care ne-am cunoscut, momentul când te-am cerut în căsătorie, primul nostru copil, moartea, înmormântarea, clipele fericite, triste. Primul te iubesc. Prima slujbă pierdută.
Prima crimă. Prima strălucire de nebunie.
Primul viol.
Şi mă înnebunesc. Toate, mă năpădesc acum. Filmuleţe scurte rulează rapid prin capul meu, mă izbesc de pereţi, urlu, mă arunc prin cameră, îmi rup firele de păr şi ştiu că urmează să-mi pierd luciditatea cu simpla amintire a zâmbetului tău în mintea mea. Şi ce frumoasă era faţa ta când îmi ziceai: „Eşti un prost, Kreig, o să o iei razna într-o zi şi nici măcar eu n-o să te pot opri!†Ai râs. N-ai avut niciodată încredere în mine. Eu de ce am avut? De prost.
Acul acela mi-a intrat adânc în piele. O infirmieră se ocupă. Ce medicament o fi? Prostesc. Nu-mi pasă. Vreau să mor.
Îmi amintesc şi acum frumosul zâmbet pe care mi l-ai oferit în ziua aia, când te-am înjunghiat. Ştiai că o să se întâmple. Ştiai că o să o fac. Şi totuşi, nu m-ai oprit. Ştiai că am înnebunit. Ştiai că prezenţa ta va fi vie-n mine întotdeauna.
Ştiai că nu te voi uita niciodată.
Lucrarea 2
Confesiune Eterică
Cu cine te-ntâlneşti tu, frumoasa mea,
În astă seară minunată?
Întrebările mi se învălmăşeşc în cap, amintirile trecând rapid prin faţa pupilelor mele dilatate. Mi-e rău, iar mirosul greu ce pluteşte în aer mă ameţeşte îngrozitor, dar se pare că nu natura exterioară corpului meu lezat e de vină, ci tumultumul îngrozitor din lăuntrul meu. Totul e confuz, iar realitatea se îmbină cu un trecut îndepărtat care seamănă izbitor de tare cu o poveste amorţită de dragoste, distrusă de soarta necruţătoare. În astă seară minunată?
Întorc capul, extenuată, spre dreapta, încercând să respir puţinul aer care mai circulă în jurul meu. Nu văd decât fumul negru al spiritului meu, subţiat de ani, pângărit, ţipând în agonia celei din urme clipe. Îmi pare rău totuşi, căci nu mă pot despărţi de lumea asta împăcată. Îmi pare rău că nu am ajuns să îmi sortez amintirile, dar dacă nimic nu a funcţionat pentru mine până acum, un jurnal ţinut în ultima clipă nu va avea nici un efect.
Cu cine discuţi, până în miez de noapte,
Tainele cele întunecate?
Cine-ţi cântă la ureche seara,
Oda amintirilor spulberate?
Tainele cele întunecate?
Cine-ţi cântă la ureche seara,
Oda amintirilor spulberate?
Închid ochii, dar mă chinui să îi deschid, speriată că nu voi m-ai apuca să mai văd cerul. Dar de ce mă agit? Închid din nou ochii, ploapele căzându-mi grele, şi simt cum îmi amorţeşte corpul. Şi atunci se întâmplă exact lucrul de care m-am temut atât de tare: imagini şi sunete îmi năpădesc conştiinţa, străbătând straturile subconştientului meu obosit. Nu mă lupt prea mult cu ele, dorinţa febrilă ca acest coşmar să înceteze cât mai rapid preluând ştafeta.
Un drum, exact ca acesta, mi se desfăşoară acum dinaintea ochilor, iar eu zbor peste acest ţinut, imponderabilă, nevăzută şi nesimţită de nimeni. Plutesc aleatoriu, asta până ce simt aceleaşi chingi înroşite în focul dezastrului închizându-mi sufletul, şi atunci îmi dau seama că demonii de care am fugit atâta vreme au apărut din nou în calea mea, cerându-şi plata. Cine m-ar auzi în acest moment, horcăind cuvinte de neînţeles pe pavajul umed de motorină a unei străzi pustii, nu ar înţelege decât nişte scuze patetice spuse unor amintiri, căci cei pe care i-am ucis nu se vor mai întoarce spre a mi le accepta.
