Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Teh`s oneshots

#45
Thanks! apreciez enorm comentariul şi îţi mulţumesc sincer pentru părere. *hugs*

New one shot. Wrote it for someone.
( it's a shounen-ai/tragedy thing )

Nu are titlu. Nu am găsit nimic să se potrivească.
Hope you like it! Lectură plăcută!
*hugs*




- Ţi-ai dorit vreodată aşa ceva, Jack?

Stau încă la marginea patului său, încercând să îmi reprim lacrimile. Ochii îmi sunt probabil roşii, inima îmi bate nebuneşte din pricina sentimentelor contradictorii ce s-au născut în mine. Sunt trist. Trist şi furios. Pe lume, pe mine, pe natură, pe mersul stupid al lucrurilor. Îmi vine să plâng şi nu ştiu cât îmi mai pot abţine această nevoie – nevoie de eliberare. Aş vrea să plâng în hohote, să mă eliberez, să dau drumul acestei suferinţe ce îmi înăspreşte fiinţa şi sufletul şi mă întreb – încontinuu, neîntrerupt – de ce? de ce el? de ce eu? De ce noi?

Clipesc, ca pentru a-mi alunga toate aceste temeri, pentru a dezrobi aceste lacrimi ce sunt pe cale de a-mi perturba puţina linişte ce mi-a mai rămas în trup şi suflet, cap şi inimă. Îl privesc, încercând să citesc pe faţa lui diversele expresii ce mi le transmite. Îmi zâmbeşte, aşa cum o face întotdeauna, cu blândeţe şi căldură sufletească, contopind în arcuirea angelică a buzelor sale toată dragostea de care este capabil.
Îl privesc în continuare, nesăturându-mă de expresiile sale şi de aura atât de plină de dulceaţă pe care o emană. Are pielea albă, palidă şi cearcănele îi acaparează aproape toată faţa. Cearcăne negre, adânci ce sunt conturate cu perfectă morbiditate în contrast cu albeaţa pielii sale. Întinde o mână spre mine, vlăguită de puteri, mâna căreia nu îi este ataşată perfuzia. Mie mi-a fost întotdeauna frică să îi cuprind mâna într-o atingere, să mă apropii de el – deşi întotdeauna am vrut să îi alin fiecare suferinţă, să îi fiu alături şi poate doar din egoism, pentru a simţi căldura, sau răceala trupului său – să ştiu că este cu mine, că este viu, că este încă acel băiat pe care l-am cunoscut pe coridorul întunecat al unui spital.

Îi cuprind mâna cu nesaţ, aproape violent, regretând imediat din pricina unei grimase ce îi acaparează chipul. L-am bruscat. Îmi cer rapid scuze, neîndemânatic, bolborosind cuvintele, blestemându-mă pentru impulsivitatea mea şi pentru tristeţea cu care şoptesc cuvintele. Aş vrea să înlătur toată această neghiobie a mea, tot pesimismul şi gândurile negative ce s-au născut în mine şi ce continuă să se extindă, devenind mai complexe. Aş vrea să îi fiu alături, optimist, cu zâmbetul pe buze, să îl îmbrăţişez şi să îi spun că totul va fi mine. Deşi este o minciună. Deşi amândoi ştim că nu este decât o afurisită de minciună fără pic de valoare şi morală, şi că în final… în final!

- Nu te mai gândi atât de intens. La ce te gândeşti?

Îi simt atingerea rece, căci pielea îi este ca de gheaţă, aşa cum pare şi prin paloarea neobişnuită, secată, bolnavă a tenului. Dar nu mă deranjează, mă încălzeşte această răceală ce îmi este transmisă prin degetele sale. Îi strâng uşor mâna, stând încă pe scaunul de lângă patul lui. O duc la buze, sărutând-o uşor, cu delicateţe şi dragoste, închizându-mi ochii pentru a atenua cu puţin durerea pe care o simt adânc în piept, pentru a mai alunga din toate aceste furnicături ce mi-au atacat întregul corp şi durerea sufletească ce nu conteneşte de a mă vâna, de a mă prinde şi a mă întemniţa într-o cutie fără oxigen, fără viaţă… într-o cutie în care nu sunt decât eu şi sentimentele mele contradictorii, ura pentru acest fenomen şi depresia ce mi-a cuprins întreaga fiinţă… toate acestea se închid într-un colţ aproape pierdut al minţii şi sufletului meu, le uit pentru moment, le reneg şi mă las pradă întregii iubiri ce i-o port acestui băiat.

