My worst nightmare is losing you [Tokio Hotel twincest; made by two yaoi lovers]

[angeliqueVampire]

Hallo! It`s me again!

Uhm... but not only me, whatever, I start, vedeţi voi mai încolo cine va fi misterioasa persoană care va continua ;) .

Deci, eu voi scrie din punctul de vedere al lui Tom, iar partenera mea din perspeciva lui Bill. Sper că o să vă placă!

Disclaimer - Nu deţinem nici unul din personajele prezentate şi nu facem profit de pe urma acestora.

Ah, şi scuzaţi lipsa de umlaut în "Trumper" (cu umlaut pe u), am yis să nu mă mai complic.

Enjoy!

Capitolul 1 – Pierdut în amintiri

24 decembrie...

În rama din lemn de abanos de pe holul de la intrarea în casă, şedea o veche şi neatinsă poză de familie. Acea imagine era singura amintire vie din casa noastră a ceea ce a fost pentru noi şi va fi mereu Jorg Kaulitz. Pentru mine, Crăciunul nu era prilej de sărbătoare, deoarece, când aveam şapte ani, imediat după naşterea lui Iisus, tatăl meu adevărat, singurul tată pe care l-am avut vreodată, ne-a părăsit pe mine, pe fratele meu şi pe mama mea, undeva în frig, la minus douăzeci şi unu de grade. Cu toate acestea, nu l-am urât niciodată.
Acum, aveam alt tată. Ba nu, acela nu era tatăl meu. Era altceva, un tutore, probabil, dar eu niciodată nu l-am putut vedea ca pe un părinte. Îl iubeam din toată inima mea, dar când mama spunea cuvântul „tată”, mintea îmi traversa toată casa şi ochii minţii mi se aşezau pe poza din hol.
Sunt aici, în faţa ramei, privind nostalgic în amintiri. Pe vremea aceea, mama mă striga „Tom Kaulitz”. Acum, femeia care mi-a dat viaţă considera că nu mai este nimic care să mă lege de acel nume, aşa că majoritatea oamenilor mi se adresau cu „Tom Trumper”. Singurul care îşi mai amintea numele mei adevărat era fratele meu geamăn, Bill. El ştia mult prea bine că inima mea rebelă nu va accepta niciodată acest nume nou, chiar dacă el se obişnuise repede cu noua familie.
Mi-am privit mâna dreaptă. Pe degetul inelar se afla, la locul lui, un inel de argint. Îl preţuiam ca pe viaţa mea, nu îl dădeam niciodată jos. Era amintirea mea în legătură cu tot ceea ce a fost.
Înainte ca să mă înec în oceanul tristeţii, fratele meu a intrat în hol, privindu-mă cu ochii săi mari. Am vrut să mă apropii de el şi să îl liniştesc, dar el mi-a făcut semn să stau în spate.
- Ştiu cum te simţi, Tom, a spus el, vizibil îngrijorat. Dar totuşi, acum de sărbători aş vrea ca tu să nu mai simţi asta! Fă-o pentru mine! Sunt două săptămâni în an când avem posibilitatea de a sta acasă! Nu mi le strica, te rog!
Am aprobat încet, iar el a părut că face cale întoarsă, dar înainte să păşească dincolo de pragul uşii care dă în living, a şoptit:
- Noi doi vom fi întotdeauna Kaulitz!
Am zâmbit. Avea dreptate! Sângele care ne curge prin vene are legătură cu mama şi cu Jorg, şi nicidecum cu Gordon Trumper, tatăl nostru vitreg. Ştiam că Bill va continua să se comporte ca un copil model în faţa părinţilor noştrii, dar doar ştiind că avem din nou aceleaşi concepţii, m-am relaxat.
Eram, în sfârşit, acasă, iar eu eram destul de egoist cât să pot strica asta. Dar acum voi încerca să remediez din prostiile făcute de subconştientul meu, alăturându-mă familiei mele. Eu şi Gordon pregăteam masa, în timp ce Bill lua lecţii de gătit de la mama. Trebuia să recunosc, domnul Trumper era o companie cât se poate de plăcută, iar eu nu am ezitat niciodată să afirm asta. Îl iubeam pe Gordon, dar el nu va putea ţine niciodată loc de tată.
Fără mari incidente, eu şi fratele meu am continuat să aranjăm casa, să o facem demnă de vizitat. Aşa cum era de aşteptat, am râs împreună în timp ce aranjam beculeţele în jurul pervazului din camera noastră. Era oarecum logic că nu puteam să îl las pe Bill să se urce le scară, aşa că m-am sacrificat eu, şovăind oarecum. Totuşi, fratele meu a început să scuture scara, fără să realizeze că eu atârn beculeţe. Atât de tipic lui!
Am căzut amândoi în zăpadă, unul lângă altul, râzând. Era atât de minunat să mă simt din nou copil! Fără să-mi pese că-mi udam părul, ce nu avea să-mi mai stea la fel de perfect, am început să arunc cu bulgări mari înspre Bill. Zăpadă, cât de mult îmi lipsiseşi! De acum şapte ani, niciodată nu mi-a mai fost permis să mă arunc în pătura albă şi pufoasă ce se aşernea în faţa casei noastre, odată cu venirea gerului. Atât mama cât şi Gordon, pe care îmi era imposibil să-l numesc tată, considerau jocul atât de infantil şi de copilăros! Practic, noi, la şapte ani, am început să ne trăim viaţa aşa cum este ea, dură, imposibilă, necruţătoare. Aceste cuvinte făceau parte din ce eram noi. Aceasta era "Familia Trumper".
Sper ca nimeni să nu mă audă când voi şopti cu glas suav în bătaia rece a crivăţului cuvintele ce aveau să mă marcheze pentru tot restul vieţii: "Ce n-aş da să fiu acum lângă tata!"