Înghit în sec, simţind arsura rănilor care încă mai sângerează, şi delirând, înşirându-mi amintirile eterului, mă las pradă imaginilor terifiante din trecutul meu.
Am fost şi eu normală odată, dar toate astea s-au schimbat când gelozia m-a prins în braţele ei. Am încercat să fug, plângând, urlând la destin ca el să mă scoată din impas, dar ea a fost mai iute. M-a privit cu ochi triumfători, râzând sardonic, şi m-a făcut sclava ei în păcat. Aşa mi-am ucis cea mai bună prietenă care îndrăznise să pună mâna pe cel de care îmi plăcea şi mie. Aşa le-am scurtat viaţa acestor doi oameni care însemnaseră atât de mult pentru mine: i-am aruncat într-o prăpastie cu maşina în flăcări. I-am privit cum ardeau scheunând jalnic către cer, încercând să acopere răgetele flăcărilor. I-am privit exact aşa cum mă privesc şi eu acum.
Pe cine minţi, mândruţă dragă,
Când fapta ţi-e mai grea decât regretul?
Pe cine plângi acum, spăşită?
Pe noi, sau sufletul tău blestemat?
Când fapta ţi-e mai grea decât regretul?
Pe cine plângi acum, spăşită?
Pe noi, sau sufletul tău blestemat?
Ard, măcar atâta lucru ştiu. Mi-e rău, lăcrimez şi continui să ard, dar nu îmi mai pasă. Amintirile mele au preluat controlul şi nimic nu le opreşte fuga nebună care mă trimite exact în Iad. Nimic nu mă poate salva. Ce ironic se termină firul vieţii mele: printr-un accident de maşină, la poalele unui canion, într-o văgăună uitată de lume, pe un drum cimentat anterior de decesul prietenilor mei.
Mă uit, fără să văd însă, către trupul meu ce se contorsionează inexpresiv în flăcări, şi doar lacrimi de bucurie îmi brăzdează chipul: în sfârşit sunt liberă, departe de toate cântecele jalnice ale unei vieţi ratate din start, departe de muzica înveninată a unor amintiri prea triste ca să mai poată fi pomenite altundeva decât într-o confesiune eterică.
Lucrarea 3
E prea târziu...
-Leagănul ăla e al meu!
Ne băteam mereu pe leagănul ăla; tu spuneai că-i mai comod iar eu spuneam că e mai mare, deci, îmi încapea fundul mai bine în el. Ne ciondăneam şi ascultam aceeaşi melodie la nesfârşit; tu aşteteptând să-l vezi pe el, iar eu aşteptând nimic.
Aceeşi bancă, acelaşi leagăn, aceeaşi piesă, în fiecare zi, privind spre aceeşi scară de bloc şi aşteptând să iasă acelaşi el; devenise un obicei, o rutină.
Mâncând pufuleţi şi urmărind MTV; da, era ceva normal la noi. Şi acum?
Acum ce?
Am rămas doar cu amintirile, cu pozele şi cu biletele pe care obişnuiai să mi le lipeşti pe uşă; aş putea spune că acum sunt doar nişte simple hârtii, dar nu sunt, nu atâta timp cât au o legătură cu tine.
Şi-am plâns atât; dar după multe luni de zile realizez că lacrimile nu-ţi au rostu; nici părerile de rău, nimic.
Tu nu mai eÅŸti...
Aştept în zadar să sune telefonul, dar tu nu mai suni; nu mai ai cum.
Privesc îndelung ultima poză cu tine; eşti exact aşa cum ştiam eu că eşti: ochii mari şi expresivi, în ciuda faptului că erau negri, părul lung ce-ţi încadra faţa albă; buze mici şi nasul uşor turtit. Nu aveai o imagine ieşită din tipare; ca înfăţişare erai comună, dar ca personalitate erai unică.