- Nu mă gândesc la nimic anume… ce spuneai?

Şi îl privesc din nou cum zâmbeşte atât de slăbit, cu toată puterea de caracter pe care o are. Dacă am analiza comportamentul fiecăruia – la nivelul personalităţii şi nu al limbajului trupului, eu aş părea cel bolnav, demoralizat şi scăzut. Dar cel ce se află în afurisitul acesta de pat de spital, nu sunt eu. Persoana care stă închisă între patru pereţi amărâţi, nenorociţi şi albi, nu sunt eu – nici eu nu sunt cel ce şi-a petrecut toate zilele din decursul ultimilor 2 ani prins într-un spital, unde singura distracţie oferită ar fi o plimbare în curtea spitalului, alături de alţi bolnavi deprimaţi, poate pe cale să părăsească această lume, sau în apogeul refacerii lor… Nu sunt eu persoana ce trebuie să îndure tratamente zilnice, perfuzii şi păreri de rău, priviri încurajatoare cu caracter fals din partea doctorilor şi a infirmierelor… nu, nu sunt eu cel ce a fost abandonat în acest spital, cu vizite foarte rare din partea familiei şi a prietenilor şi care trebuie să îndure acest tratament împotriva leucemiei în fiecare zi.

Eu nu sunt decât Jack, Jack Yankeys, un băiat obişnuit ce a obişnuit să facă parte din programe de voluntariat, făcând vizite în spitale, stând până târziu, uneori chiar şi noaptea. Stând, într-o seară oarecare, trântit pe coridorul unui spital, trist, molfăind la un sandviş de proastă calitate din spital, deprimat din pricina morţii unui pacient pe care îl vizita destul de des. Eu nu eram decât un băiat care terminase liceul, care îşi luase o perioadă liberă de un an înainte să urmeze colegiul şi îşi petrecea timpul în spitale… din pricina unei amintiri trecute, a unei mame şi a unui frate morţi de mult, singuri, într-o ţară străină.
Băiatul acesta, eu, stătea pe coridorul întunecat, neîndrăznind să se ridice, să vorbească sau să verse vreo lacrimă, dar plângându-l în tăcere pe pacientul mort, un băieţel de zece ani ce se stinsese din viaţă doar cu câteva ore în urmă. Diagnosticul fusese cancer…
În acea seară, pe aceeaşi porţiune de coridor, întunecată, eu nu eram singur. Alături de mine se mai afla o persoană, un străin, de a cărei prezenţă nu am fost conştient până într-un anumit moment şi ce, de altfel, nici nu observase existenţa unei alte persoane alături.
Plângea. Acest băiat necunoscut pe care de abia îl puteam distinge în umbrele nopţii, plângea. Tăcut, fără hohote şi încercând să se elibereze într-un mod silenţios, aruncând toată durerea din sufletul său afară cu ajutorul lacrimilor… un val de tristeţe m-a cuprins, gândindu-mă că era, poate, una din rudele vreunui pacient deja decedat.
M-am ridicat, fără a face zgomot şi am vrut să mă îndepărtez, să fug şi să îi las persoanei respective intimitate. Însă, nu am reuşit, căci tocmai în acel moment o altă urgenţă a intervenit în spital şi acea bucată de coridor, până atunci goală şi parcă cuprinsă de noapte, a fost brusc luminată şi cuprinsă de agitaţie, doctori şi infirmiere.
Din instinct, m-am dat într-un colţ, şi din pură întâmplare am dat de o altă persoană. Persoana ce mai devreme plângea. Ochii lui erau mari, umezi, albaştrii şi brăzdaţi de cearcăne. Cu tenul alb-gălbui, cu buzele deshidratate şi cu lacrimile amare curgându-i pe obraji, speriat de situaţie, de faptul că era văzut, că secretul plânsului său fusese descoperit. Alături, purta o perfuzie pe care o privea nedumerit, secat de lacrimi şi ruşinat, fiind cuprins de un val de căldură ce i-a înroşit puţin obrajii palizi – o undă roşiatică scurtă, trecătoare, incapabilă de a rămâne prea mult pe obraji atât de fragili, neputincioşi.

