AnimeZupCăutare

Labyrinth

One-shot

Sloth deci, nu stiuc e sa zic..m-a impresionat cea ce ai scris..pacat ca fiin un one-shot nu ar eo continuarea..e pur si simplu minunat..nu stiu..exact ce as putea spune..ce mi-a placut cel mai mult? nu cred ca exista o parte mai presus de cealalta...finalul a fost interesant..anyway bravo a fost interesant ^^

Acum.,..am sa pun si eu un one-shot ce face parte dintr-un ciclu de one-shoturi cu o tema mai ciudatica, "tabloul de scrum al vieti" cel mai porbabil titlul va deveni un fic curand..insa nu conteaza...

Scrum

Perdeau se umfla in bataia vantului, aerul umed intra in casa, afara ploua. E liniste. Casa aproape goala se mentine in semiobscuritate linistea find intrerupta de o melodie "mecena-visul meu" .
"Ploua....macar tu sfant cer sa plangi daca eu nu.." intunericul -alburiu al camerei era intretaiat de lumina albastra a monitorului si, lumina galbejita a becului ce lumina din lustra de hartie in stil chinezesc, atarnata de tavanul alb usor inegrit de timp. Pe covorul albastru inchis statea aruncata o orga electronica candva folosita pana la refuz, peste ea un carnrt plin de schite si desena, iar peste tot in jurul lor foi pline cu idei bune pentru un roman sau o carte, sau o poveste insa niciuna terminata, aerul usor imbacsit de fum de tigara plutea prin camera usor intunecata de vise imprastiate. Sus pe canapeaua crem, debusolata sta o fata, parul negru e imprastiat aiurea peste tot pe pat, corpul parea mai mult aruncat decat asezat de ea insasi. Isi puse mana peste fruntea alba ca neaua, de sub maneca camasi albe se putea observa un bandaj. Camasa alba impecapbila e deschisa la primi 4-5 nasturi din jurul bustului, lipsa aerului e de inteles, blugi albastri se intind pe picioarele ei lungi si grosolane, cateva lacrimi cad pe fata ei si din mana ce sta atarnata pe langa pat cade o carte.
"Aiurea! Patetic de aiurea!" asta gandeste ea sau mai bine spus.. asta gandesc eu, stau intinsa pe acel pat mizer si odata cu caderea carti pe langa orga mea plina de acele amintiri infinite, imi strang si eu corpul intorcandu-ma pe partea stanga. Oftez prelung stergandu-mi lacrimile afurisite.
"La dracu! Ce scena lacrimogena!" , imi las buzele crapate si uscate sa se deschida, desi am gatul uscat nu am degand sa ma ridic din pat, ascult atent melodia, astept, astept si iar astept, in fond asta e viata o intreaga asteptare, imi las cuvintele si vocea total tampita sa se scurga pe ritmul melodiei
-Ce se intampla in jurul meu e firesc, asta e viata pe care....vreau..sa o traiesc...simt cum vocea mea se pierde printre suspinele astea nenorocite! Ei drace, ce imi mai trebuie? Ma rog..nu imi pasa continui sa cant miscandu-mi ochii bulversati peste tot prin camera.
-Franci..te cauta cineva la telefon
-Spunei ca sunt moarta...sora mea apare langa mine cu telefonul la urechie uitandu-se fulgerator la mine, dupa cateva minute de schimb de priviri ma ridic oftand si luand telefonul
-Da?
-Hai afara....ca iar ai stat toata luna in casa..nu te sufoci deja? Diana..draga mea diana ce pot sa zic? Oftez prelung si zambesc
-Ma sufoca orice..chiar si tu..
-Vaco..hai afara! Miera dor de ironia ta!Am inceput sa rad, ciudat rad si plang..e bine oricum, oftez iar
-Nu am scapare?
-Nu! Nici daca te fura naiba nu ai!
-Ma incalt si vin..ne vedem la tine in parc?
-Da..da dar nu sta zece ore ...
-Bine, bine am inteles sefa am inceput sa rad..e bine sa sti ca ii pasa cuiva de tine, am inchis telefonul inecata in rasul acela nebunesc, mi-am inchis doi nasturi, cine naiba se mai inchide pana in gat? M-am incaltat cu balerini mei obijnuiti si albi si mi-am luat umbrela
-La cat te intorci?soramea, draguta mea sora..ce sai fac?
-De unde naiba sa stiu?
-Incearca sa vii inainte de zece oricum
-AM inteles! AM iesit pe usa maronie si vechie inchizando in urma mea cu grija...poate se rupea daca o tranteam..ei asta e.. ramaneam si fara usa si fara pisica, la cat de tuta e..am oftat si am coborat scarile din scara gri, am ieist si, am inspirat aerul umed, era placut, vantul adia iar planetele ce incep sa se ingalbeneasca dau un aer romantic acestui careu plin de flori si varstnici, mh e ciudat realizez ca desi aici stau de 13 ani, nu cunosc aproape pe nimeni, imi ridic mana si mai sterg alte lacrimi nenorocite
-Melancolie..nenorocita! Ce naiba conteaza? Viata e o prostie..la dracu si cu asta! Am suerat printre dinti deformati..si albi, eh macar albi daca tot am avut atatea probleme cu dantura..am pesit in fata plina de incredere, nu conta nimic altceva, simt ca imi recapat speranta si e bine, am pornit mp4 si am dat de aceaiasi melodie,"mecena-visul meu", am inceput sa cant realizand cat de sete imi e, m-am oprit la unul din miile de magazine facute acum pe alea asta distrusa de timp, am luat o apa. In liniste, am deschiso incet, atat de incet incat gatul meu urla, in sfarsit am reusit sa imi potolesc setea. Dupa zece-cinsprezece minute am ajuns in parc, Diana statea pe banca noastra, vechie, plina de amintiri, of drace, iar incep!
-Blondo! Am urlat! Fata a cascat ochii marindu-i, daca se poate sa mai maresti ochii aceia verzi cu gene lungi, cu sprancenele mici dar incrucisate finut, fruntea lata se termina atunci cand parul ei lung si blonf pana la fund pornea si se impleta in obijnuita ei coada, ca si mine in blugi si camasa, am zambit atunci cand si-a intors fata alba catre mine..a crescut sau mi se parea mie? Nu conta, am zambit si mi-a sarit in brate aproape dezechilibrandu-ma
-Mai incet !ca ma darami! am ras amandoua
-Nebuno...ne-am imbratisat si ne-am asezat pe banca, afara inca ploua insa nu imi pasa am inchis umbrela acea si am lasat pomul sa ne proteje era asa placut, nu am vorbit niciuna timp de cateva minute, am intins capul privind cerul printre frunze, vocea ei jucausa a spart tacerea, desi deobicei e o voce senina acum era sumbra
-Stii..te-ai schimabt mult...abia daca te mai recunosc...nu i-am raspuns m-am multumit sa ma uit cu coltul ochiului la ea, dupa cateva minute mi-am intors ochii negri catre stropi de ploaie usor adormita, si i-am aruncat sticla de apa, am oftat
-Stiu...vocea greoaie si obosita rasuna mai gros si trist cadeobicei, parul meu a inceput sa fluture in vantul acela usor rigid, dar placut, era asa ciudat..oricum i-am intins mp4
-Asculta...am luat amandoua cate o casca si am ascultat in tacere...simteam ploaia, vedeam linistea prin ochii mei impaienjeniti de ceata si oboseala, aerul rece era profund si linistit ..simteam cum totul se indeparteaza, mult, mai mult si mai mult pana cand totul a disparut...totul..absolut totul..am inchis ochii..negrul acaparnd acel nimic...
~Grija...viata..linistea..toate fac parte din acel cerc vicios, tulbure si nelinistit care predomina viata prin sentimente, nu mai conteaza..acum e doar liniste si mecena...totul devenind scrum~

~Sfarsi~
Nebuni
Pic, pic, pic…
“Cat de mult am urat genul asta de reproducere. Candva, demult, ma zgaria pe timpan, azi o reproduc, eu insami.
Pentru ca tot eu, azi, imi amintec de pocniturile podelei, praful ce se ridica de pe lemnul aproape putrezit, ticsit de furnici, atunci cand ne jucam.
Poc, poc, poc.
Nu mai asa, timp de-o ora, joc de picioare si garda. Si-apoi radeam cand unul se impiedica.
Poc si pic, ploaia ne era mereu in fereastra.”