Şi mi-ai promis, mi-ai promis că rămâi cu mine indiferent de situaţie; şi tu ce-ai făcut?
Te-ai dus! Ţi-am jurat că n-am să te iert niciodată dacă mă laşi singură, dar nu cred că ţi-a păsat.
La naiba, nu ai vrut să lupţi! Trebuia! Mie aşa mi-ai spus mereu : să lupt indiferent de situaţie, să trăiesc fiecare clipă, căci e unică; şi tu? Tu te-ai dus, nici măcar nu ai vrut să te zbaţi pentru viaţa ta, iar eu... eu nu prea laşă să te urmez.
Ştiai că urăsc singurătatea, că mă tem de ea; şi tu în ea m-ai împins. Sunt atâtea persoane pe care credeam că le cunosc, dar nu o fac. Sunt doar străini.
Eu însumi am devenit străină, am ajuns să mă pierd în locuri cunoscute.
Tind spre ce nu am, spre ce nu pot avea ; o atitudine atât de tipică omului, mereu nemulţumit de ceea ce are.
Vreau să mâncăm din nou pufuleÅ£i cu ciocolată, să le dăm nume, să râdeam până ne sufocăm, să te aud exclamând sigură pe tine „Te iubeÅŸte! Mereu a făcut-o!â€; dar nu mai pot.
Dau vina pe mine, pe tine, pe tatăl tău. Dac-aş fi venit mai devreme acum erai aici, cu mine; iartă-mă, ştii şi tu că mereu am fost o întârziată.
E vina tatălui tău! Îl urăsc, e numai vina lui, nu avea dreptul să te omoare!
E un criminal, vreau să moară! Din cauza unuia ca el am ajuns să nu mai ştiu de mine, am ajuns să plâng până la epuizare, să arăt ca o stafie de la nesomn...
Dar tu nu ai fi vrut aşa ceva...tu îl iubeai, în ciuda faptului că te bătea.
Acum, nu e zi în care să nu vin la mormântul tău, să-ţi aduc florile preferate şi să-ţi vorbesc. Nu sunt nebună, ştiu că mă auzi.
Vorba vine: băiatul cu ochi albaştri din scara D te iubeşte; dar a recunoscut cam târziu aşa-i?
Tu spuneai că niciodată nu e prea târziu, mai bine mai târziu decât niciodată.
Dar vezi? Uneori e prea târziu....
Lucrarea 4
Vise spulberate
Vară, 23 iulie 2009, ora 11:00... Niște simple cuvinte care semnifică un destin ce aparține a două suflete ce mai târziu s-au unit, ca și mai târziu să fie despărțite cu cruzime de mediul de viață în care trăiește fiecare și să fie pedepsite pentru fapta lor necugetată. Ea, o fată de 14 ani, timidă, copilăroasă, deșteaptă, ce face parte dintr-o familie cu o stare sociala bună. El, un băiat de 16 ani, curajos, puternic, deștept, ce face parte dintr-o familie de vază a orașului în care trăiește. La început pare că nu au nimic în comun, însă după ceva timp iese la iveală dragostea aprinsă dintre cei doi.
S-au cunoscut pe internet, pe hi5. Aveau multe in comun, însa la fiecare exista câte o parte ce nu-i plăcea celuilalt. Pe el îl enerva faptul că ea este prea timidă și că nu știe să-și arate adevăratele sentimente pentru persoana iubită. Pe ea o enerva faptul că el mereu avea probleme cu alți băieți fiindcă, odata ce te naști într-o familie cu un rang destul de mare în societate, apar și rivalii. El niciodată nu spunea adevărul despre problemele lui si niciodată nu recunoștea în fața prietenei sale greșelile făcute și de aceea relația nu era una prea strălucită.