-----------------------
Aştept critici / comentarii cât se poate de dure!

[Hetalia]

Wow, ce fic minunat. Chiar ma gandeam acum cateva zile daca se va incumeta cineva sa faca un astfel de fic cu fratii Kaulitz. Imi place enorm de mult acesata poveste si mi se pare foarte interesanta si originala. Descrierea mi-a placut, dialogul nu a fost deloc sec, ba chiar a exprimat mai bine sentimentele celor doi baieti, iar povestea a decurs normal si frumos. Ceea ce nu mi-a placut e ca s-a terminat foarte repede, as fi vrut sa mai citesc, dar inteleg foarte bine ca nu-i asa usor sa scrii o poveste. totul tine de inspiratia din acel moment in care scrii.
Iti urez succes in continuare si astept cu nerabdare nextu'. Multa inspiratie, gambai!
Kisu and bye :-h :*

[I hate maths.]

Hey lume!aslya_love, multumim pentru comm.Ne bucuram ca iti place.
So, e primul meu fic:-" Stiu ca nu sunt prea buna, dar incerc.Va rog sa imi spuneti parerea sincera despre acest capitol.

Sa ii dam drumul!:-ss

Capitolul 2 -Vreau să fie veşnic aşa cum era ...

Iarna peisajul capată o magie aparte, fiind acoperit de o matie albă. Mereu m-a fascinat acest anotimp, pentru că îi aduce pe toţi oamenii mai aproape unul de celălalt. Farmecul sarbătorilor încălzeşte inima oricui, topeşte orice suflet îngheţat şi, mai mult ca niciodată, bucuria se simte la fiecare pas.
Unu, doi, trei...o grămadă de steluţe cădeau peste oraşul cufundat în .Peste tot erau beculeţe ce sclipeau în diferite culori.Prin geamurile aproape ale caselor se putea observa focul din şemineu ce ardea mocnit şi bradul impodobit cu mii de ornamente.
Atmosfera Craciunului se simţea peste tot, în inimile tuturor. Magia prindea culoare.
După un an plin de agitaţie şi stres, iată-mă acasă.
E Craciunul, cea mai frumoasă sărbătoare din an, când se celebrează naşterea pruncului Iisus. Anul acesta eu şi fratele meu ne-am întors la familia noastră pentru a petrece alături de mama şi tatăl nostru vitreg.
O micuţă stea a cobotât uşor pe deasupra casei mele. Am închis încet ochii şi mi-am pus o dorinţă. Mereu am sperat ca de Crăciun familia noastră să fie unită de sentimentele pe care le aveam unii pentru alţii, de dragostea ce o păstram în spiritul Sărbătorilor, dar fratele meu se opunea cu încăpăţânare acestei reunuini fericite. Îmi doresc ca, măcar acum, să lase frâul amintirilor şi să ne putem bucura împreună de troienele gigantice din faţa casei şi să redevenim din nou ceea ce am fost, doi copii inocenţi, uniţi de un puternic sentiment de iubire frăţească. Sper ca anul acesta, mama să nu se mai chinuie atât să ne facă nouă cutii întregi de dulciuri de casă. Spre norocul meu, în privinţa aceasta puteam face ceva, şi char aşteptam cu nerăbdare să o ajut.
Am auzit maşina tatei intrând în garaj şi am zâmbit cald. Pentru el, Crăciunul împreună cu noi era o binecuvântare, iar noi îi eram cele mai preţioase bijuterii, chiar dacă nu eram cu adevărat ai lui. Am surâs aducându-mi aminte de Sărbătorile anul trecut, când tata ne-a oferit cel mai preţios cadou, a cerut-o în sfârşit pe mama de nevastă, ei fiind doar concubini până atunci. M-am bucurat, evident, că mama era fericită, dar nu puteam să ignor sentimentele fratelui meu, care simţeam cum mă cuprind încetul cu încetul. Practic, Tom m-a lăsat să descopăr că nu eram cu adevărat fericit cu părintele meu cel vitreg, dar în anul ce a urmat, am încercat să ascund asta cât de bine am putut. Nu puteam să îmi rănesc propria mamă, cea care mi-a dat viaţă, nu-i aşa?
Urmăream tabloul ce mi se întindea în faţa ochilor, purtându-mi gândurile într-o lume de basm. Mă trezesc din transă când o aud pe mama strigându-mă. Cobor lent scarile şi îl observ pe fratele meu stând neclintit în faţa unei fotografii cu noi şi tatăl nostru biologic. Ştiam că lui Tom îi era cu adevărat dor de el, deşi ne-a abandonat acum mulţi ani. Era totuşi tata.
- Ştiu cum te simţi, Tom, am spus, uşor ca să nu îl sperii. Dar totuşi, acum de sărbători aş vrea ca tu să nu mai simţi asta! Fă-o pentru mine! Sunt două săptămâni în an când avem posibilitatea de a sta acasă! Nu mi le strica, te rog!
Îl văd cum dă din cap în semn afirmativ şi mă întorc spre uşa livingului, spunând poate chiar mai uşor ca prima data:
- Noi doi vom fi întotdeauna Kaulitz!
Speram ca mama nu m-a auzit cand am spus asta.Probabil s-ar fii suparat.Da...indiferent de cum îl cheamă pe soţul mamei noastre, noi vom rămâne mereu gemenii Kaulitz. Cred că şi mie îmi lipsea tata, deşi nu pot spune că Gordon e un tip rău. E bun şi cumsecade, întotdeuna ne-a iubit şi pe noi, şi pe mama,dar totusi...Nu îl putea înlocui nimeni pe Jorg Kaulitz, cel care a ajutat la venirea noastră pe lume.
L-am lăsat pe fratele meu adâncit în gândurile lui, apoi am mers în bucătărie pentru a o ajuta pe mama la gătit. Îmi plăcea să gătesc, deşi nu eram prea bun la chestia asta. Ştiam să prepar doar mâncăruri usoare.
După ce masa a fost pregătită l-am văzut pe Gordon aducând o cutie cu tot felul de decoraţiuni.
Eu şi fratele meu am început să decorăm casa pe dinafară, asigurându-ne că va arăta de nota zece.
Ne-am distrat de minune pe parcurs, am râs şi am glumit ca de obicei.
Tom s-a hotărât să nu mă lase pe mine să urc pe scară, aşa că s-a urcat el pentru a se asigura că nu păţesc ceva. Şi-a întins uşor mâna pentru a pune beculeţele, însa eu nu m-am putut abţine şi am prins cu ambele mâini de scară, începând să o zgâlţâi. În următoarea clipă, fratele meu era jos, peste mine, în zăpadă. Am început să râd şi mai tare când Tom m-a luat la ţintă şi a aruncat cu bulgări în mine. Am luat şi eu puţină zăpadă şi am făcut acelaşi lucru precum el.Era bine să ne simţim din nou copii. Vedeam în ochii lui cât de mult se bucura şi nu puteam decât să zâmbesc ştiindu-l pe el fericit. Asta era tot ce îmi doream. Pentru că dacă el era trist, eram şi eu, şi dacă era vesel, eram la fel.E fratele meu geamăn, iar viaţa ar fi de neconceput fără el.


Nu ai 40 de randuri. Sper ca it-ai salvat jumatatea de capitol. ^^ Revino cu un edit cand ai acele 40 de randuri ca sa-l numim capitol.

Edit: am modificat.

