Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Chiar este posibil?!

#1
A/N: Poate fic-ul e puţin mai ciudăţel. Dar ca să vă ajut să vă daţi seama despre ce e vorba, imaginaţi-vă că norocul chiar ar putea fi măsurat, şi că nu aveţi nici măcar un picometru cub de noroc.

Ei bine, acest fic urmărşte viaţa unei tinrere de 17 ani care se confruntă cu această problemă.

Gen: Umor.

ORICE FEL DE CRITICÄ‚/LAUDÄ‚ ACCEPTATÄ‚.

***


Dacă nenorocirile s-ar ţine lanţ în viaţa ta, cu câţi km/h vei înnebuni?

–Capitolul 1–

Astăzi a fost cea mai oribilă zi din viaţa mea.

Aoleu, scuze, în fiecare zi e cea mai oribilă zi din viaţa mea.

Nu ştiu de ce, dar de când m-am născut, am fost urmărită de ghinioane ca de râie. Şi nu glumesc. Când m-am născut, doctorul era cât pe aici să mă omoare. Cum? I-a scăpat un cuţit. La exact trei milimetri de capul meu. S-a înfipt exact lângă urechea mea stângă. S-a ales cu ditamai procesul, fiindcă tata era de faţă. Dar bineînţeles, nu am câştigat. Jurnalistic vorbind, am cam câştigat, având în vedere faptul că presa a făcut un scandal enorm după ce a aflat. Nimeni nu l-a mai „vizitat” pe respectivul. Într-un fel, îmi pare rău.

Dar nu cât îmi pare rău de mine însămi. Nu există zi în care să nu fiu la doi paşi de moarte, umilinţă sau amândouă la un loc. Mama spune că mi se pare. Tata din păcate nu mai e prezent ca să îşi dea cu părerea, deşi probabil ar fi spus acelaşi lucru. S-au despărţit când aveam şapte ani, din cauza mea. Nu în întregime, trebuie să recunosc. Ce vină aveam eu că mă jucam de-a spioanele şi i-am raportat mamei că tata se distra cu o roşcată în pat?

L-a dat afară cât ai zice peşte, şi în timp ce îl ajutam să îşi care bagajele către maşină, mi-a smuls o valiză din mână, de aveam impresia că luase foc. După care mi-a tras trei palme zdravene, ce m-au trântit la podea. Mama a intervenit, şi s-a ales şi ea cu o bătaie urâtă. Din cauza mea. Putea să continuie, să ne omoare, sau să ne violeze, dar pur şi simplu şi-a întors spatele la noi şi a plecat, trântind uşa şi doborând cele trei tablouri cu mine, el şi mama.

Majoritatea lumii mă consideră o proastă, şi asta numai pentru că viaţa mi-a rezervat numai părţile rele. Printre care şi reputaţia proastă. Şi credeţi-mă, poate la început nu vă daţi seama de gravitatea situaţiei, dar la 17 ani sunteţi perfect conştienţi de ea şi nu e deloc de bine. Probabil nu sunteţi atât de bătuţi în cap încât să întrebaţi de ce.

Am o singură prietenă. Şi în mod ironic, o cheamă Betty. Pentru că e urâtă ca limba rusă. Are dioptrii uriaşe, pentru că e de părere că mai bine este complet urâtă decât complet frumoasă, pentru că aşa cum există bărbaţi care iubesc femeile frumoase, trebuie să existe şi opusul, adică bărbaţi ce iubesc femei urâte. Din păcate, ea nu realizează că nu se află în categoria „urâtă”, ci în categoria „oh-Doamne-ce-mai-e-şi-chestia-asta”.

Măcar îmi e loială.

Până astăzi. Ceea ce mă readuce la subiect. Cum am început? Ah da, astăzi a fost o zi ca toate zilele, în viziunea mea cel puţin.

După ce mi s-au rupt blugii preferaţi – lucru anticipat, desigur – am furat o pereche de la mama, pentru că restul erau toţi la spălat. Mama este de trei ori mai mare decât mine. Aşa că a trebuit să iau şi o curea, şi să îi dau o gaură suplimentară. Am luat un tricou pe mine şi m-am uitat în oglindă. Pentru şase dimineaţa, arătam destul de bine. La faţă. Arătam de parcă eram gata să-mi iau zborul în orice moment cu blugii aceia. Dar măcar erau comozi. M-am întors de câteva ori şi am zâmbit un zâmbet trist.