El mereu era plecat și de multe ori nu răspundea nici la telefon. Nu-i plăcea să dea explicații, iar când era timpul pentru ele mereu se enerva si pentru ca ea să nu pațească ceva rău din vina mâniei lui, el pleca aproape o zi din oraș sau dispărea făra ca ea sa știe. Aceste lucruri o nemulțumeau foarte mult pe tânăra fată și de aceea s-a decis ca într-o zi, când îl va vedea cel mai bine dispus pe iubitul ei, să-i vorbească despre ceea ce îl place și despre ceea ce nu-i place la el. Trecu și un an și biata fată nu găsi nici macar un minut pentru a discuta cu el aceste probleme serioase fiindcă el mereu o lua în derâdere pe aceasta.
Ea se decise să pună punct acestor probleme prin înfruntarea lor. Se gândi să-i zică tot chiar dacă el se va enerva, să-l oprească dacă el va dori să dispară, să-l facă s-o creadă că ceea ce face el este mult prea deranjant pentru ea.
Vineri, 16 iulie 2010... La el se ivi o problemă și o anunță pe ea că va pleca căteva ore de acasă. Ea se împotrivi și nu-l lăsă să plece fiindcă știa că acolo unde va merge nu-i va fi prea bine, poate deloc bine. El se enervă foarte tare și aproape era s-o ia la bătaie pe fată, însă ea observând asta știu cum să-l calmeze: să-i spună că dacă va continua așa, ea va pleca definitiv din viața lui. La început ea dorea să-l mintă fiindcă nu-și dorea să-l părăsească exact acum când aveau cea mai mare nevoie unul de celălalt, însă observănd că nici așa nu-l poate calma, fiindcă el n-o asculta, ci se gândea numai la problemele lui, ea o spuse hotărâtă, iar el nu auzi nimic.
Văzându-se singur în cameră, plecă. Când fata observă asta, iși luă o sacoșă, iși impachetă acolo câteva haine care îi plăceau mai mult, cadourile de la el, accesoriile preferate, apoi luă o coală de hârtie, un pix și incepu a-i scrie câteva rânduri de adio:
â€Nu credeam că voi spune asta, dar tu chiar nu apreciezi munca unei fete. IÈ›i zic să încerci să-È›i repari greÈ™elile numai pentru a-mi arăta că m-ai iubit cu adevărat. Pentru câte ai făcut nu mi-aÈ™ mai da nici viaÈ›a pentru a te ajuta să ieÈ™i din ele. Mi-am dat viaÈ›a până acum, iar tu nu ai observat. Dacă totuÈ™i acum, la sfârÈ™it, iÈ›i vei da seama de greÈ™eala mare pe care ai făcut-o atunci când nu mi-ai ascultat cuvintele, iÈ›i mulÈ›umesc È™i te rog să nu mă mai cauÈ›i. IÈ›i zic ADIO! È™i TE IUBESC!.
Cu dragoste,
Iubita ta.â€
Iubita ta.â€
Acestea au fost ultimele cuvinte ale ei pe care i le-a spus lui și aceasta coală de hârtie este tot ceea ce i-a rămas lui din toată averea si faima sa. Neascultând-o pe ea, el a intrat în probleme mult mai mari și din această cauză familia l-a abandonat, aceasta ducandu-se și ea la scurt timp după plecarea fiului. Acum el stă la colț de stradă și cerșește indurare si bani trecătorilor, care îl privesc cu mult dispreț chiar dacă el nu mai are nimic și nu-i dau nici macar un ban. Ea probabil este într-un loc unde poate să se bucure de viață, lângă un bărbat demn de aceasta și își recitește jurnalul pe care l-a scris pe vremea când încă era copil și era dusă de nas de oricine, analizând toate clipele de fericire și de tristețe care le-a avut atunci.
â€Chiar dacă adori un lucru care îți face rău, învață să-l eviÈ›i pâna când va dispărea pentru că mai târziu va pune stăpânire totală pe tine!â€
Lucrarea 5
Toata lumea vorbeste despre amintiri, vise si iluzii, dar nimeni, nimeni nu vorbeste despre prezent, despre realitate, despre ei. Toti se mint pe ei insisi, toti se refuza pe sine, nimeni nu are curajul sa infrunte viata asa cum zic ca o fac. Toti se tem de ceea ce nu inteleg, iar frica lor ii imbraca intr-un violet de fantomatice suferinte.