[^ToxicK kiD^]

Am trecut si eu pe aici :x Un nou fic yaoi yupi xD Imi place ideea . Chiar astept sa vad ce se intampla in continuare cu Bill si Tom . Imi place mult titlul , suna atat de romantic xD Saracul Tom =[ Chiar nu suporta gandul ca barbatul ala nu e tatal lui natural . Nu il poate numi tata . Cred ca si eu m-as comporta la fel . Nu as dori sa vad un alt barbat in viata mamei mele , plus ca ar trebui sa traiesc cu gandul ca el este noul meu tata o_0 Plus ca suna oribil o_0 Parerea mea xD Greseli nu am vazut , nu stiu daca exista , oricum am citit foarte repede , deoarece mi-a placut enorm ce a-ti scris . Chiar aveti talent nu gluma . Mousy e primul tau fic ? Chiar nu se vede , sincer . Nu stiu ce cred altii , nu esti incepatoare . Chiar mi-a placut ce ai scris . Chiar ai descris bine , ai accentuat ideea , nu ai pus acolo 2-3 cuvinte la intamplare . Chiar te pricepi , tine-o tot asa si cu siguranta pe parcurs vei deveni o adevarata profesionista . Ai talent la scris xD Nu pot sa o uit pe Angelique.vampire . De fiecare data ma uimesti cu ce scri . Sa nu te lasi niciodata xD Eu va urez succes in continuare . Sunt deja o mare fana a acestui fic :> Care e yaoi =p~ . Spor la scris , astept urmatorul capitol.

[I hate maths.]

^ToxicK kiD^ ashya_love, va multumim pentru comentarii.Sper sa va placa nextul.E scris de Angelique, dar ea tot nu se poate loga^^