Aşa l-am întâlnit pe Harry. Plângând pe coridorul spitalului în care fusese internat. Pe vremea când l-am întâlnit eu, cu aproape o jumătate de an în urmă, situaţia lui nu se agravase atât de mult. Se putea plimba prin spital pe propriile lui picioare, părul nu îi căzuse în totalitate şi privirea sa putea fi încă distinsă ca cea a unui om ce lua tratament, care se vindeca. Dar nu fusese decât o minciună adusă din partea bolii, o minciună ce îi crease o speranţă frumoasă în suflet, uitându-se zilnic în oglindă şi văzându-şi ochii albaştri, încă cu paloare, aproape strălucind.

În acea zi, fără să ştiu, m-am îndrăgostit de acest Harry Hoffman, un băiat bolnav de leucemie – un băiat ce zâmbea, dar pe care îl prinsesem într-un moment negativ, deprimant. Mi-a zâmbit, chiar şi atunci, spunându-mi să-l scuz, întorcându-mi spatele şi vrând să dispară. I-am vorbit, ne-am împrietenit şi l-am vizitat în fiecare zi după acea seară.
Am crezut că era întristat din pricina situaţiei sale şi mă gândeam că poate tocmai acest lucru m-a atras şi înduioşat la el. Dar nu a fost asta. A fost privirea lui caldă, sinceritatea şi bunătatea cu care mă tratase printr-o simplă privire, de parcă Raiul şi Iadul se întâlniseră într-un singur punct, ceva inexprimabil, de parcă tot ceea ce exista în această lume se contopise în el. În ochii şi mişcările sale, cât şi în vocea lui suavă şi vorbele delicate. El, un bolnav ce în ziua aceea nu se afla în camera lui de spital, în patul deplorabil şi atmosfera bolnăvicioasă, în mirosul de medicamente, el – m-a făcut să îl ador, venerez, iubesc, din prima clipă în care l-am văzut, atras de o forţă suspectă, ciudată, nemaiîntâlnită până atunci.
Ceea ce simt pentru Harry nu am reuşit să simt pentru nimeni altcineva. Nici pentru părinţii sau fratele meu, pentru cel mai bun prieten sau pentru vreo iubită. Harry, după ce l-am cunoscut, a însemnat absolut totul pentru mine. Fiecare clipă, fericită sau odioasă, era constituită din acesta.
Mai târziu, am aflat că nu plânsese din pricina propriei sorţi. Era incapabil de a se complânge… Pacientul acela, din cauza cărui morţi mă întristasem, îl şocase, îl demoralizase şi se întreba, mi-a mărturisit, de ce a trebuit să moară?
Avea doar 10 ani, ştiai? Şi îmi vorbea în fiecare zi despre ce o să facă când va ieşi de aici şi cu cine se va întâlni şi câte lucruri va învăţa. Şi ce planuri avea pentru viitor – mi-a spus atât de multe încât simt că o parte din viaţa lui a rămas la mine, ştii? Şi nu am putut să nu fiu trist, să nu plâng şi să nu mă gândesc „de ce?” Mi-a spus într-o zi când încă mai putea să meargă şi nu era nevoie să îi împing scaunul cu rotile, când eram afară, la o plimbare uşoară prin curtea spitalului. Îmi zâmbea. Îşi pierduse tot părul, în acea perioadă, şi toată splendoarea pe care o transmitea în alte dăţi, era lipsită de culoare în acea zi. Deşi soarele se propaga asupra sa, el era gol, îndurerat şi fără energie trupească. Dar sufletul lui ardea în emoţii contradictorii şi îmi vorbea aproape cu patimă, deşi vocea lui suavă de abia se auzea în realitate. Dar acum ştiu, Jack. Ştiu de ce. E o întrebare stupidă, să ştii, pe care ne-o punem cu toţii, dar am început să mă obişnuiesc. Poate că este destinul, îmi zic uneori. Alte dăţi… mă gândesc că poate e pedeapsa pentru ceea ce am făcut noi altora sau chiar ceea ce ne-am făcut nouă! Ştii? Obişnuiam să fiu genul acela de persoană fără scrupule morale şi principii, umblam prin baruri, mă drogam… lucruri de acest tip - mi-a zâmbit, zărind neîncrederea de pe chipul meu şi m-a avertizat că vorbea serios - Boala aceasta pe care o port în trup, mi-a schimbat sufletul… suflet ce era pângărit, odios, oribil, pe care acum nu l-aş mai putea privi şi uneori îi mulţumesc lui Dumnezeu, ştii? Că mi-a dat boala aceasta, că sunt bolnav de leucemie şi sunt tratat în spitalul acesta, reuşind să cunosc atât de multe persoane minunate şi cazuri… excepţionale. Că pot să mă plimb acum, cu atâta bunăvoinţă prin această curte, alături de tine… că am reuşit să cunosc povestea unui băiat bolnav de cancer ce avea doar 10 ani fără să râd şi căruia pot să îi port povestea până în mormânt – mi-a zâmbit, cu încredere, cuprinzându-mi mâna şi strângând-o cu câtă putere era capabil, continuând pe acelaşi ton ce dorea a fi pătimaş, dar de abia auzit, cu buzele sale deshidratate mişcându-se cu ardoare, dar efort fizic – Aşa te-am cunoscut şi pe tine, îmbolnăvindu-mă. Aşa că de ce să mă întreb „de ce?” şi să blestem nişte momente atât de fericite? Pentru că eu, de fapt… sunt fericit! Că te-am cunoscut, că sunt aici şi că m-am schimbat, că nu mai fac lucruri nelegiuite şi am cunoscut pacea sufletească. Înainte, nu ştiam ce înseamnă să te rogi la Dumnezeu. Nu am ştiut că este atât de uşor să mulţumeşti cuiva. Nu am ştiut că este atât de simplu şi frumos să spui „te rog” şi să faci o faptă bună. Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu o să mă fac bine. Şi ştii de ce? nu să îmi reiau viaţa, nu asta mă interesează. Ci dacă aş fi din nou sănătos, aş putea să merg pe străzi şi să ajut oameni. Aşa cum şi tu m-ai ajutat pe mine şi cum şi ceilalţi m-au făcut să mă schimb. Aşa cum şi boala aceasta pe care mulţi o numesc „nenorocire”, a fost o binecuvântare pentru sufletul meu…
S-a oprit, în acel moment şi am stat faţă în faţă pentru câteva secunde. M-a tras uşor lângă el, proptindu-şi capul de umărul meu şi legându-ne într-o îmbrăţişare uşoară, dar care îmi ardea pieptul.