Ei nu ma inteleg pe mine. Eu imi amintesc viitorul cu o atat de mare acuratete, doresc trecutului un prezent si iubesc prezentul ca si cand maine nu ar fi. Pentru ca nu exista “maine†sau “ieriâ€, amandoua sunt azi candva, iar azi e tot ce conteaza. Anul asta, anul viitor, timpul este un lucru atat de relativ, atat de efemer si totusi vesnic. Timpul e indigo si nu se opreste niciodata.
Ploile sunt memorii si fiecare strop de apa este un strop de viata, un strop de timp, un strop de trecut ce se izbeste nemilos de asfaltul prezentului, udandu-l cu lacrimi. Uneori ploua cu soare si atunci curcubee de oameni si imagini traverseaza cerurile luminoase ale mintii. Alteori soarele nu e acolo, niste nori ucigasi i-au furat stralucirea si au inchis-o intr-o cusca de otel cu luciri metalice de durere, de minciuni. Barele acestei custi sunt albastre.
Uneori stau asezata in mijlocul intersectiei gandurilor si rememorez ceea ce n-am facut si apoi sterg cu o guma uriasa regretele pe care le am si nu ar trebui. Dar nu am remuscari pentru ceea ce am facut, nicidecum. Imi lipsesc lucrurile pe care nu le-am facut si intrebarea “Ce ar fi fost daca…?†taie adanc in pielea mea, ca o lama ce lasa dare de sange verde de mucegaiul unei dorinte imposibile, dorinta de a schimba trecutul.
Ma uit la lumea desenata in culori pastelate si vad nuantele de gri de care vorbesc oamenii, dar ele sunt doar in jurul lor, in jurul necredinciosilor, iar lumea mea e un carusel de intamplari si viata. Amintirile sunt galbene, dar uneori sunt patate cu negru si gri, ca ale tuturor celorlalti si atunci stiu ca trebuie sa inlocuiesc tristetile cu fericire. Uneori pun sperante in nuante de portocaliu si sunt din nou eu.
O umbra trece pe langa mine pe strada si nu stiu cine a fost inainte, dar stiu ca mai sunt mii ca ea si ca a fost si ea ca mine. E umbra mortii ce, pe an ce trece, pe culoare ce piere intuneca si mai mult zilele ramase. Eu stiu insa ca nu trebuie sa ma tem si nu trebuie sa-mi las culorile sa se stearga, cand una paleste trebuie sa o colorez la loc cu zambete, cu amintiri, cu sperante si cu zgomot de ras, de viata si stiu ca un nou curcubeu incepe de la culoarea rosie ce imi scrie bucuria pe fata.
Eu stiu ca am nevoie sa imi amintesc intotdeauna cum sa traiesc in culorile curcubeului.
Lucrarea 6
Alzheimer
Totul s-a oprit; absolut totul… Dar ei de ce merg? De ce stau în jurul meu, de ce discută? Şi cine, pentru numele lui Dumnezeu, sunt ei? Erau acolo, cred, când am venit- trebuie să fi fost acolo, aşa-i? Mi-am întors privirea spre parchet, apoi spre patul acoperit cu alb- sau era doar targa; sau, sau un covor aşezat la întâmplare pe jos- covor se numeşte, nu? Mă speria… De ce nu ştiam cum se numeşte, de ce nu puteam să înţeleg? Am avut o vagă tentativă de a mă ridica, însă nu mai ştiam cum- parcă era ceva legat de reflexe, muşchi, genunchi- la naiba, fusesem chirurg; se poate să nu fii ştiut asta?! Sau poate că pur şi simplu sunt obosit… Da, cu siguranţă obosit- operaţia de ieri a fost destul de grea, nu mă miră că nu mai funcţionez cum trebuie. Stai- de ce zic asta? Adică, încă pot să gândesc, doar vorbesc singur… Sunt bine, sunt bine- eşti BINE Edmond!