Isi lasa capul pe spate, pletele negre atingand pamantul noroios.
Simtea spatarul bancii intrandu-I in ceafa, presand-o dureros. Si totusi nu se misca.
Isi intredeschise ochii, pupila ciocolatie jubilandu-i, cat sa priveasca cerul gri, parca plin de praf si fum.
“Pot sa jur ca pe sub pielea mea alearga ceva, nu doar sangele. Pot sa jur…ca in mine suntem noi, impreuna. Ca eu stau pe loc doar de dragul de a simtii podeaua rece sub talpile goale, crestate de neglijenta si oboseala. SI pot sa jur in continuare ca stam pe un hol, un hol alb pe care miroase a pastile si decolorant. Si se aud urlete, nu de oameni ca-I un loc gol cu camere goale. Camere cu pereti ce urla, urla in limba lor.
In incaperi nebune si goale.
Si tot asa bag mana in foc ca noi stam pe loc. Te simt tactil, te miros dar nu te vad. Si tot asa spun concis ca noi suntem statui uimite si holul merge. E o banda rulanta, defapt , sub noi.
Undeva, sus, acolo unde vrem noi sa mergem e un casetofon. Probabil cel pe care eram chitita de mica. Isterica pentru putinul timp cand nu-l aveam. Si canta sau mai exact bazaie. Bazaie ceva.
E banda stricata. Stiu, stim”

Trase, adanc, aer in piept. Vroia sa simta ca respire sau mai degraba un respiro de care nu avea adesea parte—nici macar in propria-I minte— isi dorea atat de tare sa simta ziua si noaptea—nu doar o bucla spatiala continua—sa nu fie o obosita continua. Dorinta aceea de mult uitata.
Isi ridica mana bandajata c-o esarfa galbena, inflorata, si si-o trecu’ prin par. Si culmea! In ciuda pasivitatii cu care se misca totul parea natural. Lent si natural.
“Si inca vad cum ne apropiem de vechile scari in spirala. Si presimt un impact. Nu, nu-l presimt, il vreau! Vreau sa ne zdrobim impreuna de scari si tu sa devii o linie franta asa cum mi te-am imaginat mereu.
Dar nu se intampla.
Am urcat pe prima treapta, pe a doua, a treia. Deja pot sa vad podul, desi inca mai sunt multe scari, pot sa-l simt. Fiecare bucatica din lemn acoperit de praf. Fiecare linie de pe rama ruginita a geamului.
Pot sa-l simt, adanc impregnate in mine”

- Ma scuzati, cat e ceasul? Isi intredeschise ochii si se stranse, eliberand o parte din banca. Privii. Privii persoana din fata. O varsnica: par alb, nas coroiat si cocoasa. Mergea intr-un baston din lemn, cu capete negre. Ranjii scurt, nu stia cum ar trebui sa se poarte. Ar fi vrut sa rada…
Isi lasa ochii blajini sa cada peste fata zbarcita a duduiei si apoi isi duse ochii catre mana. Isi privii ceasul legat de incheetura – simtind cateva clipe ca paralizeaza—in cele din urma, intarziat, isi misca buzele crapate:
-Patru si-un sfert.
Isi inchise ochii punandu-si mainile-n poale.
Pic, pic, pic…
Heya(*.*)

Ti`am citit si eu primul capitol din acest fic,insa nu am inteles nimic,nu ai dat detalii despre personajul principal sau despre ce este vorba in acest fic.In mare parte a fost o tocana de cuvinte fara rost,caci mie una asa mi s`a parut,deoarece eu nu am nicio idee despre ce este vorba aici.Nu inteleg nimic.Ai inceput capitolul cu expresii ciudate,pe care le`ai pastrat si in cuprinsul ficului,ba chiar pana la sfarsit-iar asta m`a facut sa fiu in ceata totala.Nu spun ca ficul tau nu este bun,caci descrierea este destul de frumoasa la fel si naratiunea.Dialog nu ai avut,deci nu am ce critica aici.La actiune,aici ai facut marea bomba,caci cum ti`am mai spus,tu nu ne`ai explicat nimic.Si sincera sa fiu nu am inteles nimic,iar daca continui cu capitole ca acesta tot nu voi intelge nimic.Sunt sigura ca tu ai o idee buna,insa habar nu am despre ce este vorba.In rest nu am ce comenta,avand in vedere ca nu s`a intamplat nimic in acest capitol.Astept next ca poate voi prinde si eu firul acestei povesti.

Ja ne` si multa inspiratie:*
Onytsa thearedul era deschis la one-shote, acum vad ca nu mai e one-shote pe aici. Prin urmare:
- Am dialog, pe la final
-Nu e o actiune...exacta, proportionata
-Personajul principal nu e nevoie sa fie foarte bien definit, insa daca esti atenta o sa vezi care trasaturi gen par, ochi si vestimentatie descrisa.
Ah, multumesc de comentariu.
Next:
Shh…
Shh vorbele ma doboara.
Shh…umbrele ma dispera
Shh ma doare capu`

A trecut atat de mult, a trecut parca: prea, excesiv de, mult. A mai stat si-apoi m-a intrebat.
-De ce nu-mi zici ce te doare? A mintit, stia ca stiu ca nu-l intereseaza, dar a avut bunul simt sa intrebe
-Galagie…am rapsuns.
-Ceasului? A mai intrebat. A intrebt iar si iar. Parca dorea sa-mi patrunda-n constiinta. In tot ce e viu din mine.
-Ta! L-am privit. A lasat ochii in jos. Am tacut subit. S-a asezat pe pat.
-Vrei sa plec? A formulat totul sub forma unei intrebari, iar.
-Sa taci!
Parca ma luptam cu mine, pentru mine. Cu el pentru el. Tot cu persoana lui dar pentru a mea
-Ploaie…vreau sa ploua…
-De ce?
-Pentru ca vreau sa rad, sa simt ca traiesc. Ma doare capu`
-Ia o aspirina
-Shhh ma scarbesc pastilele
-Dormi…
-Shhh….ma doboara somnul
-Atunci suporta
-Sh…am obosit sa mai suport
M-am ridicat de sub geam, din obisnuitul meu colt. Din obisnuita mea agonie. Din simpla “eu” cotidiana.
-Atunci ce doresti?
-Sa fac…arta, am auzit un sunet infundat. Inghiteam in sec.
Ma dureau talpile, mergeam.
-Cum? Mergea si el, mergeam si eu. Ne apropiam unul de celalalt.
-Sa creez cu degetele mele, lungi, albe cu unghii negre. Sa fac coloane din lut gri, colorate cu rosu
-Viziuni, a mai spus.
Am trecut pe langa el si m-am asezat in balansoar luand masina de scris pe genunchi
-Mortaciuni, minciuni, am mai raspuns
-Dar?
-Sh…creez cavouri vii, rosii, psihologice
Ich bin zuruck. Si nu-i nimeni p`aci.
O sa incep un nou capitol, un mic proiect de one-shote "scrisori"
Scrisori
-Trandafiri-

Ploua. E o lumina gri, iar aerul e sufocant. Ceainicul se aude puternic, ca un ritm de symphonic metal. Stand langa fereastra ochi-mi iritati oscileaza intre incapere si natura de dupa fereastra. Oftand, gustul de fier si sare mi-a intrat in gura printre buzele linse. Mi-am muscat, usor—mai mult de senzatie—buza, pentru a doua oara, inferioara din lipsa de cu totul alta ocupatie. Am tinut-o asa pana cand ochii mi s-au oprit asupra mesei. Pe ea, un plic cu tente rosii.
"Aproape ca uitasem" m-am miscat incet pana la masa invaluita in lumina grizata, stinsa si-am deschis usor scrisoarea. Tremuram. E ciudat, deja uitasem ce-mi scrisesem aseara. Da stiu, suna nebunesc sa-mi scriu singura si cu toate acestea, simt nevoia sa fiu inteleasa sau sa cred ca sunt inteleasa.
Am ridicat scrisoarea la nivelul ochiilor.