Ghiozdanul mi-l făcusem de ziua trecută. Am sunat-o pe Betty să o întreb când vine să mă ia cu maşina (era cu un an mai în vârstă ca mine, şi pentru că începuse studiile teoretice înainte de a împlini 18 ani, i-a fost destul de uşor să îşi ia permisul). La a patra încercare a răspuns.

- Alo? se auzi o voce ce parcă îi aparţinea unui om pe jumătate mort.

- Dormeai, nu? am întrebat, deşi îmi dădusem deja seama.

- Tu ce crezi? veni iarăşi vocea plictisită a lui Betty. Probabil credea că-i cer vreo temă, sau ceva (e şi ea bună la ceva, măcar).

- E ÅŸase ÅŸi un sfert, apropo. Åži e vineri.

Mi-a închis instantneu. Nu m-am mirat. În fiecare vineri face asta. La şase jumătate, presupuneam că era deja îmbrăcată şi cu puţin noroc – ceea ce îmi lipseşte, din păcate – poate chiar în maşină. Am sunat-o din nou. Mi-a răspuns din prima.

- Măi fată, sunt la oră, ce vrei?! a şoptit în receptor. Am împietrit.

- Cum dracu eşti la oră?! De ce n-ai venit să mă iei?!

O pauză lungă, iar eu nu îmi dădeam seama dacă era pentru că o prinsese proful vorbind la telefon sau dacă era pentru că atât îi luase mintea să proceseze informaţia.

- SCUZE! a ţipat, probabil atât de tare încât a auzit-o profesorul. După care a închis brusc, din nou.

Şi bineînţeles că afară ploua. Şi ghetele erau în pod. Aşa că am mers frumos în sandale şi blugi XXXXXX…XXXXXL (pe care îi târam practic pe jos – primăria ar trebui să mă plătească pentru că le mătur străzile!) până la şcoală, şi m-am ales cu o absenţă nemotivată. Şi aşa am aflat tot de la Betty că luasem 2 la fizică (ora la care am lipsit), şi că dacă nu „chiuleam”, aş fi putut să o măresc, fiindcă le-a dat o a doua şansă la tablă.

Mi-am dat seama mai târziu că îmi luasem caietele pentru miercuri. După care Betty m-a pus să mă întorc şi mi-a spus că aveam gumă pe spate. Deci de aceea mi-a fost aşa de greu să iau tricoul de pe birou. Totuşi, mă verificasem în oglindă, nu?

…nu?

Deci, cum spuneam… acest început de zi a fost perfect normal.

#2
Saluut.
Sincer, titlul nu m-a atras foarte mult, dar conţinutul da. Sincer, nu mă aşteptam la ceva atât de... frumos. M-a impresionat în mod deosebit. Stai bine, aş putea spune foarte bine cu descrierea, sau cel puţin mie una chiar mi-a plăcut cum ai descris. Dialogul şi acţiunea sunt şi ele în regulă, iar dacă e să vorbim de idee, să ştii că eu nu am mai citit aşa ceva până acum, deci eu aş spune că e originală.
Îmi place, de asemenea, cum ai conturat personajul principal, iar despre acea Betty mi-am făcut deja o imagine, cam cum arată and so on.
Sincer, nu am ce critica, vreau să spun că mi-a plăcut şi atât.
O să citesc în continuare.
Spor la scris şi multă imaginaţie. >:D<

#3
NU MĂ POT OPRI DIN RÂS. FATĂ, ORICINE AI FI, EŞTI GENIALĂ =))

Aşa, trecând peste asta, încă am un zâmbet tâmp pe faţă. Mă plictiseam teribil şi am zis să mai citesc şi eu ceva pe zup, a trecut ceva timp de când am făcut asta, bine... Nu aşa mult, but eniuei. ŞI am dat click pe povestea ta pt. simplul fapt că am observat că nu are multe replyuri, just one şi deci nu avea multe capitole ( yeah lazy ) just one. I am lazy, I told you. So... Titlul mi s-a părut interesant într-o oarecare măsură dar mă aşteptam să fiu dezamăgită de conţinut. Adevărul este că mă aşteptam prost * laughs * te pricepi de minune la umor. Sau cel puţin la acest tip de umor, că nah există mai multe tipuri din acest gen. * laughs* fiecare paragraf a fost amuzant. Până şi partea în care ziceai că le-a părăsit taică-su. I MEAN DUDĂ, a fost penal modul în care ai descris acolo şi eu tot zâmbeam/ râdeam. Nici nu mai ştiu ce făceam la un moment dat. Cert este că mi-a plăcut.

