Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Cavalerul de Otel

#1
Cap I. Nasterea unui Cavaler de Otel

Singuratatea devine din ce in ce mai apasatoare o data cu trecerea timpului. Colegii mei rad si zambesc iar eu sunt bucuros printre ei - ei imi umplu golul dat de lipsa iubirii. In cele din urma, cand soneria suna sfarsitul ultimei ore, o parte din sufletul meu se rupe. Gandul singuratatii si al durerii ce o pricinuieste ma tortureaza iar durerea creste din ce in ce cu fiecare zi. Ce este iubirea pentru cel ce nu o poate simtii? Ce este dragostea pentru cel ce nu o poate avea? Ce sunt eu? Cine sunt eu? Eu sunt un cavaler de otel - un soldat in prima linie ce va muri pentru prietenii sai. Nu imi trebuie iubire, nu imi trebuie dragoste! Goliciunea este indeajuns. Voi trai putin si voi muri eroic! Gol- sunt atat de gol.
Metorul se legana cand intr-o parte, cand in alta iar drumul parea sa nu se mai sfarseasca. In toata aglomeratia aceea eram doar eu. Eu sunt o umbra - acesti oameni ma vor vedea o data sau maxim de doua ori in viata! - asa gandeam pe atunci.
Metroul s-a oprit si valuri-valuri de oameni au inceput sa plece. Era intuneric afara - exact cum imi placea. Aerul mirosea frumos iar drumul era pustiu. Simteam cum vantul imi mangaie fata, iar asta ma linistea. Era ca si cum Dumnezeu ar fi trimis intreaga natura sa-mi alunge suferinta. Noaptea trecu cu repeziciune iar dimineata ma gasii in fata liceului acoperit cu buruieni. Ce liceu frumos era- iar oamenii din el imi erau atat de dragi. Am intrat in clasa si m-am bucurat de colegii mei. Fiecare avea frumusetea sa- fiecare cu visurile si dorintele sale. Fiecare cu problemele sale - toti erau atat de frumosi, iar eu - eu eram protectorul lor - eu eram cavalerul de otel - cel ce se sacrifica pentru altii ignorandu-se total.
"Eu nu te vad ca pe un prieten" m-a izbit. Aceste vorbe scoase din gura celui pe care il admirasem atat de mult pentru talentele sale m-au trezit la realitate ca si cum cineva m-ar fi zguduit cu putere strigandu-mi in ureche "Gresesti! Gresesti! Gresesti!". Pana la urma toti cei pe care ii considerasem prieteni nu imi erau prieteni... Lor oare le pasa de mine? Ce sunt eu pentru ei pana la urma? Un... clovn? O tristete apasatoare spinteca sufletul iar vacanta de vara ce se apropia capata forme tenebre. Zilele ce urmara mi-am inchis inima fata de toti oamenii iar cei pe care ii considerasem prieteni adevarati nu aveau curajul sa ma certe- sa ma incurajeze - sa imi arate ca tin la mine cat de putin. Iar cel rau imi zise: "Vezi- nimeni nu tine la tine. Traiesti in minciuna. Nu contezi catusi de putin pentru oameni. Esti singur si aici.". Vacanta de vara se transformase intr-o depresie lunga si dureroasa. Durerea sufleteasca este atat de oribila incat as prefera sa simt oricat de multa durere trupeasca numai ca sa scap pentru o secunda macar de goliciunea, singuratatea si tristetea ca me apasa. Nu mai am nici un sentiment de bucurie iar armura cavalerului se crapa. Sabia a ruginit, iar coiful sta atarnat in cui.
Am jurat sa nu mai am prieteni in viata mea si ca am sa renunt la toti cei ramasi astfel in cat sa fiu cu adevarat singur. Si asa am si facut. Iar frigul mi-a devenit caldura, durerea - pace, boala - eroism. Traiam numai cand simteam durere trupeasca.
Scoala a reincepul iar Dumenzeu si-a plecat ochii asupra mea. M-a vazut la pamant- sangerand si cu bratele sfartecate de demoni. O lacrima I-a cazut peste sufletul meu distrus.
Eram la bunici, iar mucenicii fierbeau intr-o cratita mare. Bunica imi striga sa iau cratita care clocotea de pe foc si sa o duc pe balcon sa se raceasca mai repede. Fiindca imi faceam temele mi-am zis ca imi pun cartile pe cap caci am un echilibru bun si in acelasi timp sa iau cratita de pe foc si sa o duc. Am facut asa, dar cartile s-au dezechilibrat iar toata apa clocotita mi-a cazut pe picioare. Sosetele ardeau- bine ca purtam blugi caci altfel ar fi fost oribil. M-am ars bine de tot iar durerea era atat de mare incat nu mai puteam acorda atentie durerii sufletesti. Spre surprinderea mea- oamenii - pe care i-am desconsiderat asa de mult timp mi-au sarit in ajuto. A venit salvarea - arsura de gradul doi. M-au privit cu mila, m-au ingrijit si prin asta Dumnezeu mi-a aratat inca o data frumusetea umana. Nu simtisem bucuria de luni intregi- dar in acea zi in care am vazut cat de buni sunt oamenii si cand am realizat ca perspectiva mea asupra vietii e total gresita am fost atat de bucuros incat as fi sarit de bucurie daca nu ma dureau atat de rau picioarele de la arsura. I-am multumit lui Dumnezeu si m-am deschis dinnou catre oameni. Cavalerul de otel ramase in trecut - totusi coiful sau a ramas pe capul meu pana in ziua de azi.
Ce e frumos la oameni? Totul!
Daca lumea nu are exemple, fi tu unul.
Fugi de rautate! Fugi, omule, fugi!


Dumnezeu vindeca ce medicii nu au putut: https://www.youtube.com/watch?v=21ijUVwpsfA

Iisus vorbeste despre viata si moarte: https://www.youtube.com/watch?v=lLGE5tUq50U



Răspunsuri în acest subiect
Cavalerul de Otel - de Storymaker - 16-10-2014, 08:38 PM
RE: Cavalerul de Otel - de Nero19 - 10-08-2015, 12:54 PM
RE: Cavalerul de Otel - de TLDR - 14-08-2015, 06:19 PM
RE: Cavalerul de Otel - de Storymaker - 03-09-2015, 01:42 AM
RE: Cavalerul de Otel - de Storymaker - 17-09-2015, 10:45 AM


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)