"Draga mea,
1.Septembrie. 2008
Acum iti scriu intr-un acces de gandire. Ma uit la trandafirii din vaza. S-au uscat pentru ca tu nu i-ai udat. Ti-am spus sa-I uzi! Dar nu m-ai ascultat. Cu toate astea, morbida lor frumusete imi inspira ceva. O arta mortoara si ma intreb astfel, daca cineva va acoperi vreun trup din marmura cu ele sau daca ei vor putrezii in acea vaza, uitata de tine pe masa micuta. Cum am iesit eu din egoismul meu pur? Nici eu nu stiu, dar da te dezamagesc. Insa, asta nu e tot, mai vin valuri deci stai!"
[/align]

Ceainicul iczbunii intr-un acces de aburi si, m-am grabit catre bucatarie. Insa, in mijlocul actiuni m-am oprit uitandu-ma la masa din incapere si la vaza.
"Bietii de voi, ar fi trebui sa citesc asta ieri” Am alergat catre locul de unde rasunau isterice sunetele.
Peste cateva minute m-am reantors la scriisoarea degenerata
“Probabil ca n-ai stat , o problema urgenta? Sau poate te-ai plictisit de propile-ti idei? Posibil si asta
Oricum, acum iti scriu din lipsa de orice alta ocupatie. Te anunt ca acum esti intr- o stare deloc placuta pentru mine. Te uiti in gol, asculti muzica si te gandesti la viata ta, a noastra, a contradictiilor noastre.
Oh miroase a cafea deci trebuie sa inchei, intelegi tu.
A ta Elizabeth"


OFF:tin sa anunt ca datile sunt reale.
Recunosc că nu am citit decat primul one-shot. Scuză-mă, dar nu mai am nervi. Poate alta data. Astfel, acest post este dedicat in intregime lui.
Camere cu pereti ce urla, urla in limba lor. Tin minte ca am citit undeva ceva legat de faptul ca toate cartile necitite urla de pe rafturile librariei. Ai grija, urletul obiectelor neinsufletite e deja un clişeu. Totusi, incaperile nebune si goale mi-au oferit o imagine foarte interesanta. De asemenea, satuile uimite si holul ce merge iti creează o perspectiva bizara, fiind niste elemente foarte reusite pentru abstractul text.
Apreciez enorm de mult aparitia batranei pe finalul one-shot-ului si ceasul si consider ca era foarte mare nevoie de acestea pentru a echilibra textul, deoarece tot pic,pic-ul abstract te poate face sa iti pierzi sirul ideilor.
In alta ordine de idei, titlul thread-ului si al one-shotului mi se par foarte bine alese.

O ultima intrebare: textele sunt construite pe anumite idei fixe?
@Katarina:
O ultima intrebare: textele sunt construite pe anumite idei fixe?
Ca sa-ti raspund sincer, nu stiu. Nu stiu nici eu pentru ca eu in general scriu si-atat. Simt-scriu-simt, cam asa ajung eu sa scot chestile astea. Trecand peste. Ca sa-ti raspund cat de cat Eu nu am idei, eu am obsesii.
Sper sa mai treci pe aici. *hugs*
@ Manga: multumesc ca ai trecut pe aici *hugs*, sper sa o mai faci.
Scrisori
~Antiteza schitata~

E rece, rosu si posibil gri. Nu disting bine culorile in acest moment sun prea ocupata. Caietul, asta, din mana mea imi acapareaza orice urma a gandirii si atentiei mele. Incerc sa gasesc un nou mod de a zambi. Creionul se misca frenetic pe hartia velina nelasandu-mi timp nici sa gust cafeaua. Ochii mi s-au oprit, brusc, asupra unghiei mele rosii. Pintre atatea linii negri si grii un punct rosu, dar mai exact a ceea ce e sub degetul meu mare. O scrisoare. Ironic! deja am uitat ce mi-am scris ieri.
O temere ma patrunse cand, retinuta, am inceput sa o deschid. Hartia ce se deslipea avea un sunet, un fosnet atat de specific harss:
"Draga mea,

Acum iti scriu pentru ca esti intr-o situatie dramatica. Te tot uiti in oglinda obligandu-ma sa ma uit si eu! Atfel, desii tu nu te simti pentru ca esti din nastere nesimtita, eu ma simt o narcisista demoralizata. E ciudat sa ma uit la chipul meu, adica oarecum al tau ce cauta o noua forma de a zambi fals dar real. Forma veche e prea utilizata, deci nu mai e credibila.. Nu e ciudat si minunat faptul ca suntem doua gandiri diferite in acelasi trup? Ca desi existam suntem paralele si contradictorii? Esenta mea e in tine si a ta in mine, ma gandesc ca astfel putem sa creem o familie. O familie plina de copii cu toate bucatiile trupului atrofiate, desigur mai putin mainile, si singura lor idee sa fie contradictia. Sa scrie despre ea, sa se omoare cu fiecare idee pe care o scriu pentru ca o contrazic, pentru ca sunt in antiteza cu ei insasi. Sa creem o familie contradictorie, vrei?.
Poate asa nu ma vei mai chinuii pe mine cu fata ta in oglinda rece. Poate asa nu voi mai vedea cum unghiile-ti rosii lasa urme de aceeasi culoare si pe buzele tale uscate si crapate.
Pete de cerneala se imprastie pe hartie parca vrand sa ma impiedice sa-ti scriu( sau defapt sa-mi scriu) , insa eu ma scufund in aceasta pata si-o fac rosie si respiratia mea o transforma in linii ce formeaza cuvinte.
Acum, te-ai ridicat desi mana mea continua sa scrie. Injuri un pahar spart in care ai calcat, dar mergi mai departe. Si mergi si mergi si mergi...
si te intorci de unde ai plecat. Zaci in pat, afundata-n perna...
Miroase a cafea, deci trebuie sa plec, intelegi tu!
A ta Elizabeth"

Am lasat scrisoarea jos, langa cafea si-am zambind.
Reluandu-mi creionul si scopul, mana aluneca pe hartie creendu-mi zambetul perfect, acela pe care il cautam de aseara si nu stiam. Nu mai stiam. Un zambet ironic, perfect valorat.
Apropo, obsesiile dăunează.

Trecând peste asta, chiar nu pot înţelege de ce ai pus între virgule acesta.
[ Caietul, asta, din... ] Virgulele alea trebuie sa dispara.
deslipea-dezlipea
Am mai vazut câteva, dar nu am de gând să insist asupra lor.
fata ta, respiratia mea, buzele tale. N-are logică, ar fi trebuit să fie peste tot noastra/noastre din moment ce împart acelaşi trup. Sau ai vrut să le delimitezi, fiinte diferite în cadrul familiei contradictorii. Mă rog.
sa ma impiedice sa-ti scriu( sau defapt sa-mi scriu) Paranteza e inestetica. Puteai scrie... sa ma impiedice sa-ti scriu. Sau defapt sa-mi scriu.
Începutul îmi place mult, respectiv prima propoziţie.
Stilul tau e ambiguu, dar suficient de interesant încat sa nu ma pierd printe randuri, printre alte interpretari.
katarina: In primul rand mersi ca esti pe aici.
Al doilea:
obsesiile dăunează.
nu conteaza, nu-mi doresc sa trec de treizeci de ani.
fata ta, respiratia mea, buzele tale. N-are logică, ar fi trebuit să fie peste tot noastra/noastre din moment ce împart acelaşi trup. Sau ai vrut să le delimitezi, fiinte diferite în cadrul familiei contradictorii. Mă rog.
Are logica, ai gasit-o singura.