Capitolul 3 – Trăind un coşmar

Crăciunul nu părea deloc diferit anul acesta. Bill insista că, acum, ceva va fi altfel decât deobicei, dar când îl întrebam ce anume, el dădea inocent din umeri.
Doamne, dar câtă dreptate avuse! Odată ce am intrat în casă, amândoi uzi până la piele şi exercitând o nevoie uriaşă de ciocolată caldă, am auzit-o pe mama vorbind cu cineva. Vocea masculină ce acompania clinchetul ei delicat mi se părea atât de cunoscută! Am simţit mâna lui Bill căutând-o pe a mea. Zâmbind, mi-am împletit degetele cu ale lui. În momente ca acestea, nici nu îmi dădeam seama că aveam douăzeci şi unu de ani!
Am intrat de odată în camera de zi, amândoi păşind cu piciorul drept. Pe canapeaua albă şedea o doamnă zveltă, îmbrăcată cu o bluză superbă, puţin decoltată, din satin şi o fustă ce îi trecea peste genunchi, din acelaşi material fin ce mă înnebunea. Îmi simt limba cum îmi umezeşte buzele. Momentan, recunosc că eram al naibii de excitat! Spre încântarea ochilor mei, îmbrăcămintea îi punea în evidenţă pieptul frumos, nu enorm, dar desul de mare cât să fie catalogat drept „sexy”. Cizmele negre pe care le purta de asortau de minune cu costumul mov şi se mulau perfect pe gambele ei ferme. Când şi-a întors capul spre noi, un fior fierbinte mi-a urcat pe şirea spinării şi, brusc, nu am mai simţit nevoia acută de ciocolată caldă. Părul ei blond şi lung până la mijlocul spatelui îi alungea puţin faţa albă, iar fruntea îi era liberă. Ochii ei de culoarea chihlimbarului mă priveau atent în timp ce limba îi trecea pese buzele mari şi rumene. Privirea i s-a mutat pe Bill. A zâmbit.
- Numele meu este Annika, a spus ea cu o voce aproape îngerească atunci când a observat că şi eu şi fratele meu ne holbăm la ea fără pic de neruşinare. Sunt logodnica tatălui vostru.
Contrar a ceea ce îmi ordona creierul, am evitat ochii lui Gordon şi am căutat disperat cu privirea pe altcineva. Respectivul a ieşit de după perdeaua din mătase de caşmir, zâmbindu-ne cald. Bill a sărit direct în braţele lui, fără să bage de seamă că toţi cei care se aflau acolo se uitau într-un mod al naibii de ciudat la el. Eu, pe de altă parte, mi-am simţit genunchii moi şi, pe când mă pregăteam să păşesc, am văzut-o pe frumoasa femeie ce şedea pe canapea cum se ridică alert şi îmi cuprinde talia cu braţul stâng. Abia atunci mi-am dat seama că, dacă făceam un pas, riscam să cad rău de tot din pricina ameţelii ce mă cuprinsese, dar această „Wonder Woman” mă salvase, conducânu-mă încet înspre canapea.
- Stai jos! M-a îndemnat ea, cu aceeaşi voce angelică de care nu mă pot sătura.
Mi-am închis ochii şi am tresărit doar atunci când degetele ei fine s-au strecuat pe sub bluza mea largă, atingându-mi ezitant piepul. Pentru prima dată, am auzit îngerul chicotind. Bătăile inimii mele s-au oprit timp de câteva clipe, lăsând loc acelui sunet minunat ce îmi încânta urechile şi îmi îmbujora obrajii.
- E pe plan emoţional, nu vă faceţi griji, a spus ea, încurajator. Jorg, ce ar fi să te apropii puţin de fiul tău?
