[Terminat] Totally Dominated [*YAOI*]

[Yaoi Queen]

Capitolul XXIV

Ramasesem incremenit la vederea lui Dante si nu reusisem sa imi revin decat atunci cand ii auzisem vocea amicului meu.
-Yuri, ce faci? intrebase el, privindu-ma ciudat.
Am tresarit si mi-am indreptat privirea spre saten.
-Takashi! Dante e aici! te rog, ia-i tu comanda... eu nu as putea...
-Cum? dar...
-Te rog, Takashi! Facem un mic schimb. Eu iau comanda de la o masa de a ta, iar tu de la Dante. Te rog!
-Bine, dar masa de la care trebuie sa iau eu comanda e chiar cea de langa Dante. Nu e acelasi lucru?
-Nu. Asa nu voi fi nevoit sa ii vorbesc sau sa il privesc in ochi.
Satenul oftase, apoi, desigur, imi acceptase rugamintea si plecase spre masa lui Dante care isi avea privirea aruncata pe domnul cu care venise.
Imediat am observat persoanele de la masa alaturata cercetand curiosi si nerabdatori sala, probabil pentru a gasi un chelner. La dracu! As fi sperat sa imi mai lase putin timp inainte sa trec pe langa Dante ca si cum nu l-as fi cunoscut. Pasii mei retinuti s-au indreptat catre acea masa. Inainte sa privesc pe unde mergeam, il urmarisem pe Takashi, luandu-le comanda lui Dante si acelui barbat. Terminase atat de repede incat eu nici macar nu ajunsesem langa masa cealalta.
-Cu ce va pot servi?
Intrebarea mea aproape soptita si ragusita le-a facut pe acele persoane sa inceapa a ma stresa cu intrebari idioate si ma puneau sa repet. Asa as fi injurat si le-as fi bagat meniul acela nenorocit pe gat... insa nu puteam sa ma las influentat de prezenta lui Dante. Daca mi-as fi ridicat putin privirea, as fi intalnit-o pe a lui, iar acest lucru ma agita. Stiam ca ma privea printre genele lui negre, pentru ca simteam asta. Insa si eu faceam exact acelasi lucru.
-Si un coktail de...
-Poftim? intrebasem eu pierdut, dupa care imi cerusem scuze pentru neatentia mea, scuturand usor din cap pentru a-mi reveni.
Dupa ce mi-a fost repetata comanda, m-am retras cat mai repede posibil.
Inima imi batea atat de iute, si nici macar nu vorbisem cu Dante... Ma intrebam daca nu cumva planuia sa imi vorbeasca dupa program, sau cand luam o pauza, asa cum facuse si in ziua in care venise la fostul meu loc de munca. De fapt, asta speram sa faca, insa timpul trecuse, pauza mea trecuse si ea, iar cand revenisem in sala, Dante disparuse. Nici macar eu nu puteam sa imi exprim dezamagirea cand am observat ca nu mai era, nici el, nici acel domn... Simtisem cum mi s-a strans pieptul, inchizand in mine o durere ce palpita incontinuu. Oare chiar asa avea sa fie?
La sfarsitul programului, iesisem impreuna cu Takashi din restaurant, asteptand taxiul comandat de el.
-Yuri... s-a intamplat ceva? pari atat de abatut si trist incat parca ai vrea sa plangi. Nu ai mai prea zambit nici cand serveai, spuse satenul, punandu-si mana pe umarul meu.
-Serios? Cred ca am uitat... ma simteam ca dracu, admisesem eu, coborandu-mi privirea.
Afara devenise intr-adevar frig... Toamna se racea, aducand odata cu plecarea ei, iarna. Uram iarna... Nu numai pentru ca era un frig polar, ninsoare din plin si multa agitatie, ci si pentru sarbatorile in familie... de care eu nu avusesem niciodata parte.
Expirasem aerul care se prefacuse in aburi. Da, era frig iar eu purtam doar o nenorocita de camasa, cea alba cu care plecasem de la Takashi. El avea si o geaca, una care parea ca ii tinea de clad. Eu doar nu bagasem de seama cat de frig ii era corpului meu, pentru ca mintea imi era aruncata intr-un loc numit "Dante".
-De ce nu te-ai dus sa vorbesti cu el?
Vocea lui Takashi care ma trezise din visare, m-a facut sa tresar usor si sa imi indrept privirea asupra lui.
-Eu? Credeam ca el ar trebui sa faca asta. Eu nu ma umilesc in fata nimanui...
Takashi a dat dezaprobator din cap, apoi zambi trist, ridicandu-si privirea spre cer.
-Esti prost, spuse el scurt, uimidu-ma cu remarca facuta. De ce ar veni el la tine, cand din cauza ta s-a ajuns la asta? Pana acum tot el a venit si a revenit. Eu zic ca e randul tau sa ii demonstrezi ceva.
-Imi pare rau, dar nu eu, replicasem intr-o maniera nepasatoare, varandu-mi mainile in buzunarele pantalonilor.
-Esti atat de incapatanat! Jur ca am sa te consider masochist pana la proba contrarie. Desteptule... te-am vazut dupa ce te-ai intors din mica ta pauza. Pareai nu numai dezamagit, ci efectiv, distrus... si indraznesti sa mi te prefaci ca ignori totul.
-Nu ignor... pur si simplu asta sunt eu, motivasem simplu, ridicand din umeri.
-Si jur ca nu stiu cum reusesti.
Chiar cand doream sa il intreb la ce se referea, taxiul sosise si se parcase chiar in fata noastra. Amandoi ne-am asezat pe bancheta din spate, si ramaseseram tacuti pana cand am ajuns la destinatie, l-am platit pe sofer, si am pasit in holul apartamentului sau.