Scrisori
[imagine: http://img268.imageshack.us/img268/2999/photoscopy1.th.jpg]
-Imagini memoriale-

Rece. E frig in casa iar eu, cu talpile murdare, caut: o functie vitala pe gresie. Un focar de caldura. Dar...dar e atat de inghetata, poate la fel de inghetata ca degetele ce incearca sa tina : poze, cafele vorbitoare, scrisori, amintiri. Memori ce scapa printre ele caci nu se pot incorda suficient caci sunt: vinete, reci, sloi. Nu se pot prinde de niste pereti mintali.
E frig iar eu...uit, pierzandu-ma printre randuri:

Draga Liz,

O alta seara ca ori care alta din viata noastra perfect nearmonizata. O seara ciudata in care nu-mi dau seama care din noi e la comanda sau daca esti treaza. Si totusi..daca esti treaza cum de eu continui sa scriu din ochii tai ce-ncearca sa-si imagineze, sa-si aminteasca dorintele cuiva pierdut si sa le transforme in imagini reale, prezente? Eu scriu, tu-ti imaginezi...poate esti mult prea pasiva ca sa mai lupti cu mine si-ajungem sa coexistam. Trist, tragic, dar probabil.
Citesc din ochii tai, propile randuri:
'Constienta sau inconstienta...imi e indiferent. Incerc sa-mi imaginez, sa mi te imaginez. Sa vad reala ziua dorita, ziua pe care ti-o si ne-o doream, dar pe care nu am mai apucat-o. Stii...daca inca existi acolo undeva, stii.
Incerc sa te vad, fara poze caci nu mai am, sa mi te reamintesc dar...sunt in impas. Nu-ti pot vedea decat: parul saten fluturand in aerul rece de toamna, pe care subit acum incerc sa o fac vara, ochii verzi plini de..ceva-cu-multe-sensuri-pe-care-nu-le-inteleg. Te vad din spate pe mal, cu parul fluturand, cu ochii spre valuri. In orizont stele cazatoare. Pe mine intr-o rochie alba cu corset, da..mintea-mi e bolnava, m-ai imbolnavit de rochii albe. Si-acum neuronii se pierd in materialul lor. Amuzant, nici azi nu inteleg de ce iti placea sa ma vezi in rochiile acelea albe...
Incerc sa ne vad pe noi doi pe plaja privind stelele ce cad, ca tine...ca mine.'

Fragmente ale imaginatiei tale se preling pe hartia alba. Alba ca tusul in care te ineci singura incercand sa-ti amintesti, sa vezi, sa atingi dorintele pierdute acum ceva timp.
Te ineci in lichid.
E o seara ciudata in care nu ai pofta de alcool sau cafea. O seara in care doar incerci sa-ti imaginezi ceva si ma derutezi pe mine. Doar o seara..."
Simteam ceva tare sub talpi, era: rece si tare si ma trezea din randuri. Gresia din bucatarie complota cu cafeaua si vorbeau cat o mie de voci interioare care-mi spuneau parca, atunci cand mergeam, "calca, calca-le! calca pe pasarela lichida ce te tine in ele, calca-le!"
M-am uitat iar printre randuri deslusind o ultima propozitie scrisa mic, infirm...infim
"Pazeste-ti amintirile de tine"
Am observat lipsa semnaturii, prima scrisoare nesemnata de cealalta parte a mea, dar oricum ar fi fost stiam ca tot ce e acolo e doar.."eu"...doar..eu.
Quote: In primul rand mersi ca esti pe aici.

Îmi place să bat câmpii cu graţie. Atata timp cat nu te deranjează faptul că fac asta aici, totul e minunat.

Revenind la text, mi-a placut. Confuz si tagic, ca întotdeauna. Mai merită să mă leg de virgule şi cuvinte scrise aiurea? Nu. Totuşi, mereu o clachezi cu virgula. În altă ordine de iei, cele două fete ce împat în mod tragic acelaşi trup se numesc Liz si Elisabeth? Sau una-i derivată din celaltă (Elisabeth-Elisa-Lisa-Liz) ? Un lucru care îmi place este alternanţa fetelor şi toata acea confuzie despre cine stapaneste trupul in momentul actual. M-as bucura daca ar interveni alti oameni in scrisori, dar banuiesc că singurele lucruri care se potrivesc in peisaj sunt foile de hartie si gresia.
Threadul se numeste Labyrinth. Banuiesc ca acest labirint al scrisorilor e doar o cursa si nimeni nu va gasi iesirea din coexistenta.
Sunt aproape sigura ca am incurcat fetele, destianatarul si numele. Dar e un text abstract,nu? Ar fi dubios daca as intelege totul.

P.S.:
Quote: nu conteaza, nu-mi doresc sa trec de treizeci de ani.
Cine crezi ca vrea?
E un derivat. intradevar e un derivat. Pacat ca mai e o singura scrisoare.
si totul e un labyrinth. Pentru ca mintea mea in sine e un labyrinth.
Merci ca esti aici *hugs*
Scrisori
-Sanatoriu-

Astazi imi consemnez viata, in mine si ochi-mi ciocolati. In reflexia din oglinda.
Si cumva abia azi realizezi cat de mult inseamna o viata de om si totusi cat de rapid trece acest timp infim. Atata timp, atatia ani. Toti trecuti degeaba. Nu a fost unul in care sa nu fug de mine insami si totusi…
Iata-ma azi, aici, cu par carunt si buclat. E inca luing, slava Domnului. Cu riduri si cearcane mult mai accentuate sub acesti ochi posaci.
Doamne, ai mila de o biata bolnava inchisa in atat de mult alb si da-i macar o pata din culoarea grizata a tineretii.
Ridicandu-ma de pe acel taburet am realizat ce trup obosit am si in acelasi timp ce minte vie, inca, si plina de dorinte si lipsuri.
Imi lipseste atat de tare libertatea. Imi lipsesc atatea. Fuga mea de oameni, orele de dimineata petrecute in parc, cafeaua de pe balcon—aici nu am cafea, niciodata nu am avut aici cafea-- si simt inca nevoia sa mai simt acel aer. Acel aer greu de recuperat.
Aici, in acest loc plin de bolnavi e un aer inchis, greu, asteptator si desemnator de moarte. Un loc alb ca si coasa mortii.
Atat doar ca luceste groaznic de frumos in timpul zilei.
Rasufland greu, am izbutit sa las bastonul din mana si sa ma asez pe patul tare, de spital. Doamne, cat am stat aici inchisa?
Vreau soare si geamuri fara gratii!
Mi-am inchis ochii pentru a-mi regenera o parte din imaginile mintii si fara sa-mi dau seama am inceput sa ma joc cu mainile prin asternut.
Rece si, probabil, alb, nu-l vad.
Insa degetele mele au dat peste ceva mat, aproape cald—incalzit parca de un trup, sau visez?—am deschis speriata ochii si cand am privit: o scrisoare, de data asta fara timbre sau sigiliu. O scrisoare pentru mine care ajunge sigur la mine.
Am inceput sa tremur. Atatia fiori, de teama si dor ma faceau sa tremur nervos.
Aproape taindu-ma in hartia perfecta am reusit sa o deschid.
Propriul meu parfum, de crini si lapte, reiesea pin toata celuloza hartiei. Scrisul meu.
Totul din acea hartie, chiar hartia in sine, imi apartinea mie. Tot ce mai aveam dupa o viata intreaga…
Atat de putin…
Si totusi mai mult decat mi-am dorit vreodata.
“ Draga Liz,
Stii si tu, a trecut atat de mult timp incat as putea spune ca drumurile noastre s-au separat. Dar cum as putea mintii asa? Eu sunt inca tu, desi o parte atat de inutila tie in ultimii ani. Atat de neputincioasa in timpul crizelor tale si atat de oarba in timpul vietii tale cotidiene. Si totusi sunt inca o parte a ta.
Revin asta seara, pentru o ultima data, in dorinta de a-ti spune ca te voi astepta acolo sus, unde constiintele noastre se vor reuni, iar, dincolo de limitele metafizicii. Si mai vreau ceva, sa te felicit!
Pot sa jur ca ai reusit sa ajungi unde ti-ai dorit. Esti mai tu ca niciodata si-ti multumesc, prin asta sunt si eu mai eu ca niciodata.
Cand te uiti in oglinda, aminteste-ti, macar, ca si eu sunt in tine si ca am fost si voi fi mereu o parte a ta…
A ta, Tu”