Scurtul meu dialog a fost întrerupt de un zgomot bizar, pe care sunt convins că nu-l mai auzisem niciodată şi doream să aflu cum putea fiinţa aceea din faţa mea să-l producă folosindu-şi doar buzele- parcă, parcă încearcă să comunice cu mine- Hei, eu nu cunosc acel sunet; învaţă-mă! … Dar ea stătea acolo, de parcă nici nu mă auzise; era posibil să mă ignore? Nu nu nu… Niciodată. Poate am vorbit prea încet, poate are dopuri în urechi şi de asta nu-mi răspunde. Rămân totuşi cu impresia că nu cunoaşte limba mea. După ce o să mă trezesc, o să i-o explic- vreau să ştie, nu-mi place liniştea.
Mi-am amintit deodată că urma să vizitez un pacient de care mă îngrijisem aproape trei luni. Nu-mi place să întârzii când am programări, aşa că mi-am privit ceasul de la mână, intenţionând să mă asigur că mă voi încadra în… Haide, cum se numea lucrul acela cu "t" ? O, nu mai contează, mă voi încadra în el. Abia după câteva minute mi-am dat seama că nu aveam haine pe mine şi că de braţ îmi era prinsă un fel de frânghie roşie ce făcea legătura între mine şi o pungă din plastic cu lichid roşu în ea. Nu eram capabil să percep acea parte a corpului, chiar dacă îmi păstram încă simţul tactil.
Mi-e frig… Şi somn; mi-e somn şi frig şi aş vrea să dorm, iar ei nu mă lasă. Ei? - De când mai este cineva în cameră?
Lucrarea 7
Praf batran.
-Stai! Nu pleca, te implor!
Inca mai tin minte vocea lui ragusita, atat de speciala mie. Din pacate, nu o mai pot auzi. De ce? Din cauza lui, acum sunt surda. Nu, inca mai pot auzi bataile inimii mele sparte si sunetul enervant al televizorului plin cu seriale de iubire scarboase cu un final fericit, ca-n basme. Din pacate, eu nu am avut parte de asa ceva in povestea mea. A fost mereu vina lui. Cand a rostit cele doua cuvinte atat de magicesi puternice, am crezut ca e sincer. Primul ‘te iubesc’ a fost si ultimul. Nu-mi vine sa cred cat de oarba, proasta si imatura am fost. Am sperat ca el se va schimba, va deveni printul fermecat care ma salveaza. Dar nu a fost sa fie. Mama mi-a spus mereu ca barbatii inseala chiar sub nasul meu si ca la varsta mea, nu exista iubire adevarata, ca tot ceea ce simt eu e o minciuna proasta. Nu am crezut-o. Si am gresit amarnic. Acum ,toate amintirile mele cu el sunt acoperite de un strat gros de praf. Un praf morbid, sters si vesnic.Lucrarea 8
deșert
nu aș fi crezut niciodată că furtunile pot fi mai mult decât un dezastru, cel puțin nu până am întâlnit una. a fost începutul. și pe aripile ei ai apărut tu, în plina mea derivă. iar la sfârșit... urmările ei mi-au rămas scrise pe trup.
nu credeai nici măcar în tine. nu aveai speranță pentru ziua de mâine. nu te așteptai la nimic; nici de la oameni, nici de la orice altceva. pentru că a te aștepta la ceva însemnă a avea speranță iar speranța, bunul meu prieten, era ceva ce nu îți puteai permite. nici tu, nici eu. fructul interzis, otrava care ucidea în mai puțin de o rasuflare.
refuzai să ai încredere în oameni, ca și mine de altfel. asta m-a frapat, m-a revoltat, mi-a adus la cunoștință că noi, oamenii, suntem niște ființe care aduc o jignire existenței; atât de scandalos, de revoltător... simțeam! o amestecătura de sentimente cărora nu le puteam găsi o explicație plauzibilă. simțeam cum nu mai simțisem până atunci, până în vârful degetelor de la picioare, până la ultimul fir de păr ... până la ultima răsuflare. simțeam ce nu mai simțisem până atunci. amalgamul acela de sentimente contradictorii... veninul dulce al fiecărei zi.