Mi-am înfăşurat braţele în jurul lui şi i-am sărutat uşor gâtul, lăsându-l să îşi propage toată greutatea asupra mea.
- Te iubesc, Harry… i-am zis atunci, la ureche, uşor – atât de uşor încât mă întrebam dacă m-a auzit, de abia abţinându-mi lacrimile şi vrând să îi spun că „totul va fi bine”. Dar atunci fusese momentul în care problemele începuseră cu adevărat, tocmai în acea după amiază, când îşi lăsase greutatea în puterea mea. A trebuit să îl port în braţe până în camera sa, unde i-a fost administrat un medicament.
- Mulţumesc, Jack, mi-a zis când l-am aşezat acolo şi i-am sărutat fruntea. Iar eu m-am întrebat dacă îmi mulţumeşte pentru gestul în sine sau pentru iubirea pe care i-o port.

- Spuneam că mi-aş dori să merg în faţa acelei ferestre… ştii? – s-a oprit, tuşind uşor şi speriindu-mă, făcându-mă să mă ridic rapid de pe scaun, vrând să îl ajut. Mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc, deşi încă aveam prinse degetele sale într-ale mele, uşor, pentru a nu-l răni. Voiam să îi sugerez să chem doctorul, sau să întreb dacă îl pot pune în scaunul cu rotile, pentru a merge în faţa ferestrei, dar a continuat şi nu mi-a lăsat timp pentru aşa ceva.