Brusc m-am simtit si mai slabita si mai neputincioasa ca in toti acesti ultimi ani.
Am cincizeci si patru de ani si arat ca la saisezi si doi.
Ma doare atat de tare tot trupul incat as putea sa urlu, dar nu ma tine gatul.
Sunt obosita- obosita. Atat de obosita…

Cand asistenta cea bruneta—o asistenta de care altfel se atasase femeia aceasta nebuna—intra sa o ajute sa-si faca micul ritual al diminetii. O gasii,insa, cu ochii atintiti spre un tavan alb, mat, lipsit de orice onduleu sau pata. Cu gura deschisa, sub forma unui zambet de multumire si fara puls.
Rigida—si poate usor trista—ii inchise ochii blajini apoi, grabita, il chema pe doctor…
Sfarsit…
Puteai sa mai lungesti sirul scrisorilor. Dar probabil ca nu ar mai fi iesit totul atat de concentrat. Ma bucur ca sfarsitul a gasit-o fara puls, caci restul vietii ar fi fost pentru ea doar o prelungire inutila a chinului. Banuiesc ca toti cei bizari iau calea senatoriului.
Am cincizeci si patru de ani si arat ca la saisezi si doi. - se putea altfel?
Macar are happy end, deoarece numai moartea le putea desparti pentru a se intalni in alta parte. Lumea de Dincolo, Rai, Iad etc. Sunt o multime de teorii de care n-am chef acum.
As mai putea interpreta multe chestii, dar stiu ca as fi paralela cu intelesul lor real, asa ca ma opresc aici.
Per total, Scrisorile au fost interesante si tragice.

Acum ca s-au terminat, astept alte texte abstracte.
Oh, Katarina draga, ai fi vazut tu oare un alt sfarsit?
ea era doar un om c-o minte prea batrana. desi stiu ca nu am spus asta niciunde am sa-ti spun un secret. Nu a ajuns acolo s-a dus singura acolo.
Era insuportabil totul.
Multumesc ca esti aici, draga mea *hugs*
Un text vechi, foarte vechi, de un an sau chiar doi, dar un text ce-mi e prea drag sa-l dau uitarii.
Teatru
~ Viata e o arta, invata sa o cunosti prin traire ~



Nedefinite simturi imi patrund prin corp. Prin porii pielii pulseaza mii si mii de fiori ce ma duc cu gandul la frig. Un fel de racoare ce-mi creeaza frisoane sentimentale.
“Ninge in abis” am lasat mana in jos, incetand sa mai cant. Un icnet de durere imi parasi buzele crapate si insangerate.
“Arde, arde rau!” in interior era atat de cald, o caldura ce imi invada cutia toracica cu durere. Un fel de usturime agonica ce dateaza de la nastere si pana azi. E ceva neobijnuit, ca o lupta intre dorinta de frig si nevoia de cald, intre nesimtire si politete exagerata, intre regrete, idei amicale, dorinte si sentimente pure, usor de ranit si indiferenta.
-Dar o vai, ce trupuri insangerate ni se astern la picioare stapana!
“Voci, voci atat de cunoscute, aproape uitasem ca sunt pe scena”
-Nu te lasa pacalita, micuta mea slujnica, sunt doar mastile insangerate ale cuvintelor nespuse si uita-te
-Dar vai stapana, par a fi uitati si morti! Dar vai uitate la ei, nu par a ura
-Par a fi indiferenti, deci continuati drumul!
“Actul se sfarseste cu stapana murind” mi-am lasat corpul sa se prabuseasca, privind aparent in gol.
Cortina se tragea, separand lumea scenica de lumea reala.
“Durerea stapanului consta in parasirea elevilor indiferenti, in regrete si lupte interioare, poate de aceea il pot juca, poate pentru ca si eu…” am simtit ca inima mi se urca in gat. Parca nu mai avea loc in cutia toracica. Durerea avansa incet, aproape prea incet, facandu-ma sa agonizez mai rau decat in orice clipa a trairii mele.
“Zgomote, atat de multe zgomote” Aplauzele ciudate, faptul ca sala era in picioare iar, nu facea decat sa imi dea alte frisoane. Nu jucam pentru ei, dar pentru cine? Nici eu inca nu stiu, ei aplauda, dar eu…eu am uitat cum sa mai joc, nu mai cunosc arta. Am uitat. Sunt doar un material textil, o esarfa, pe care s-a imprimat numele unui fost actor, unui fost artist, unui om ce probabil a cunoscut arta sufleteste daca nu psihic.
“Sa fi cunoscut, sa se fi cunoscut, sa nu fi inteles?”
Ganduri, siruri de ganduri, foste amintiri si fiorii durerii se prelingeau pe trupul meu oboisit de ani.
-Vi?
-Du-te inainte!
“Falsa, atat de falsa, poate… Oricum nu mai conta, trebuia sa mai fac ceva inainte sa imi iau ramas bun de la arta trairilor mele, de la sentimentale avute aici, pe mica scena a unui teatru, o arta care exprima sentimental si fantezia, un loc magic, poate prea magic si cateodata atat de fals. “
Fiori reci si temeri. Am pasit in sala imensa in raport cu corpul meu, cu mine si entitate mea. In raport cu existenta mea.
“Am trait, am fost ceva, am murit si acum…zac pe un piedestal!”
M-am asezat la pian si-am apasat inconstienta pe o clapa.
“O ultima melodie de adio” Nu mai stiu cum, reusisem sa fac rost de partitura melodiei “Epilogue” de Kamelot, era atat de perfecta, in acel moment.
-“ Some came with winter in white” am ridicat ochii simultan cu versul si am vazut: ningea.
“zapada! dar cine stie cand zapada se va intoarce inapoi sub forma ploii? Dar cine stie cand imi voi da seama ce se zbate in mine? Dar cand, voi regasi spiritul acelui artist ce isi da chiar si viata pentru arta lui?”
Stiam ca pentru putinul timp in care ma simtisem o artista aveam acel spirit de creatie, acum sunt doar eu, acea finta fara sens in care se zbat indiferenta si dorinta, indiferenta si iubirea, indiferenta si ideea de “imi pasa”
“Doar eu si linistea interna a unei minti tulbure” Ninsoarea prematura se opri. Cerul nocturn iesi la iveala iar eu am terminat melodia si am privit o clipa sala goala
“S-a dus! Si pentru ultima data…”
-Cortina se trage!

nota de autor:
Poate va intrebati de ce nu-i modific forma in toate cele o mie de moduri in care s-ar putea...ei bine, pentru ca mi-e prea trag si nu ma lasa ceva din mine sa-l schimb.
Dubios.
Înţeleg că ţi-e greu să îl modifici, dar consider că ar trebui sa îl reciteşti şi să modifici greşelile de tastare etc. Cel puţin, m-ai ucis cu neobijnuit (E ceva neobijnuit, ca o lupta ...) .
Ninge in abis -nu stiu de ce , dar iubesc propozitia asta.
Mi-a placut combinatia dintre fostele trairi artistice si actuala indiferenta. Observ sa iti place sa duci la extrem realitatea, realizând contraste izbitoare. Interesanta tehnica, daca ma pot exprima astfel.
a unei minti tulbure- ... tulburi
Îmi place faptul ca mereu termini textul cu un element ce te readuce cu picioarele pe pamant (batrana, asistenta, replica de final din Teatru)