te-am cunoscut în zilele în care soarele încetase să mai strălucească. nu știu cât timp a trecut și n-aș putea sa-mi explic de ce. te-am găsit într-o stare de repaos total și nu mi te-am putut explica. ți-am căutat definiția dar cuvintele mele și ale lumii întregi erau folosite demult; nimic rămas pentru tine, bun prieten... de suferință. paradox?
erai nemărginit. și nu credeai. în nimeni... nici măcar în tine. ar fi egoist să mi te numesc prieten sau tovarăș, companion... ar fi nedrept să te numesc ființă, suflet... ar fi nejustificat să te numesc.
tu nu mai exiști. ești doar o altă bucată de timp pe care l-am pierdut, nu știu cum... nu știu când și nu știu cât.
n-aș putea să-ți găsesc o explicație. atât de simplu și atât de complex. atât de limitat și totuși infinit.
te-am cuprins în palme și te-am ridicat spre cer. știam că nu o să se întâmple nimic; pentru că a știi, a fii sigur, a deține controlul unei situații înseamnă a nu spera și a nu crede. și atunci ai prins viață, ca o minune dumnezeiască aparută în calea păcătosului. aș fi vrut să te culeg, să te reculeg și să te așez din nou la locul tău păstrându-te în forma de acum, atât de luminos, de nou, de cald... la fel de necunoscut ca întotdeauna decât ca tangibil, mai puțin ireal.
însă tu, amintire ponosită, tu n-ai să mai exiști niciodată. pentru că tu - cum de altfel nici eu -, n-ai sperat. iar eu n-am crezut c-au să se întâmple minuni în lumile noastre paralele. că alter-ego-urile noastre ar putea... ar putea spera cât pentru noi, pentru spiritele noastre oarbe fără știință... cărora le-am acoperit ochii din impulsuri prostești pe care le-am urmat fără preget.
și ai crezut, prieten, fantomă, în inexistența și imaterialul tău tu... ai îndrăznit să crezi. și nu în tine, nu în puterea ce sălășluia dinăuntrul tău ci în mine, ființa cu o existentă la fel de mizeră și comună ca oricărei alte persoane, la fel de lipsită de importanță... tu! din toți ceilalți care priveau neputincioși de pe margine... tu! ți-ai ridicat mâinile odată cu mine și ai lăsat minunile din noi sa se întâmple, minuni cărora le-am tăiat aripile de la început.
mi-ai lipsit până acum, deși nu te-am avut niciodată. și-ai să-mi lipsești și mai mult de acum încolo... căci eu am îndrăznit cu tine. ai incolțit în sufletul meu speranță și credință și... îmi simt mâinile tremurând în timp ce în fața ochilor mei se derulează miile de cuvinte pe care n-am putut să ți le spun. ochii mei au încetat să mai vadă de mult dar speranța, ah, nenorocita de speranța mă face să îmi ridic iar mâinile spre cer și cu ochii închiși să mă rog, să vreau, să cred, să îmi doresc cu o pasiune imensă ca lucrurile pe care am încercat să le schimb de-a lungul timpului să mi se intample, toate dintr-o dată...
... ca o furtuna... ai venit și ai plecat lăsând dezastru în urmă.
iar daca pentru o ființă cele mai de preț lucruri sunt amintirile... ce este acela ce le-a pierdut... acela ce a pierdut dreptul de a le avea?