- Aş vrea să merg acolo şi să privesc, pentru mult timp. Să văd ce este afară şi mi-ar plăcea să fie multă lume jos, să fie o şosea şi maşini şi multă agitaţie, să fie noapte şi să fie multe lumini… şi după ce am privit atât, să mă urc acolo şi să sar - am tresărit, gândindu-mă ce vrea să spună, făcându-l să râdă, deşi râsul său semăna mai mult cu o tuse seacă – nu, nu în felul acela. Să sar şi să zbor… înţelegi?

- Cred că da, am răspuns, cu toţii ne dorim aripi…

A zâmbit, din nou, arătându-mi privirea aceea de „nu, prostuţule” şi a vorbit.

- Nu, Jack. Eu nu aş vrea aripi. Aş vrea doar să ies acolo şi să zbor, aşa cum sunt acum, să zbor deasupra tuturor şi să mă simt… uşor, liber, neîncătuşat şi neîntemniţat… doar pentru câteva secunde, atât, să pot zbura şi atunci când ies pe fereastră, să nu mă prăbuşesc la sol. Ştiu că nu e posibil, dar mereu mi-a plăcut ideea aceasta…



Stăm de mult timp în camera aceasta, nefăcând nimic şi amurgul se va ivi curând, afară. Ne privim, acesta uitându-se din când în când la fereastră şi continuând să îşi etaleze acea expresie fericită, dar vagă. Eu îi strâng încă degetele în mâna mea şi îmi doresc să îl apropii, deşi bătăile inimii mele nu cred că ar rezista. Mi-e frică. Mi-e frică să plec acasă şi să mă întorc într-o dimineaţă şi să nu îl mai găsesc aici, să nu îi mai găsesc sufletul aici, decât trupul învelit într-unul dintre acele cearceafuri albe, morbide. Mi-e teamă că voi deschide uşa acestei camere într-o dimineaţă şi Harry nu va mai fi acolo să îmi spună „bună dimineaţa”… dar, pe de altă parte, mă întreb, aş fi oare capabil să stau aici? Să stau lângă el atunci când moare şi să nu mor şi eu odată cu el?