Altceva?
Spor la scris si sa ne mai citim,dear.
Katarina- mersi ca esti aici. Incep sa te iubesc ca user si comentator:)) --sau e doar denaturarea unei nebunii provenite de la febra si emotivitate. Lol?--

ok, inca un text vechi, vechi. Al naibii de vechi. ^^
Negru
E o tacere cumplita in jur, totul e negru si decade in si mai obscur. Ma trantesc pe iarba si privesc cerul. E negru, pur si simplu negru! Unul atat de pal incat imi da senzatia ca sunt ochii pierduti ai omenirii. Da! Noi, oamenii suntem orbi, niste fiinte ce nu vad dincolo de propia minte, de propia ceata intunecoasa, pur si simplu mergem in fata, fara a vedea capatul acestui tunel incetosat. E pur si simplu un negru peste care se adauga un strat teribil de incertitudine.
-E lipsit de sens! Imi aud vocea razvratita. O tonalitate joase, soptita, ce isi face simtita prezenta in linistea dominatoare.
-E prostesc, banal, lipsit de sens, fara scop dar predomina, minunat! Acum mi se pare ca vorbesc prea sus si ma dor timpanele de la propi-ami voce, insa una peste alta incep sa ii dau crezare desi e doar o voce: sunete. Doar pasi grabiti si inalti ale cuvintelor mele.
“E ciudat, dar e si, ei bine este, exista restul nu mai conteaza”. Tacere, peste tot e pustiu deci nu e nimeni care sa strice aceasta clipa minunata.
“Asculta bataia inimi, aculta linistea, canta tacerea!” mi-am ordonat. Am nevoie de ordine in viata si in ganduri, am nevoie sa ma regasesc. Dar in acest peisaj mirific nu fac decat sa imi regasesc sentimentele si dispozitile.
Vantul adie parca aducand un calm zbuciumat, desi e racoare, e placut! Mult prea placut ca sa ma ridic de pe iarba. Incet, incet, linistea e perturbata de un sunet sacadat si constant, acel sunet al ploii, un sunet atat de placut, de dulce, dar atat de…banal.
Inspir adanc acea liniste placuta, in timp ce las ploaia sa ma spele de orice poate insemna : ganduri, sentimente. E placut sa faci o baie universala. Simti cum se duc toate prin pamant, dar, dar e doar o stare a minti, deci tine doar cateva secunde neinsemnate.
“Te doare, inca te doare” mi-am deschis ochii, simteam culoarea lor, un negru ciocolatiu, scurgandu-se in creer.
“Probabil. Poate ca da, poate ca in cele din urma ma doare si trebuie sa admit asta, nu sa fug, nu sa ma prefac ca nu exista sau ca nu a existat!” . Mi-am varat mainile in buzunarele pantaloniilor albi, era placut, un invelis cald imi acoperea mainile reci. Insa nu e singurul lucru pe care il simt, e o caldura bizara ce porneste din plex si se duce incet catre creer, parca nu mai conteaza restul, e placut si imi da o stare de pace atat de intensa…
“ ’Durerea e buna’ spun asta citand un personaj din cartile lui Dan Brown, dar asta ma face sa ma intreb, oare ce fel de durere? El spune ca durerea fizica, eu spun ca cea psihica, insa amandoua sunt o forma de tortura”. Mi-am dus mana catre fata, printre degetele aspre am inteles! Pe fata mea era un zambet schimonosit, era o himera intre melancolie si ironie.
“Oare asa sunt si eu?” mi-am ridicat ochii catre cerul patat de negru, picaturile reci de apa imi intrau in ochii.
“Poate, sau poate inca nu stiu cine sunt?” mi-am lasat mana in jos, pumnul mi se stranse incet dar puternic. O usturime ma anunta ca unghile sfasaie incet pielea palmelor.
“Ba stiu! Sunt cel mai mare inamic al meu” Am inchis ochii savurand momentul negru.
In acest moment ma hranesc cu negru, respir negru, vad negru, dar aud bataile inimi si ascult linistea desi, si ele sunt negre.
In acest moment
totul e negru
Incepusem sa cred ca nu mai ai de gand sa postezi.
Ma bucur ca m-am inselat.
creer- ok, asta a fost aiurea; corect e creier
E o tacere cumplita in jur, totul e negru si decade in si mai obscur. - te apuci de rime? Consider ca ar fi un experiment interesant.
Mi se pare ciudat ca, desi textul se numeste Negru , nu mi-a dat o senzatie specifica acestui cuvant. Nu stiu, puteai descrie mai bine sentimentele. Totusi, momentul negru si chestiile alea cu respir negru, vad negru mi-au placut.
La un moment dat m-am pierdut prin idei de genu` durerea e buna, dar la sfarsit am putut sa afirm ca textul e interesant.

Probabil ca, daca nu ar fi atat de cald si as mai avea nervi, ti-as diseca toate ideile one-shotului. Dar nu-i asa.
Imi place. Punct. Nu te ingrijora, va veni si vremea cand o sa iau fiecare cuvant in parte. Dar nu azi.
Si eu care credeam ca am corectat chestia aia o.o. cred ca am corectat dar in versiunea pentru carte. ei, na!
M-am sclerozat:))
Mersi ca esti aici, la acest topic *hugs*

text recent. Necorectat, o sa-l corectez cand n-o sa mai mor de cald si cand nu o sa vad ecranmul dublu:zuppy05:



O seara pierduta de mai
[pentru gregor]

Rar am ocazia sa ajung la tara in luna mai. Si mai rar de atat gasesc o liniste atat de ampla si de placuta. Adevarat e ca de cand bunicii au mai dat din orataniile de prin curte e si mai putin de lucru.
Cel mai mult imi place dupamasa aici, undeva aproape de amurg. Si nu ma refer la amurg in sine, ci la viata din sat la apus. Linistea, calmul care se lasa odata ce sudoarea de pe bratele taranilor s-a uscat in drum spre casele lor.
Sunetul rotilor unei carute ce trece din cand in cand pe ulita. Pasii molcomi a talpilor goale, colorate de pamant. Tin minte ce surprinsa am fost cand, odata, tot la apus, am fost la poarta pentru a culege un mar. Mar inca verde, dar bun, cel putin dupa standardele mele. Am vazut cativa sateni mergand spre case. Sapaliga le atarna murdara in spate,hainele erau pline de sudoare uscata, hainele rupte pe ici pe colo, desigur doar n-or merge cu hainele de dumeneca la camp! Si picioarele, pana aproape de glezne, pamantii. Rar am vazut pe cate unul cu ceva incaltari, dar nici ele nu aratau grozav.
Totusi, daca erau altfel, incaltati si doar obositi ar fi stricat imaginea aceea grozava. Vapaiele rosiatice si portocalii care cadeau peste trupurile lor asudate, peste casele vechi, unele cu acoperis galben. Erau din lemn, doar ca vroiau a imita acoperisurile vechi, sau erau gusturile? Probabil.
Greierii si pasii lor ce faceau zgomotul acela placut si zgomotul unei carute ce abia trecea. Trop, trop, copitele calului formand un ritm placut, in alternanta cu rotile.
Se aud si aici, in dosul casei, pe veranda unde-mi place sa lenevesc in serile calde de vara sau primavara, depinde cand apuc sa ajung aici.
M-am intins pe sezlongul meu, agatat intre doi stalpi ai verandei. Ca de obicei, stateam cu un picior afara pentru a ma putea legana.
De obicei vin aici pentru a mai uita de una sau alta. Doar ca zilele acestea am venit pentru a uita de o mare parte a vietii mele.
In seara acesta imi place sa ma lafai in sezlong, sa simt vantul pe piciorul jumatate descoperit de pantalonul, crem, rasucit pana la genunchi.
Atingerea unui vant caldut imi da fiori placuti. Cred ca oricui i-ar da.
Asta seara am ales sa ma delectez intr-o schita, foarte hazlie, de-a lu’ nenea “ Caragiale” si mai exact “ Lantul slabiciunilor”. E sublima. O lucrare buna scrisa de un geniu.
Doar ca cele zece minute cat am stat cu ochii intr-o pagina si-un sfert nu m-au prea distras. Vedeam litere, le uneam, formam cuvinte dar nu citeam.
Randurile imi parea linii sterse, degradate, acoperita de o ceata densa.
Si totul se datora faptului ca eu nu pot uita.
Unde erau acele zilele in care ne gandeam la…ce vom face la optispreze ani? Dorinta de a fi colege de apartament?
Zilele cand ne dadeam ca proastele in leagan pe ploaie si eu ma chinuiam sa-mi apar picturile?
Venitul cu tramvaiul si intarziatul, da, tot timpul am intarziat la punctul de intalnire si eu nu pot sa nu plang cand nu ma gandesc la asta.
Mi-e atat de greu sa nu-mi las capul pe spate, sa nu-mi cufund privirea in barnele de lemn si sa nu plang. Daca lacrimile ar fi echivalenta vietii mele, in acest moment, as fi fost demult scursa in pamantul arid al Terrei.
Nu-mi vine sa cred ca dupa doi ani, aproape trei, de tras cu dintii s-a terminat in felul asta. Pur si simplu fara rost.
De ce? Pentru o credinta absurda pe care ti-ai implantat-o singura.
Tu nu esti un monstru, esti doar o capoasa sentimentala.
Amuzant, acum chiar am un motiv sa le raspund doamnelor in varsta care cred ca am o problema de orientare pentru felul in care ma imbrac. Blugi si camasa. Pentru ele e masculin.
Imi place cand ma mai opreste cate o babuta pe strada si ma trage de maneca pentru a ma intreba
“domnisoara, aveti cumva o prblema? Stiti ca in biblie…” iar eu sunt asa o scorpie ca le raspund,
“am o problema, dar nu de acest gen. Ar fi cazul sa va continuati drumul”
Ele isi continua drumul, dar eu? Eu ce rost mai am? Poate unul morbid. Dar nu cred, desi inca nu cred in vreo rezolvare miracol. Doar ca nu mi-a mai ramas nimic.
Poate doar vantul care inca ma alina, de cand sunt copila si ies la amurg si noaptea afara…
Mi-a mai ramas doar o noapte pierduta de mai.
Care poate fi recuperata.
Se vede ca este un text recent. Diferentele de exprimare si de stil dintre Negru si O seara pierduta de mai sunt izbitoare. Trecand peste, Terrei se scrie cu doi de ,,r,,.
A fost mortal pasajul cu baba si cu blugii, camasa. Tipic babutelor fara ocupatie. Un alt fragment care mi-a placut este cel cu taranii ce se intorceau de la munca, fiind o bucata de text foarte pitoreasca.
Textul e bun, greselile de tastare/gramatica sunt rare, estetica e acceptabila. Pacat ca nu suntem in mai, caci as fi digerat mai bine one-shot-ul.