Greşeli nu am văzut. Bravos. Sau poate că am fost eu prea prinsă în tot capitolul, în text şi poveste că am ratat. Cine ştie? Dar am văzut ceva ce nu mi s-a părut deloc potrivit, şi anume:
şi am zâmbit un zâmbet trist. -- nu era necesar să ai o astfel de exprimare. În primul rând pentru că faci o repetiţie urââââtă şi în al doilea rând pentru că nu se aude bine, şi nu e necesară o astfel de exprimare, puteai spune simplu: şi am zâmbit trist, crede-mă : suna mai bine ! pentru că şi asta cu " am zâmbit un zâmbet trist" nu sună deloc bine şi e o exprimare... nu forţată ci mai rar utilizată, let's say.
Ăh şi partea cu : XXXXXX…XXXXXL ... În mod normal nu aş fi de acord cu o astfel de "chestie" în descriere, lol. Dar având în vedere că este în genul comedie, we will pass it by.
Delimitarea paragrafelor... Hmm, nu ştiu, am văzut-o la mai multe persoane şi eu nu prea îi văd necesitatea, adică de ce să desparţi povestea aşa în paragrafe paragrafe... Bine, se vede bine, estetic vorbind nu am ce reproşa, dar aşa ca şi idee, mi-e mai greu să pricep.

Scrii frumos în stilul comic, really. Mi-a plăcut descrierea ta şi dacă scopul tău a fost să mă faci să râd, ei bine - ai reuşit. Baftă la scris.

#4
Stiu stilul asta de a scrie - il stiu, il stiu, il stiu! Sunt siiiigura de asta... Doar ca nu imi amintesc ce anume am citit scris de tine. Hm... 11:59? Iarta-ma daca gresesc.

Oricum, mi-a atras atentia motto-ul acela si mi-am zis "Pana mea, hai sa vedem"... Si m-a surprins intr-un mod oarecum placut. Ai un mod interesant de a nara, care, desi vrandu-se a fi amuzant, este... Serios. Dubioasa tocana, dar e pe placul meu.

Nu mi-au placut unele chestii cam trase de par ce au stricat unitatea asta a compozitiei... In primul rand, "aoleu, scuze"-ul acela mi-a zgariat retina. Am inteles ce ai vrut tu sa faci acolo, darrr... Mergea mai bine fara. Si nici finalul nu e extraordinar. "Deci" ? De ce "deci", de ceee? Din nou, se vrea a fi limbaj colocvial, dar nu chiar asa.

Imi place nota ironica, imi place glasul incert al sarmanei naratoare... Chiar e ceva special la lucrarea asta - Doamne ajuta ca nu e ca orice parodie wannabe. Voi reveni. Spor la treaba.
[Imagine: trexwalkn.gif]

#5
Heeeey !! Am zis sa te bantui si pe aici :)) . Si eu obisnuiam sa scriu un fic [ chiar doua la un moment dat ] insa m-am cam lasat de treaba [ de ceva vreme tot incerc sa termin un capitol :)) ]

Revenind. Am citit acest prim capitol si trebuie s-o spun cat se poat de sincer. . . Te invidiez ! [ ca pe toti oamenii care stiu sa scrie umor :)) ] .

"Ce vină aveam eu că mă jucam de-a spioanele şi i-am raportat mamei că tata se distra cu o roşcată în pat?" - asta e partea mea preferata. Jur ca inca mai rad de ea [ si am citit ficul ieri, sau alaltaieri /:) :D ]. Ai reusit foarte frumos sa descrii chiar si momentele dramatice cu ajutorul umorului. Te admir pentru asta si te si felicit.

Chiar n-am nimic prea grav de zis . Dialogul e ok, astept sa vad cum va in capitolele urmatoare. Descrierea e deasemenea buna, si, cum am zis mai devreme reusesti sa descrii si sa narezi intr-un mod foarte placut. Faptul ca scrii cu diacritice e deasemenea de apreciat , deoarece majoritatea care scriu umor [ sau cel putin parodii ] scriu incorect grmatical [ ce sa mai zici de diacritice :)) ].