Harry îi spune doctorului, atunci când vrea să se retragă, că ar vrea să meargă puţin afară pentru că simte nevoia de a lua aer, aer curat. Doctorul consimte, uitându-se la mine ciudat, fără speranţă iar inima mea se sparge în mii de bucăţi, înţelegând care este diagnosticul din această seară. Harry nu mai răspunde deloc la tratament, se simte din ce în ce mai rău iar sufletul meu nu cred că poate să reziste acestor veşti. Dar trag căruciorul cu rotile şi îl iau în braţe pe Harry, aşezându-l. Nu are perfuzie acum, este liber în aceste ore, va primi una mai târziu, deşi nu îl va ajuta la nimic. Coborâm cu liftul şi el vorbeşte cu doamnă în vârstă pe care o cunoaştem amândoi. O rudă a unui pacient care urmează să fie externat curând. Ne urează numai lucruri frumoase.
Câteodată cred că toţi ştiu ce iubire îi port eu lui Harry, că nu este prietenie şi nici alt sentiment decât pură iubire, una platonică – s-ar putea spune, uneori… câteodată mă întreb „dacă ar fi fost sănătos, l-aş mai fi iubit la fel de mult?” şi nu am un răspuns la această întrebare, urându-mă pentru gândurile mele. Dar nu contează „cum”, „dacă” şi „de ce”. Contează că acum îl iubesc.
Acum, când intrăm în curtea spitalului iar eu împing căruciorul, mângâindu-i uşor gâtul. Îi dau haina mea, atunci când ieşim afară, este puţin răcoare iar apusul este superb, îmi spune Harry. Îi place mult să urmărească soarele cum coboară, cum dispare şi cum luna îl cucereşte. Îi place mai mult decât răsăritul, ştiu asta – ştiu atât de multe lucruri despre Harry.
Îl plimb puţin, îl las să ia aer. Şi ne oprim. Mă opresc şi înconjor căruciorul, apar în faţa lui şi îi zâmbesc şi eu, pentru prima dată în ultimele zile.
- În sfârşit, îmi zice cu o fericire pe care nu şi-o poate ascunde, ţi-ai dat şi tu jos faţa de căpcăun şi ţi-ai arcuit buzele alea…
Râd din pricina remarcii făcute de acesta.
- Ah, vă mulţumesc, câtă politeţe, fac o pauză – Harry, vreau să încerc ceva, uşor… bine?
Dă din cap în semn afirmativ şi nu mă întreabă nimic, căci are încredere în mine. Urcăm cu liftul, mergem până pe acoperişul spitalului iar eu îl iau în braţe, eliberându-l din cărucior şi purtându-l în braţe, îi şoptesc: Neîncătuşat şi neîntemniţat…
Acesta nu pricepe prea bine ce se întâmplă, dar simţim aerul de pe acoperit, privim apusul superb şi luminile ce se aprind în oraş, precum şi maşinile şi miile de oameni ce se revarsă în preajma noastră, undeva prea jos şi departe pentru a-i putea zări sau simţi cu adevărat.
Iar eu îl port în braţe pe Harry cu paşi grăbiţi, neţinându-l prea aproape de pieptul meu, dându-i senzaţia de eliberate, de libertate şi uşurare, de parcă nu ar fi purtat în braţele mele şi ar zbura, singur, în noaptea ce urmează să apară, alături de luminile oraşului, de oameni şi maşini şi de apusul superb pe care îl iubeşte. Braţele-i sunt înfăşurate cu uşurinţă în jurul gâtului meu, superficial, căci ştie că nu îi voi da drumul.

Ne oprim… inima mea zvâcneşte cu o putere incredibilă. Mă simt viu, mă simt… fericit. Văzându-i expresia lui Harry atunci când ne oprim, inima mea este supusă unui nou cutremur… şi el este fericit, poate mai mult ca oricând.

- Mulţumesc, îmi şopteşte iar cu acel ton suav pe care îl ador.

Îl trag aproape de mine şi îi întâlnesc faţa, pielea rece, îl întreb dacă îi este frig… îmi răspunde că este bine. Îi caut buzele mici, deshidratate, crăpate şi la fel de îngheţate ca restul trupului său. Îl aduc şi mai aproape, îl sărut uşor, cu tandreţe, ţinându-l aproape de mine şi simţind valul de căldură ce îmi inundă trupul şi sufletul, fericirea ce mă doboară la nivel fizic şi psihic este incredibilă… şi îi simt degetele de gheaţă strângându-mă şi mai tare, sărutându-mă şi el cu câtă forţă este capabil, temător de faptul că aş putea să mă depărtez de el. Dar nici eu nu vreau şi continui acest sărut, ţinându-l cu siguranţă şi dragoste în braţele mele, pe acoperişul acesta nenorocit al unui spital, alături de apusul soarelui ce pare a semnifica un final, un final pe care noi doi încă nu îl cunoaştem…


Cutremuraţi, ne depărtăm feţele unul de celălalt şi privim cerul, semiluna ce a apărut pe cer câtă vreme noi nu i-am arătat nici pic de atenţie.
Nu ştiu ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu ştiu dacă mă voi întoarce în camera lui Harry, acea odăiţă de spital şi îl voi pune pe pat, iar acesta va închide ochii pentru totdeauna. Nu ştiu dacă se va întâmpla sau nu un asemenea lucru… şi nici nu doresc să aflu, nu acum, într-un moment atât de plin de fericire pentru mine. Nu ştiu dacă, poate, mă voi duce acasă şi atunci, în timpul acesta nefast, Harry va închide ochii pentru totdeauna. Şi nu vreau să mă gândesc la acest lucru acum – mi-e teamă de acea clipă şi sunt înfricoşat de reacţia pe care o voi avea, de zguduitura pe care o va avea întreaga mea viaţă.
Dar… nu vreau să mă gândesc acum la asta.