Nu am auzit paşi, semn că tata nu venea încă spre mine. Probabil că, văzându-mă aşa slăbit, nu era sigur că o întâlnire aşa de bruscă m-ar ajuta. Mâna îngerului a ieşit de sub bluza mea, dar în câteva secunde i-am simţit respiraţia caldă lângă urechea mea stângă.
- Linişteşte-te, Tom! Numele meu suna atât de senzual când era rostit de vocea ei cristalină şi melodioasă...
Am observat în scurt timp că o mână mai mare şi mai solidă mi-a cuprins braţul. Am deschis ochii şi am citit în privirea tatălui meu că trebuia să vorbim într-un loc privat, doar noi doi. L.am condus, aşadar, pe scări spre camera pe care eu şi Bill o împărţeam dintotdeauna deşi ştiam la că el cunoaşte casa la fel de bine ca şi mine. Odată întraţi în micul nostru sanctuar, al meu şi al fratelui meu, m-am aşezat pe pat, făcându-i un semn cu mâna, iar el a început să vorbească încet, dar clar:
-Crăciunul în inimile voastre nu a fost niciodată un prilej de bucurie, ştiu asta. Totuşi, trebuie să vă înnegresc şi mai tare Sărbătorile. Tom, sunt aici pentru ceva!
Tăcerea s-a aşternut peste micul lui monolog, iar eu am decis să nu intervin cu propria-mi voce peste momentul lui, dar i-am făcut un semn discret, încercând să-l îndemn să continue. El a oftat lung, iar sudoarea a început să-i curgă pe tâmplele ridate şi adâncite de vârstă. Gura îi era întredeschisă, iar dinţii, sau ce a mai rămas din ei, se vedeau clar. Şi-a trecut mâna prin părul cărunt, dar la fel de des şi a chicotit. Vocea lui suna altfel. Parcă cineva înfigea în tata cuţite ori de câte ori scotea un cuvânt.
- Mi-am repetat discursul acesta de mii de ori, dar nu am crezut că îmi va ridica aşa mari probleme! A exclamat el. Tom, mama ta mi-a zis că încă mă iubeşti aşa cum ai făcut-o mereu, iar asta mă face foarte mândru, dar, din păcate, viaţa merge mai departe, iar tu trebuie să înţelegi asta. Tom, am tot ce mi-aş putea dori vreodată, deşi e greu de crezut, deoarece am venit aici cu un scop. Îl vreau pe Bill, iar dacă tu nu vei fi de acord cu asta, voi muta procesul în instanţă! Am dreptul la custodia unuia dintre copii! Deci, mi-l dai?

„Cum îndrăzneşti, renegatule, să vii aici, în faţa mea, vrând să-mi furi ceea ce e mai preţios pentru mine?”

[Summer]

e dragut , imi place foarte mult faptul ca descrieti foarte bine sentimentele celor doi .Mousy nu se cunoste ca ca e primul tau fic (capitolul al doilea fost grozav).Descrie se imbina foarte bine cu naratiunea si dialogul , ceea ce face o lectura placuta.
Ce ma intriga cel mai tare pe mine este faptul ca de ce tatal lor biologic il vrea pe Bill . In fine si faza cu judecata, mi se parere pre de tot , gemenii nu trebuie despartiti daca ei nu vor . Nu stiam ca ai dreptul la unul din copii, daca ti-ai parasit familia si mai sunt si majori( dar poate n germania e altfel legea)
Reactia lui Tom mi s-a parut fireasca "Cum îndrăzneşti, renegatule, să vii aici, în faţa mea, vrând să-mi furi ceea ce e mai preţios pentru mine?". Sa nu te lasi Tom, nu ceda in fata lui.
Eh cam atat ...spor la scris , vreau nextu cat mai repede(vreau sa vad cum gandeste Bill,situatia nu e prea roz)> Spor la scris.