Asta e tot ce am de zis. E o critica sincera, nu obisnuiesc sa lingusesc oamenii. Sper sa te descurci la fel de bine si capitolele viitoare. Succes si multa inspiratie :*
Old nick - mary2we

S-am scris cu sange
Pe randuri de cristal
Poveste-acum incepe ...

My pics on dA

My pics on AnimeZup

Viata dubla - my fic


#6
– Capitolul 2 –


Căutându-mi cizmele de anul trecut, s-a întâmplat să dau peste câteva cărţi vechi. Probabil nu sunt singura care are astfel de momente; uneori devin pur şi simplu nostalgică şi vreau să mă uit peste acele cărţi. Am dat de manuale de prin clasa a VI-a şi chiar a III-a, desene vechi, poveşti. În timp ce răsfoiam cărţile, mii de amintiri mi-au trecut prin cap, şi am zâmbit melancolic, gândindu-mă că acele clipe nu se vor mai întoarce niciodată.

Până când mi-am dat seama că toate amintirile erau proaste.

Cartea de română din a V-a, de exemplu, mi-a amintit cum am luat o frumoasă notă de pantru, fiindcă aveam paginile rupte. Profesoara bineînţeles a crezut că le-am rupt pentru a scăpa de temă. În a VII-a, cineva mi-a furat cartea de matematică, şi pierzându-mi cumpătul, am tras câteva înjurături de mama focului în mijlocul clasei. Chiar atunci a intrat şi profesorul. Clasele primare cred că au fost cele mai calme. Atunci nici mie nu prea îmi păsa de reputaţie şi prieteni. Mă simţeam perfect cu singura mea prietenă – Betty – şi nu aveam nevoie de vreun băiat să-mi „aline suferinţele”. Cea mai urâtă fază din I-IV a fost când terbuia să spălăm băncile (fiindcă desenam pe ele la greu atunci), şi fără să-mi dau seama am luat săpunul mamei pentru zona intimă în locul celui obişnuit (zău aşa, chiar îi trebuia un săpun pentru fiecare parte a corpului?!).

Tot răscolind, am auzit-o pe mama venind acasă. A trântit uşa de parcă tocmai fusese concediată, dar ştiam că acesta era doar un obicei prost, de pe vremea când uşa nu se închidea bine.

- Eva, unde eşti?! am auzit-o strigând după câteva momente, timp în care probabil se descălţase şi îşi dăduse jos hanoracul.

- Sus. În pod, a venit şi răspunsul meu, destul de încet.

- Ce cauţi acolo, fetiţo?

Vocea ei era puţin mai aspră decât de obicei, şi am început să mă îngrijorez. Poate chiar se întâmplase ceva.

- Îmi caut cizmele. Ştii tu, ălea pe care le-ai aruncat în pod zicând că mi-a crescut piciorul şi că nu pot să le mai port, i-am răspuns pe un ton aproape la fel de enervat.

- Vechiturile ălea? Le-am aruncat.

Oh, nu mai spune. Grozav.

- Să cobori în treizeci de minute la cină. N-o să stau să aştept. Dacă nu vii la timp, se va răci.

În loc să îi răspund, am mormăit ceva ca să îi dau de înţeles că o auzisem. Eram prea ocupată să studiez o copertă destul de interesantă. Era mov cu o inimă albă în mijloc. În inimă scria, cu litere cursive „Diary” şi avea un lăcăţel mic la capăt. Din fericire, era deschis, deci nu a trebuit să mă mai chinui căutând cheia.

Era jurnalul meu, primul meu jurnal. Îl cumpărasem când aveam 10 ani, şi ţineam enorm la el. Credeam că îl aruncase mama, dar se părea că nu doar şcoala i se părea importantă. Mi-am zâmbit, şi am tras aer adânc în piept înainte de a-l deschide. Am citit prima pagină.

„Octombrie 17

În sfârşit am şi eu un jurnal! Nu-mi vine să cred! De doi ani mă rog de mami să-mi ia şi mie unul, dar îmi tot spunea că n-am nevoie, că o să-mi aducă numai necazuri, că voi deveni secretoasă din cauza ei, sau ceva de genul…

Cui îi pasă ce zice mama! Important e că azi s-a transferat un băiat la mine în clasă. E frumos, are ochi verzi şi e brunet, dar nu înţeleg cum de nicio fată nu îl bagă în seamă prea mult. Adică, fetele de la mine din clasă de obicei sar pe fiecare băiat cât-de-cât drăguţ pe care îl văd. Parcă sunt proaste, chiar mă enervează.