Îmi îndepărtez ochii de la cer şi îi poziţionez asupra lui.
Îmi arată un surâs splendid, vibrant, mai frumos şi mai fericit, mai bogat şi însufleţit decât orice altceva am văzut în întreaga mea viaţă, chiar şi cu paloarea lui atât de bolnăvicioasă. Iar eu nu îmi pot abţine un alt zâmbet şi un sărut scurt pe frunte.

- E frig, Harry, hai să ne întoarcem în camera ta.

- Bine, Jack… Jack?

- Da, Harry?

- Mulţumesc.



Răspunsuri în acest subiect
Teh`s oneshots - de Teh2 - 24-10-2009, 03:54 PM
RE: One Shots * - de Teh2 - 25-10-2009, 05:13 PM
RE: One Shots * - de Berry. - 25-10-2009, 06:53 PM
RE: One Shots * - de nolazy - 27-10-2009, 08:24 PM
RE: One Shots * - de Teh2 - 01-11-2009, 12:18 PM
RE: One Shots * - de Aliss_anime - 01-11-2009, 03:49 PM
RE: One Shots * - de Berry. - 06-11-2009, 04:42 PM
RE: One Shots * - de Teh2 - 07-11-2009, 10:44 AM
RE: One Shots * - de Aliss_anime - 08-11-2009, 12:46 AM
RE: One Shots * - de Teh - 08-11-2009, 12:29 PM
RE: One Shots * - de Aliss_anime - 08-11-2009, 01:47 PM
RE: One Shots * - de Teh2 - 12-11-2009, 12:05 PM
RE: One Shots * - de Berry. - 12-11-2009, 07:04 PM
RE: One Shots * - de Teh2 - 21-11-2009, 12:33 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh2 - 05-12-2009, 10:21 PM
RE: Teh`s oneshots - de xHellene - 05-12-2009, 10:45 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh2 - 12-12-2009, 01:35 AM
RE: Teh`s oneshots - de Berry. - 12-12-2009, 11:42 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh2 - 17-12-2009, 03:09 AM
RE: Teh`s oneshots - de Secret Past - 17-12-2009, 03:38 AM
RE: Teh`s oneshots - de Berry. - 17-12-2009, 12:45 PM
RE: Teh`s oneshots - de Aylin - 17-12-2009, 01:08 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh2 - 26-12-2009, 01:53 PM
RE: Teh`s oneshots - de Minnie - 11-01-2010, 11:26 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 17-01-2010, 11:31 PM
RE: Teh`s oneshots - de Minnie - 18-01-2010, 12:36 AM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 12-03-2010, 07:04 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 05-05-2010, 04:10 PM
RE: Teh`s oneshots - de Khonsu - 07-08-2010, 08:31 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 09-09-2010, 12:14 PM
RE: Teh`s oneshots - de Paradox - 09-09-2010, 02:47 PM
RE: Teh`s oneshots - de Better Off Alone - 12-09-2010, 02:47 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 25-09-2010, 05:05 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 26-10-2010, 06:29 PM
RE: Teh`s oneshots - de Abbeh. - 26-10-2010, 10:41 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 27-11-2010, 01:25 AM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 11-12-2010, 04:54 PM
RE: Teh`s oneshots - de Rouge - 11-12-2010, 06:27 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 20-12-2010, 02:22 PM
RE: Teh`s oneshots - de Child Of Sunset - 20-12-2010, 02:36 PM
RE: Teh`s oneshots - de Better Off Alone - 22-12-2010, 05:35 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 15-01-2011, 07:54 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 14-05-2011, 01:26 PM
RE: Teh`s oneshots - de Katniss - 20-05-2011, 12:57 AM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 29-06-2011, 11:38 PM
RE: Teh`s oneshots - de Mizantropul - 30-06-2011, 11:08 AM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 25-09-2011, 01:45 PM
RE: Teh`s oneshots - de Teh - 06-09-2013, 02:16 PM
RE: Teh`s oneshots - de DreamGirl - 30-03-2014, 09:58 PM


Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)