-Ah, da, incepuse el, plictisit. Tatsuya a spus ca...
-Cine e Tatsuya? il intrerupsesem eu, inainte de a ma arunca pe canapeaua din living.
-Un coleg de al nostru, antisociabilule... Oricum, a zis ca Dante vine des pe la "Oiseau", daca nu foarte des... si mereu cei cu care vine, par a fi oameni importanti de afaceri.
-Poftim? vrei sa spui ca il voi vedea des pe acolo?
-Riscul meseriei, amice...
-Atunci imi voi da demisia ca sa nu mai existe niciun fel de risc.
-Ai innebunit?! Dupa ce ca te plateste mai bine decat orice restaurant din zona si ai obtinut postul facand nimic, vrei sa iti dai demisia pentru ca vine Dante acolo? Esti sigur ca tu esti Yuri Seki? intrebase satenul, apropiindu-se cu privirea lui de om socat.
-La un moment dat, pana si eu ma gandeam daca sunt eu, intelegi? si inca nu stiu raspunsul. Dar stiu ca daca il voi vedea in continuare... am sa o iau razna.
-Ei bine, atunci nu ai decat sa te obisnuiesti cu sentimentul, pentru ca te voi baga la taxe! Trebuie sa platim amandoi pentru ca nu e acelasi lucru pentru mine. Voi plati aproape dublu la unele facturi, deci daca vrei sa mai stai la mine, va trebui sa muncesti.
Injurasem printre dinti, insa el avea dreptate. Nu puteam profita de ospitalitatea sa si sa raman in casa lui ca animal de companie... chiar daca nu a fost foarte frumos modul in care a spus-o.
Si pana la urma nu ma puteam feri toata viata de Dante. Daca el voia sa vina in acel restaurant, nu avea decat! Chiar daca asta ar fi insemnat tortura psihica... si fizica! Ma intrebam cum aveau sa decurga alte zile in care Dante avea sa isi faca prezenta inaintea ochilor mei.
Insa zilele au trecut, la fel si saptamanile... lunile. Il vedeam acolo aproximativ o data la trei zile, impreuna cu diferiti barbati sau uneori femei. In nicio zi nu se intamplase nimic. Statea, vorbea si imi arunca priviri ascunse asa cum faceam si eu. Nici macar o data nu ii luasem comanda. Se intamplase de multe ori sa se aseze la o masa la care eu trebuia sa servesc, insa mereu rugasem pe altcineva sa se ocupe. Devenise la un moment dat atat de dificil pentru mine sa il stiu acolo si nici macar nu imi rostea vreun cuvant, desi probabil aceea era indatorirea mea.
-Takashi... vino putin cu mine, ii cerusem eu, prinzandu-l de brat.
-Stai, Yuri... mai am de luat comenzi! se panica satenul, incercand sa scape de stransoarea mea care il tragea spre holul ce ducea la toalete.
-Fa un semn unuia dintre baieti sa se ocupe. Te rog!
Nu privisem spre el ca sa vad daca facuse ceea ce i-am cerut sau nu, insa a tacut pana cand m-am oprit din mers.
-Nu mai pot, am spus eu incet, sprijinindu-ma de perete. Credeam ca imi va fi usor daca il ignor pe Dante, dar e atat de greu incat am impresia ca a demola un bloc cu propriile maini ar fi de zece ori mai usor, continuasem apoi, lasandu-mi capul pe spate pentru a-l sprijini de suprafata tare de beton.
-El e acolo, in sala. De ce naiba nu te duci sa ii vorbesti? Spune-i ce simti! ma indemnase satenul ridicand din umeri.
-Eu?! intrebasem stupefiat si in acelasi timp incruntat.
-Bunica din Alaska, idiotule! Normal! Mai vezi pe cineva care sa fi fost dat afara din casa lui Dante pentru propria-i prostie? Te astepti sa vina el la tine si sa te ceara inapoi pentru ca zis ceva prin care te-a facut sa intelegi o mare idiotenie pe care nu a clarificat-o? Ah stai, asta nu o va face el, pentru ca tu esti cel care trebuie sa o faca!
Vocea lui ironica ma iritase la culme si stransesem din dinti. Tot eu eram cel suparat.
-Nu mai vorbi cu mine de parca as fi idiot! Ma rastisem eu, fiind gata sa ii strang de gat la inca un mic impuls.
-Ei bine, esti unul! Iar eu ma intorc la lucru! Si tu, amice, continua cu autocompatimirea. Am o vaga impresie ca o meriti.
El se intoarse cu spatele la mine, spre a merge inapoi in sala, iar eu imi aveam mainile ridicate si pregatite pentru a-l strange de gat pana la sufocare! Facusem un pas, insa atunci satenul se indepartase, iar, venind din fata lui, pe langa el trecuse insusi Dante. M-a privit atunci cand ochii mei se marira uimiti, iar inima isi grabise ritmul. Imi indreptasem spatele, tusind usor.
Takashi avea dreptate... trebuia sa spun ceva! Insa nu puteam... cuvintele acelea nenorocite imi stateau in gat!
"Da-i drumul tampitule! Vorbeste! Nu poti inrautati situatia!" ma incurajasem eu, dupa care inghitisem in sec, incercand sa pronunt macar o silaba.
-Bu...Buna!
Se oprise din mers. Iar eu parca facusem stop cardiac. Abia expirasem aerul ce se mi adunase pieptul parca atat de mic in asteptarea raspunsului din partea sa.