Lucrarea 9
Epilog
Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Nichita Stanescu
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Nichita Stanescu
Amintiri, ganduri, sentimente. Franturi din ceea ce numeam acasa. Un soare orbitor, arsita greu de suportat si nisipul fierbinte. Tot ce a mai ramas din ceea ce a fost odata Londra. Acum un deceniu, era pentru mine leaganul amintirilor, locul unde plansesem in noptile lungi cand mi-era dor de casa, locul unde iubisem cu adevarat, unde imi facusem prieteni si unde cunoscusem ce inseamna viata. Tot ce mai putem acum sa vad era nisipul dansand inaintea ochilor mei pe melodia surda a valurilor de caldura. Aveam atatea vise, dar se pare ca au fost altii care au decis pentru mine. Nu mai puteam sa fac nimic acum, puteam doar sa merg mai departe pe drumul pe care mi-l asternusera altii la picioare. Ma gandeam doar la cat de multe am pierdut si la cat de putine am primit in schimb pentru toate sacrificiile. Am lasat oamenii sa moara. Multi oameni, prea multi. Au murit fara niciun rost, trupuri lipsite de aparare in fata unui soare mult prea mare. Sper doar ca e adevarat ca sufletele nu mor; in cazul asta cei ce au murit au castigat mult mai mult decat cei ce au ramas sa duca mai departe lupta cu destinul. Am pierdut prieteni, familie, am pierdut tot ceea ce puteam pierde. M-am pierdut chiar si pe mine in disperarea de a trai, de a mai respira o data. O lacrima mi se scurge pe obraz si in ea se oglindeste amintirea dureroasa a ultimilor 10 ani, amintirea secundei care tocmai a trecut. Fiecare secunda ne aduce mai aproape de sfarsit. E groaznic sa stii ca numai ai nicio sansa. Niciuna. Deznadejdea, lipsa sperantei, acestea sunt cele mai ingrozitoare sentimente care isi pot face loc in sufletul unui om. Sa stii ca o sa mori si ca nu mai poti face nimic ca sa te salvezi, acest gand te seaca literalmente de puteri. Au mai ramas doar o mana de oameni bolnavi de acelasi cancer. Stim ca o sa murim si totusi nu renuntam la lupta. Totul s-a intamplat treptat, temperatura a inceput sa creasca si sa ucida. Orice boala devenea pandemie, fiecare virus era o arma mortala. Caldura ucidea trupurile, iar frica si deznadejdea, apropierea sfarsitului iminent, distrugea sufletele. Am fost alesi o mana de oameni, chimisti, fizicieni, geologi, astronomi, ingineri si computeristi ca sa ajutam la salvarea planetei. Am foste nevoiti insa sa recurgem la tratamente impotriva bolile pe care le raspandea caldura, devenita in scurt timp o boala in sine. Au foste create vaccinuri sofisticate care schimbau structura chimica a organismului. Astfel, organismele celor care au beneficiat de vaccinul minune suportau o temperatura mai ridicata si rezistau la efort sustinut mai multe ore chiar si la temperaturi ridicate. Omenirea avea nevoie s-o salvez, sau cel putin asa mi s-a spus si asa am ajuns sa beneficiez de o noua viata. Mergeam pe strada si vedeam cum mor oameni nevinovati doar pentru ca cineva a decis ca nu sunt destul de imporatnti in marea schema a Universului. Oricine nu putea sa contribuie la salvarea planetei era lasat sa moara. Priveam neputincioasa cum lumea se destrama sub ochii mei. In amalgamul de moarte, disperare si suferinta, ramaneam profund miscata de putinii oameni care mai gaseau puterea sa se bucure de dragoste. Mergeau tinandu-se de mana, asteptandu-si sfarsitul impreuna. Erau oameni simpli, nesemnificativi, mult prea mici ca sa fie inclusi pe lista celor care meritau sa traiasca, dar oare nu puteau schimba ceva prin dragostea lor? Fire de nisip dansau langa picioarele mele, miscate de un vant uscat si sufocant…vantul le lua cu sine, apoi le aducea inapoi, pe ele sau pe altele… Le ducea sa vada locuri noi aflate la cateva mile distanta, sau uneori doar la cativa centimetri…
Edit:
Ca o aiurita ce sunt, am pus de doua ori titlul lucrarii 3 in poll si am omis lucrarea 4. Cine vrea sa voteze pentru lucrarea 4, Vise spulberate, va trbui sa voteze pur si simplu a 4 optiune din poll.
Tenderest touch leaves the darkest of marks,
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine
![[Imagine: sigforme.png]](http://img836.imageshack.us/img836/3286/sigforme.png)