Şi Betty începe să mă calce pe nervi. Nu înţeleg de ce se crede aşa specială. E doar o urâtă care nu poate să recunoască asta!

Mă cheamă mama, îmi pare rău. O să scriu mai târziu. Pa!
”

Am zâmbit şi mai mult, amintindu-mi de băiatul acela drăguţ. Din câte îmi aminteam, se transferase după câteva luni de stat la şcoala mea, dar nu îmi aminteam şi de ce… şi totuşi, ceva mă îngrijora cu privire la această parte a vieţii mele. Eram sigură că se întâmplase ceva rău (ca de obicei…), dar nu prea îmi aminteam ce…

Cu îngrijorarea crescând în mine, am dat pagina jurnalului şi am început să citesc.

„Octombrie 20

N-am apucat să scriu până acum, îmi pare rău. Nu prea le am cu ţinutul unui jurnal, dar promit că mă voi perfecţiona!

Cât despre băiat, nu am apucat să îi spun numele data trecută. Bine, adevărul e că sunt un dezastru când vine vorba de nume. Dar astăzi am vorbit puţin mai mult şi am reuşit să reţin că îl cheamă Daniel. Şi are cei mai frumoşi ochi din lume, precum şi zâmbet! Săracul, l-am pus să repete ce spunea de vreo cinci ori, pentru că mereu mă pierdeam în ochii lui… Pe lângă asta, probabil fetele de la mine din clasa s-au gândit să abordeze o nouă tactică. La început nu prea îl băgau în seamă, dar acum parcă au turbat, din nou. De fiecare dată când încerc să mă mai apropii de el, se găseşte câte o proastă să se bage între noi.

Betty e singura care îmi mai alină suferinţa. I-am povestit de el. Bineînţeles, nu puteam să îmi ţin gura închisă. Oricum, nu mi-e frică. Cred că ar fi ultima presoană care ar putea să mi-l fure. Nu de alta, dar nu s-ar îndrăgosti mai nimeni de ea.”


Începeam să mă gândesc că poate viaţa mea nu fusese chiar aşa oribilă. Din câte îmi aminteam, relaţia mea cu Danny mergea chiar bine pe atunci. Dar tot era ceva care mă jena, era ceva acolo care nu prea voia să fie descoperit… Am încercat să-mi alung gândurile rele şi am continuat să citesc, sărind peste câteva pagini.

„Noiembrie 1

Nu-mi vine să cred! Mi-a cerut numărul de telefon! Este cea mai fericită zi din viaţa mea!

M-am bâlbâit puţin, dar a fost ok! Şi mi l-am amintit complet! N-a mai fost nevoie să îmi scot cărămida din buzunar şi să mă caut în propria agendă ca o proastă…

Ceva totuşi m-a enervat astăzi, şi nu, nu au fost proastele ordianre de la mine din clasă, ci Betty. A vorbit suspect de mult astăzi cu el, şi când am întrebat-o despre ce, mi-a răspuns că
vorbeau despre tema la fizică. Nu serios, dragă?! De când vorbitul despre fizică implică atâtea zâmbete şi priviri dulci, hm?!

Vorbesc de parcă ar putea citi asta… vezi, e şi o parte bună în a avea un jurnal! E ca şi cum ai vorbi cu cineva care este mereu de acord cu tine, şi care nu îţi va divulga niciodată secretele! În sfârşit, un loc în care pot să mă simt sigură!

Poate sunt prea posesivă şi geloasă… adică, nu e ca şi cum i-a cerut şi ei numărul de telefon! Sunt sigură că nici nu îi ştie numele de familie!

Dar totuşi… pentru că nu sunt sigură dacă sunt fericită sau tristă, dar ştiu că o detest pe Betty, am să umplu câteva pagini cu tot ce îmi trece acum prin minte…

Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. […]Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă. Betty e proastă.
”

M-am încruntat şi am început să dau paginile mai repede. Doar n-aveam de gând să citesc acelaşi lucru de… 302 ori. Mda, la final erau numărate. Am deschis iarăşi jurnalul undeva pe la sfârşit.