Acum mai astept doar un alt text care sa imi umple noaptea.

Apropo, texte mai ample nu servesti? Nu de alta, dar unele idei merita dezvoltate pana cand devin fascinante.
Katarina-> as vrea eu sa servesc texte mai ample...dar timpul, starea...toate se duc.
Lucrare veche, tot din acest an datata
Podul

Apus, mereu la apus.
Pietrele, incolore, se scaldau in lumina rosiatica, apasatoare a apusului. Udate de sulitele colorate, sclipeau bizar, artificial. Aerul, fierbinte, se mentine nemiscat peste drumeagul galbejit si prafos ce trecea pe sub pod. Chiar si in acel moment, cand innegrirea usoara a cerului prevestea topirea fierbintelii din acea zi doar vantul, parca si el doborat de caldura, mai misca din cand in cand aducand cu el miros de putreziciune, paie arse si poate de cadavru. Dar toate prevesteau venirea unei seri linistite de vara.
O liniste incremenita, ce pare menita sa prevesteasca un uragan.
Cu ochii mijiti din cauza luminii, printre gene, privi intreg locul. Neclintit, aproape totul. Dar, in scurt timp ajunse cu ochii la pod si la umbrele de sub el. Una dintre ele era vie. Se misca dupa propria-I vointa detasandu-se de arcada podulu icateva secunde.
Fetiscana se cutremura.
“Intra Lavinia cu limba smulsa, mainile taiate si batjocorita” tresari scuturandu-si capul ingreunat de buclele mari si rare ale parului sau brun. Nu era un moment bun pentru citate. Isi ridic amana alba punandu-si palma, cu degete lungi si butucanoase, peste fruntea galbejita de care se lipira, cu sudoare, cateva bucle negre. Nu ardea, nici o posibilitate de halucinatie. Trase aer in piept, strangandu-si degetele transpirate peste funiile ce sustineau rucsacul. Buzele carnoase i se stransera pumn, aratand cresatarile provocate de desihdratare. Si, inainte sa-si dea seama, isi auzi vocea, autoritara dar speriata, iesindu-I din gatlejul parjolit.
- E cineva aici? Nici un raspuns. Aceeasi liniste, aceeasi ipostaza liturghica. Nu mai zabovi si isi lua inima in dinti pasind catre pod, isi tot repeta ca trebuie sa ajunga acasa. O clipa, poposi in umbra podului si se convisese ca visase. Unu, doi, trei pasi si chiar atunci doua brate o cuprinsera de talie.
- Numele meu e Nemo! Liniste, atat, un gram de liniste in tot. Fetiscana se gandi brusc la ce arme avea in acel moment. In momentul cand simti ceva rece, strabatandu-i trupul, taindu-I materialele textilele. Mintea! Singurul mod, realize ea, era sa se retraga in mintea ei, asa ca usor, usor, personalitatea ii fu absorbita.
-Eu sunt Nemo! Auzi iarasi in acel moment, zambi absent. Absent ii era zambetul, absenta era si ea.
-Vero nihil verius!

*“Intra Lavinia cu limba smulsa, mainile taiate si batjocorita” = shakespeare -Titus Andronimus.
nemo= nimeni
vero nihil verius=nimic mai adevarat ca adevarul
Am reusit si eu sa trec p'aci...
Cam tarziu, dar am reusit.

Legat de textele mai ample, nervi sa ai ca timp iti faci.
Apus, mereu la apus. - la inceput mi-a placut tare de tot; apoi, am vazut ca ai bagat la-ul ala acolo si m-a incruntat. Ma rog, imi place mult mai mult fara la.
Am observat ca incepi sa pui virgulele in plop. Pietrele, incolore, se .... - stiu de ce ai bagat virgulele alea si mai bine le-ai lasa deoparte. Am mai vazut asta undeva.
Textul e scurt, incredibil de scurt. Pentru un text milimetric, ai pus prea multe cuvinte straine si citate. Less is more.
desihdratare - deshidratare

Absent ii era zambetul, absenta era si ea. - probabil ca asta se numara printre putinele constructii care chiar mi-au placut din text. Per total, one-shot-ul e ok, dar ai avut altele mult mai bune.
Vechi, vechi



[imagine: http://img27.imageshack.us/img27/3464/sudanzg.th.jpg]
Acum....

Aerul e rece si...lichid. Inec...Rosu, inec rosul in lichidul rece, maroniu. Rosu inchegat.
Ma agat de perete, perdea, sticla. Se sparge. Ma simt ca o urma alba, dar un alb cu urmari.
Inghit sticla in timp ce inspir rosul ud.
Aerul e lichid, realizez ca e lichid.
Sunt beata, beata de beatitudine.
Inec...sangele propriu in mine si el ma ineaca pe mine in enormitate de rosu.
Traieste beatitudine. Realizez ca e ud, ca e rece, ca incet curge, se prelinge pe mine ca si culoare lichida.
Alba. rosie, cum o fi dar e.
Ma scurg prin faptul ca se scurge pe si prin mine. Ma curata de mine.
Realizez ca inspir aer lichid. Realizez ca iubesc.
Inspir prezentul, lichid ca mine.
Aerul e sarat, ud, lichid si se scurge in jos spre beton
Realizez ca e...aproape.
Traiesc un moment de nostalgie. Bezna
Buna :)
Din cate inteleg ai scris fragmentul fiind inspirata de imagine (e draguta poza :)).
Vad ca te pricepi sa scrii starea de depresie si de melancolie in care te afli (sau persoana data). Imi plac culorile reci si cele noncolore care creaza starea de singuratate.
Dar fragmentulnu l-ai putea face putin mai lung? Hm, parca ceva lipseste :-??. In general m-ia placut fragmentul, dar cam prea scurt .