[I hate maths.]

Multumim celor care au citit, si scuzati intarzierea^^

Capitolul 4: Mi-ai promis!

Am încercat şi încă încerc să îl fac pe Tom să înţeleagă. Nu voiam să se simtă prost tocmai de Crăciun, de aceea trebuia să se bucure la fel de mult ca mine. Ştiam că nu îi place, îi simţeam încordarea, nevoia de a pleca din acest loc cât de curand.
Nu îi plăcea aici, şi asta era vizibil. Când suntem departe de casă, când nu o vede pe mama în fiecare zi cu tatăl nostru biologic, ascunde apăsarea, durerea din inimă care creşte mereu când îşi aminteşte de ei. Suferă, ştiu asta.
Am deschis uşa de la intrare şi am pasit inauntru amândoi uzi din cap pâna-n picioare. Din sufragerie se auzeau mai multe voci, una neidentificată. O auzeam pe mama vorbind şi o altă voce groasă, de bărbat. Am presupus că era Gordon, deşi ceva din mine îmi spunea că mă înşel.
Mi-am întins mâna spre Tom şi ne-am împletit degetele intrând deodată în camera de zi, unde era mama împreună cu o altă femeie necunoscută. M-am uitat la fratele meu şi am văzut că o analizează atent. Probabil îşi imagina o noapte cu ea. Atât de tipic pentru el! Totuşi trebuia să îi dau dreptate, era superbă. Niciodată nu mi-a fost dat să văd o privire atât de intensă.
Am văzut-o pe străină mutându-şi privirea de la Tom la mine, apoi zâmbind. I-am auzit glasul spunând:
-Numele meu este Annika. Sunt logodnica tatălui vostru.
Logodnica tatălui nostru? Imediat în minte mi s-a arătat imaginea lui Gordon. Dar el era căsătorit cu mama, cum să fie logodit cu acestă Annika?
Am privit-o pe mama şi apoi am văzut perdeaua dată la o parte iar de după ea a ieşit el. Jorg, tatăl meu! Am sărit direct în braţele lui, fără să îmi pese de cei din cameră. M-a strâns uşor la pieptul lui şi i-am simţit parfumul. Folosea aceeaşi marcă. Mi-am împreunat mâinile în jurul gâtului său, nevrând să îi mai dau drumul. Parcă eram un copil care şi-a primit cadoul mult visat şi nu mai vrea să îl lase din mână.
- Stai jos! A îndemnat vocea cristalină a frumoasei femei ce îi era destinată tatei. Când mi-am întors privirea, am văzut cu cine vorbise. Fratele meu părea şocat, speriat aş putea spune. Sau pur şi simplu fermecat de cea din dreapta lui.
-E pe plan emoţional, nu vă faceţi griji. Jorg, ce ar fi să te apropii puţin de fiul tău?A continuat imediat. Tata l-a privit o clipă ezitând.
- Linişteşte-te, Tom! Am auzit-o din nou pe tânăra femeie, după care tatăl meu s-a îndreptat spre pat, cuprinzând braţul fratelui meu cu mâna lui şi privindu-l preţ de câteva clipe. Tom s-a ridicat şi a ieşit din cameră, urcând scările. Nu ştiam de ce, dar am presupus că au de discutat ceva important.
M-am aşezat şi eu pe canapea alături de Annika, începând să discut cu ea diferite lucruri. Mama a adus nişte prăjituri şi ciocolată caldă, spunându-mi să merg să mă schimb, dat fiind că eu am uitat că eram ud până la os.
Am ieşit din living urcând uşor scările, spre camera mea şi a fratelui meu. Mereu împărţeam acea cameră cand veneam aici. În acel loc am scris prima melodie, acolo am învăţat pentru prima oară să cânt. Am vrut să deschid uşa, dar am auzit vocea tatei şi m-am oprit ascultând.
-Mi-am repetat discursul acesta de mii de ori, dar nu am crezut că îmi va ridica aşa mari probleme! Tom, mama ta mi-a zis că încă mă iubeşti aşa cum ai făcut-o mereu, iar asta mă face foarte mândru, dar, din păcate, viaţa merge mai departe, iar tu trebuie să înţelegi asta. Tom, am tot ce mi-aş putea dori vreodată, deşi e greu de crezut, deoarece am venit aici cu un scop. Îl vreau pe Bill, iar dacă tu nu vei fi de acord cu asta, voi muta procesul în instanţă! Am dreptul la custodia unuia dintre copii! Deci, mi-l dai?
Am îngheţat în acel moment. Tata venise să mă ia pe mine? Dar, era imposibil, cum rămâne cu trupa? Dacă tata mă ia la el, voi putea continua? Şi mama...trebuie să fie distrusă. Şi, cel mai important, cum rămâne cu Tom? Frăţioare, nu mă lăsa să plec, te rog! Nu mă poate lua la el. Nu vreau!
Am început să aleg la parter, apoi afară. Fugeam pe străzile îngheţate plângând, lacrimile îmi inundau ochii. Vântul îmi bătea în faţă, iar eu simţeam că mă taie, dar nu îmi păsa. Nu m-am oprit decât atunci când am ajuns în parc lângă un pom înalt unde eu şi fratele meu stăteam când voiam să fim singuri. M-am aşezat lângă trunchiul lui, rezemându-mi capul de el şi continuând să vărs cristale ce se pierdeau în contact cu zăpada rece de pe sol. Mă simţeam sfâşiat, ceva mă ardea pe interior, aş fi vrut ca totul să fie un coşmar, să mă trezesc în camera mea şi Tom să fie lângă mine. Îmi era dor de tata, îmi doream să îl văd, dar nu în felul acesta. Până acum câteva ore aş fi băgat mâna în foc că nimic nu mă va despărţi de fratele meu. Mi-a promis că vom rămâne împreună indiferent de ce se va întâmpla între părinţii noştrii. Pe atunci nu m-am gândit că sunt doar promisiuni şi atât. Brusc, mi-am amintit de colegii noştrii de trupă. Bunii mei prieteni; am uitat de ei. Lor ce le vom spune? Dacă trupa se va destrăma, nu ştiu ce am să mă fac. Jorg Kaulitz nu mă va lăsa să îmi continui cariera! Dar mai mult decât atât, nu voi mai fi împreună cu Tom, iar asta mă sfâşia pe interior.