„Ianuarie 16

Azi am purtat o conversaţie relativ ciudată cu Danny. După luni întregi în care ne-am purtat ca nişte vechi amici, s-a gândit să mă invite, în sfârşit, în oraş. Dar nu numai pe mine. M-a întrebat dacă m-aş supăra dacă ar veni şi Betty, şi am răspuns că nu (doar ce era să spun? „NU! Nu o invita! Ştiu că pare că suntem prietene, dar eu de fapt o urăsc în secret şi aş viola-o dacă aş fi bărbat!”?). M-a întrebat unde stă, ca să o aducă el la locul stabilit… nici măcar nu s-a interesat dacă stau aproape sau dacă are cine să mă ducă… după care am reintrat în obicei şi am început să pălăvrăgim despre câte-n lună şi-n stele…

Pe la sfârşitul zilei, totuşi, înainte să plecăm de la oră, am primit un bileţel. De fapt, a fost aruncat între mine şi Betty, aşa că nu am ştiut sigur cui îi era destinat. M-am uitat în jur, şi nimeni nu părea
suspect. Pentru că Betty dormea, efectiv, am luat şi am despăturit bileţelul. Am recunoscut imediat scrisul lui Danny şi am citit Colega ta are iubit?

Am simţit că mi se ridică părul de pe spinare, dar m-am liniştit imediat ce mi-am dat seama că nu era precizat la cine se referea. Hei, poate se întâmplă ca în filmele ălea romantice când viitorul soţ cu prietena ta cea mai bună îţi pregătesc o surpriză minunată!

De abia aştept ziua de mâine, când o să mă întâlnesc cu ei şi o să descopăr adevărul!

Poate, într-un final, viaţa mea nu e chiar atât de distrusă precum a părut până acum :)
”

Ceva mă sâcâia… mă sâcâia enorm…

„Ianuarie 17, dimineaţa

Of, viaţa mea e stupidă… tocmai m-a sunat Danny, şi mi-a spus că nu poate să vină, că e bolnav. Şi tocmai când credeam că o să am cea mai distractivă sâmbătă din lume…

mai târziu

NU AM MAI ÎNTÂLNIT ÎN VIAŢA MEA ATÂTA PARŞIVENIE, ATÂTA MINCIUNĂ…!!!! MĂ SIMT TRĂDATĂ ŞI CĂLCATĂ ÎN PICIOARE!!! M-AM SĂTURAT DE TOATE ACESTE TÂMPENII, DACĂ AŞ AVEA O FRÂNGHIE M-AŞ SPÂNZURA CHIAR ACUM!!!

După ce m-a sunat să-mi spună că nu poate veni, m-am gândit să mă plimb prin oraş ca să îmi iau o prăjitură. Aşa, să îmi mai alin tristeţe. Şi ce văd în calea mea? BETTY SE ÎBRĂŢIŞEAZĂ CU DANNY ÎN EXACT ACEA TERASĂ, ŞI DUPĂ CÂTEVA MINUTE, SE SĂRUTĂ.

Nu poata fi mai grozav! Îmi venea să intru peste ei ca să le dau un şut la amândoi, dar m-am controlat şi am înghiţit totul. Ştiam că ceva nu era în regulă! Ştiam că avea să se întâmple ceva! Am fost o proastă pentru că am crezut că mi se poate întâmpla ceva bun! DE CE TREBUIE SĂ FIU EU MEREU CEA CARE SUFERĂ?!
”

Amintirea m-a lovit ca un fulger, şi fiecare noapte nedormită din cauza lacrimilor s-a derulat în mintea mea ca un film. Mi-am amintit cum la şcoală am încercat să mă comport de parcă nu se întâmplase nimic, de parcă ce văzusem pe acea terasă fusese o iluzie. Şi prietena mea cea mai bună s-a comportat la fel. Nu mi-au spus nimic, nici ea, nici el. Ne-am purtat de parcă Danny chiar se îmbolnăvise şi nu putuse să apară la pizzerie…

Am crezut că era ultima însemnare, dar când am dat pagina, am mai văzut câteva chestii care m-au făcut să râd incontrolabil. Pe vreo douăzeci de pagini erau desenate trei personaje: eu, Betty şi Danny, dintre care eu eram mereu „învingătoare”. Unele desene mă afişau cum îi omoram pe amândoi, fie prin scoaterea maţelor, ochilor, ce naiba oi mai fi desenat pe acolo, fie prin spânzurare, torturare, etc, în timp ce altele mă afişau triumfătoare cu Danny la braţ şi Betty pe jos, de cele mai multe ori într-o postură mai mult sau mai puţin umilitoare…