PS: nu prea am chef sa comentaz ceva astaz, si stiu ca am comentat ca naiba, dar daca ceva nu ai inteles de modul cum am comentat fragmentul, astept intrebarile si la fel astept noul fragment >:D<

Bafta in continuare :)
Well... well... într-un final am reușit să ajung pe-aici. xD
Calyope, ți-am zis și pe mess că-mi place mult cum scrii, așadar nu cred că mai e nevoie să-ți repet asta și acum, nu?
O să-ți las reply doar la ultimul oneshot și probabil o să revin cândva și asupra celorlalte texte.

Privit din ansamblu, textul pare destul de bine realizat, dar în profunzime are lacune.
Ai folosit repetiția cuvântului lichid de mult prea multe ori, devenind la un moment dat foarte enervant.
Aerul e rece și... lichid.
Aerul e lichid, realizez că e lichid.
Realizez că inspir aer lichid.
Aerul e sărat, ud, lichid și se scurge în jos spre beton.

Bun, am înțeles, aerul e lichid, dar nu pricep de ce ai repetat asta de douăj' de mii de ori. Pe lângă asta, nu-mi explic cum ar putea fi aerul lichid. Înțeleg, umed, dar lichid?
Mă scurg prin faptul că se scurge pe și prin mine.

Nici pe asta nu o înțeleg. Te scurgi prin faptul că se scurge pe și prin tine? Explică-mi și mie, te rog, ca s-o pricep naiba și eu.
Cum ziceam și mai sus, în profunzime ai lacune. Aerul nu-i lichid așa cum literatura nu-i algebră. Sau?

Am observat și greșeli de tastare. Îți lipsesc spații, virgule și puncte. N-o să mă apuc acum să-ți înșir toate greșelile, n-ar avea rost. Am să-ți dau totuși două exemple:
Realizez că e...aproape.

Aici îți lipsește un spațiu după cele trei puncte de suspensie. xD
Albă. roșie, cum o fi dar e.

Aici ai mai multe greșeli. În primul rând, punctul ăla n-are ce căuta acolo. În locul lui trebuia să fie o virgulă. În al doilea rând, „dar” este conjuncție adversativă, prin urmare înaintea lui trebuia pusă o virgulă. xD
Albă, roșie, cum o fi, dar e.

Așa-i mult mai bine.
Eu sunt convinsă că ți s-a mai spus să-ți arunci un ochi peste text înainte de a-l posta pentru a remedia eventualele greșeli, așa că n-o să-ți mai zic și eu asta. Să nu mai zic că-i și mult mai estetic când n-ai greșeli de tastare.

Aș mai avea o remarcă de făcut: nu ți-ai exprimat sentimentele așa cum ar fi trebuit. Ai repetat la infinit că aerul e lichid și ai uitat esențialul: să exprimi ceva. Ai fi putut dezvolta mai mult frazele, astfel încât să nu pară banale și seci. Ți-ai fi putut exprima sentimentele mai pe larg folosind cuvinte simple care să aibă în context profunzimea necesară. De obicei cuvintele mari cer sensuri adânci și-s de părere că dacă n-ai un vocabular vast, n-ai nici o șansă să exprimi ceva - ar fi doar umplutură.

Mi-a plăcut totuși cum ai încheiat.
Trăiesc un moment de nostalgie. Beznă.

Nu m-am putut abține să nu te citez. xD

Per ansamblu, e destul de bine. Ai încercat să exprimi ceva și se poate spune că ți-a ieșit. Mie una mi-a plăcut și să știi că eu nu-s genul de persoană care pupă undeva. xD
Cam asta-i tot... zic eu. Nu-s o mare scriitoare și nici un mare critic literar. Cred că nu te-am supărat, nu?

Multă baftă în continuare!
Ich. a scris (12.07.2010 22:30) ↗:
Vechi, vechi

Vechi şi bun, aş zice.
Deşi îmi place mai mult stilul tau actual, trebuie să recunosc că acest text mi-a lăsat o impresie foarte buna.
Rosu inchegat -sânge? Sunt sadică la ora asta şi prefer să cred că-i sânge.
Senzaţia de sufocare transmisă prin aerul lichid e impresionantă. Totuşi, un lucru îmi displace. Nu înţeleg de ce se termină one-shot-ul în "beznă". Întuneric şi sufocare. Um, nu merge aşa. E mai expresiv dacă e lumină, dacă vezi totul fără a putea evita conştientizarea. Sau poate sunt eu rea acum. Nu ştiu.
Oricum, scrierea e concentrată. Al naibii de concentrată.

Draga mea, aştept şi restul.
Restul de texte vechi şi noi, restul delirului.
Corri: Aerul nu-i lichid așa cum literatura nu-i algebră. Sau?=> aerul se poate lichefia, dar eu ma gandeam la altceva:) pacat ca nu ai prins.
Mersi de comentariu, nu m-am suparat:)

Un one shote foarte vechi
Am...


Se aud picuri si se vad plete negre. Printre ele bucati albe. Bucati de marmura, de cada.
Am probabil ochii iritati caci vad urme rosii. Am senzatia ca-s urme de ruj de la el.
Ochii mei aluneca peste ele si zambesc intr-un mod lacrimogen. Sunt urme rosii, rosu sangeriu chiar.
Sunt urme, urme, urme.
Se aud pasi, pe langa pasii mei uzi. El mergea nervotic prin casa. Fumeaza si-mi irita simturile cu starea lui pur nervoasa.
Ies din cada cu prosoapele scurgandu-se, ca si mine, de pe propia persoana.
Sunt: stresata, stresata, stresata.
Ma opresc in dreptul lui, luandu-i tigara din gura, privindu-l amar. Da amar cam ca mine, aromata dar amara sau cum s-ar spune si cum mi se spune "scortisoara" eu am spus rosu si mi-a ieist scortisoara rosie.
Ma opresc si el se opreste. Nu avem coerenta in miscari, stiu ca eu sunt nervoasa si el e stresat. Facem schimb de roluri.
-Taci
-Dar nu am spus...l-am impins pe canapea. Apoi m-am urcat peste el si de pe el, pe pervaz. Era aiurea eu pe pervaz el cu capul pe tibia mea.
-Taci ca aici nu ai voie sa vorbesti, am amutit amandoi in timp ce eu ma lipeam de geamul rece, cu sticla care vibra de emotie. Emotiile mele.
Ide, idei, idei emotive.
Ma durea capul si inima imi sarea in toate partile. Imi dansa in piept, insa in pieptul meu era apa. Practic inima mea facea inot sincron.
Eu, ma inecasem in dus, in dusul in care mintea mea se scursese pe canalul de scurgere. Era vina stresului inchipuit.
Nervozitate, nervozitate, nervozitate acuta.
-Dar ce am voie sa fac? Simteam parul lui: scurt, saten, gadilandu-mi piciorul. Il simteam pe mine si era tot ce voiam
-Sa fi nebun! am expirat pe geam si-am format o gaura. O gaura prin care ma scurgeam cu tot cu apa din pieptul meu.
Era apa, apa, apa si ma inecam in mine insami.
Am inghitit in sec
-Sa fi nebun e tot ce ai voie, caci nebuni vor conduce lumea, s-a sprijinit pe genunchiul meu si s-a pus in genunchi in fata mea. A sarutat mana lasandu-mi o urma rosie.
Urme ca pe cada: rosii, rosii, rosii.
"Buf" gelul de dus cazuse de pe policioara de langa cada.
Ma trezesc: luna, pervazul, canapeaua si el disparura.
Si ma scurg caci pe cada mea sunt urme, urme, urme de ruj rosu.
Am nebunia zilei de maine. Am iluzii