[Summer]

Ma faci sa plang :(( ...Auzi sa ii desparta , asta e chiar nebun. Saracutul Bill se gandeste la ce e mai rau . De ce li se intampla lor asta?Despre fic pot spune(iar) ca e minunat si totul e la locul lui , nu e nimic in neregula si daca e eu nu am observat pentru ca eram prea prinsa in poveste.Am asteptat cu nerabdare continuarea - si e superba. Acum astept cu nerabdare nextu si sa vedem ce se mai intampla ca tare sunt curioasa.

[October]

whaa deci merci Mousy ca mi-ai zis de fic. chiar daca momentan nu mai sunt fana infocata TH, tot imi place povestea.

ideea e geniala, un "twincest" Kaulitz. pot sa-l inteleg pe Tom, nu i se pare ca are o familie adevarata, cu exceptia fratelui sau. iar Bill mi se pare mai pueril decat aveam eu impresia ca e :-? anyways, abia astept sa vad cum decurge povestea, si stii (sau poate ca nu ti-am zis) ca sunt o fire foarte nerabdatoare. in orice caz, modurile voastre de a scrie se potrivesc foarte bine, desi narati din perspectiva a doua personaje diferite. si va mai rog un lucru: faceti si voi niste capitole mai lungi, ca nu va mananca nimeni! n-o sa strice cu nimic povestea in sine daca "inghesuiti" mai mult intr-u singur capitol.

pai, mai vreau si ceva actiune, sper ca v-ati facut un plan de bataie (dar Mousy las' ca scot eu de la tine detaliile >:))pentru ca ne-ati facut sa ne asteptam la ceva mai mult decat "dragoste frateasca". aveti grija, me is a perv! :>
so... cand vine nextu? curand, nu-i asa? nu-i asa??

[I hate maths.]

Multumim de comm-uri fetelor^^ Scuzati intarzierea, capitolul e scris de Angelique.
Speram sa va placa!

Capitolul 5 – „I couldn't live without Bill. We do everything together, we tell each other everything, we are inseparable.”