Dar când să dau pagina din nou, am dat de o dată. Era ceva scris. Am mijit ochii la lumina slabă din pod şi am citit:

„Ianuarie 28

Din greşeală, am luat jurnalul cu mine la şcoală. Colegii l-au găsit imediat, şi acum sunt copii xerox pe toate avizierele, panourile, ferestrele sau pereţii şcolii. L-am recuperat de la Director, dar credeţi-mă, nu mai am niciun chef să mai scriu ceva.

Acum toată şcoala ştie cât îl iubesc pe Danny, cât o urăsc pe Betty… şi cât de talentată sunt la desen… Ca să nu mai spun că probabil Betty n-o să mai vorbească cu mine niciodată...
”

M-am holbat la pagină. Scria alb pe negru, dar tot nu îmi venea să cred… Am închis încet jurnalul şi l-am pus la loc. Am rămas puţin nemişcată, uitându-mă în gol şi amintindu-mi anii oribili de şcoală generală şi primară…

- Eva, să nu spui că nu te-am avertizat! Ţi-am mâncat porţia, pentru că altfel se răcea! Acum descurcă-te, eu nu îţi mai fac altceva! am auzit glasul mamei venind din bucătărie.

Nu m-am clintit din loc.



***
A/N: Ştiu. Ştiu. AM ÎNTÂRZIAT.

#7
Buna! Deci wow.Este un fic splendid.Si imi place felul tau de a scrie,mai ales acest capitol,a fost pur si simplu splendid. Viata acestei fete desi pare foarte stranie,este chiar comuna.Adica fete care atunci cand erau mai mici vroiau prieteni si chiar amicele care credeai ca nu au nici o sansa tocmai ele reuseau.Este o poveste aparent adevarata.
Astept cu nerabdare continuarea.Sper sa ma surprinzi din nou tot placut. :):)
La revedere.
Samy fu` a`ci!

~Marele meu fratior mai mic: Stefuu~ :smart:
`Mica mea surioara mai mare: Wanna` :bv:
*Sora mea geamana: Me_Amy* :love:

#8
NU MAI POT SA MA OPRESC DIN RAS!Esti geniala.Saraca Eva.Cred ca viata ei e groaznica.Betty e o tradatoare.Cum se poate ca ratusca cea urata sa aiba atata succes?Sunt curioasa daca nu i s-au prins buzele lui Daniel in aparatul dentar al lui Beatrice.(cred ca are....nu-i asa?)
SUCCES IN CONTINUARE.PUNE NEXTUL!!
"Nimic bun nu se poate naste din ura" RomeoxJuliet

#9
Oh doamne saraca fata [cum..cum o cheama,nu ai specificat .. cred]. E magnific ficul.Imi pare sincer rau pentru ghinionul pe care il are... Betty- go die :die:
Astept continuare [ te roogg adu un baiat :cry: dea Dumnezeu sanatate] :ha: asteptam
[Imagine: The-Covenant-movie-18.jpg]
I`m over it.You see i`m falling in the vast abyss,Clouded by memories of the past
At last i see...I hear it fading i can't speak it or else you will dig my grave?
We fear them finding,always winding,Take my hand now be alive!
You see i cannot be forsaken,Because i`m not the only one
We walk amongst you feeding raping,Must we hide from every one?



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Cand imposibilul devine posibil... Lexxu 4 3.626 05-08-2012, 10:14 AM
Ultimul răspuns: Lexxu
  Shea ............................. [posibil +16] Sângerica :3 3 2.825 06-09-2011, 08:31 AM
Ultimul răspuns: Lussya
  Cerneala ramane chiar si dupa furtuna.[+18] Anna 15 7.871 18-07-2011, 09:09 AM
Ultimul răspuns: crazy little red
  Chiar daca esti vedeta nu esti diferit/a de ceilalti[Naruto Fic] Who said i have to be normal 11 10.051 04-08-2009, 08:22 PM
Ultimul răspuns: Who said i have to be normal
  Asteptarea face totul posibil , ori nu ... Sakura_night_girl 15 13.212 11-07-2009, 02:41 PM
Ultimul răspuns: D@n@


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)