Mi s-a spus că viaţa e trecătoare... Oare chiar aşa e? Probabil, căci atunci când trupul se stinge în bătaia ploii, tu, suflet rătăcit, nu mai poţi continua drumul. Atunci când natura umană spune stop, tu trebuie să te opreşti. Atunci când omul nu mai poate merge înainte, trebuie să se întoarcă. Dacă acum am începe o nouă viaţă, m-ai putea ierta? Ai vedea dincolo de aparenţe şi ai tinde spre înaltul cerului?
Bill, iartă-mi egoismul şi posesivitatea, dar eu nu te pot lăsa să pleci....
Acum, în mijlocul acestei dispute, încerc să îmi amintesc tot ce e frumos legat de fratele meu. Ochii lui căprui mă pătrund de fiecare dată când ajung la hotel târziu şi mă întreabă unde am fost. Nu e nevoie de cuvinte pentru a ne înţelege. Prin simpla lui privire îmi dă de înţeles că nu e tocmai bine ceea ce fac.
Nu i-am ignorat mereu sfaturile, dar de cele mai multe ori nu stăteam să ascult predica cu „De ce nu e acceptabil să faci sex în timpul programului”. La urma urmei, atâta timp cât aveam un prezervativ întotdeauna cu mine, totul era sigur. Existau şi dăţi când mă luam la certă cu el, iar atunci înţelegea că fata cu care mi-am tras-o era foarte specială, aşa că se dădea bătut, cu un zâmbet pe faţă.
Între noi a existat dintotdeauna un fel de concurenţă. Dacă pe plan fizic, eu eram de departe câştigătorul, pe plan emoţional, Bill era cel mai echilibrat, chiar dacă câteodată se simţea singur. Trebuie să recunosc că era o plăcere să îl asculţi pe Bill vorbind de o fată. Tot timpul, când descria o persoană de sex opus, punea accentul pe chip, pe mâini şi pe comportament. Eu nu am fost niciodată înstare să prezint o fată fără să folosesc jargonul caracteristic unui băiat prost crescut.
Ceea ce ne leagă pe noi sunt secretele. Dacă nu ar fi fratele meu, aş muri cu atâtea taine ascunse în suflet. Aşa, noi ne spunem tot unul altuia. Bill ştie de prima mea partidă, de primul meu sărut franţuzesc, ba chiar şi de prima dată când am clacat în timp ce făceam dragoste. Totuşi, cel mai de preţ secret al nostru este că, mai demult, din curioziate, ne-am sărutat. Nu cred că împlinisem încă opt ani, deci nu ştiam noi prea multe, dar a părut atât de greşit, încât am jurat să nu mai spunem la nimeni.
Există, de altfel, şi lucruri pe care le urăsc la el. E stresant ca cineva să-ţi spună că te potriveşti cu propriul tău frate, dar am ajuns să păţesc asta destul de des. Urăsc că Bill e exact opusul meu.
Nu am auzit pe nimeni bătnd în uşă, dar bucata de lemn ce delimita camera mea şi a fratelui meu de hol a fost izbită de perete. De partea calaltă era chiar Bill. Era ud leoarcă şi ochii lui, aproape roşii, sclipeau în lumina uniformă a neonului. Nu am apucat să zic nimic, căci el m-a luat în braţe. Atunci am remarcat că nu aveam ce spune; ştia.
Pentru prima dată de când sunt pe această lume, am avut una dintre cele mai ciudate viziuni. O clipă am văzut în faţa ochilor cum mândria fratelui meu se fracă de a mea. Am cercatat mai bine poziţia de îndată ce am revenit la normal şi am observat cu uimira că era chiar aşa.
Înainte să pot scoate o vorbă, sau chiar să gândesc, nişte mâini invizibile mi-au împins trupul mai aproape de cel al lui Bill, astfel că acum îi simţeam sfârcurile întărite prin bluza udă.
- Nu vreau, Tom! A fost tot ceea ce mi-a putut şopti, înainte ca ochii să i se închidă.
L-am aşezat gentil pe suprafaţa patului şi i-am privit pentru câteva secunde pleoapele. Genele lui tremurau, iar buzele sale vineţii aveau disperată nevoie de căldură. Gândul că Bill ar putea să treacă de partea cealaltă a limitei dintre viaţă şi moarte m-a înspăimântat, aşadar, m-am decis să îl încălzesc. Fără să-mi dau seama, mi-am unit gura cu a lui. Într-adevăr, buzele îi erau imposibil de reci, cam ca cele ale unei persoane moarte.
Când am realizat cât de greşit şi de idiot eram, m-am retras repede şi i-am privit ochii. Pleoapele i se mişcau, iar în câteva secunde i-am putut vedea pupilele care mă priveau cu interes. Am plecat capul, aşteptând să-mi spună cât de prost am fost. Contrar a ceea ce credeam eu despre situaţia în care ne aflam, el a exclamat, cu vocea tremurândă:
- Mai vreau odată!