Omoara-ti umbra

[Storymaker]

Varsta recomandata: 12+
Genul: fictiune psihologica
Critica dorita: oricare


Numele meu nu are importanta, caci ce se va schimba la viata mea daca el sau ea va sti cum ma cheama? Nimic, absolut nimic. Stau singur chiar de sunt printre oameni; mereu privit, chiar de sunt singur. Toti se asteapta de la mine sa le urmez umbra, dar vreau sa urmez umbra omului ce visez sa devin. Nu pot sa fac altceva ce sa ma amuze decat sa privesc animatii pe internet cat si sa, poate, vorbesc cu prietenii. Dar, oricat de multi as avea intr-un final, niciunul nu ma intelege cu adevarat. In momente ca asta, tare as vrea sa mor...
Hm? Ce-i asta? Se intuneca desi e ziua? Ce interesant; trebuie sa... Este sansa mea sa fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pot sa plec mai departe, si mai departe, sa ma ratacesc de lume si de societate, izolandu-ma complet.
Lumina izbi ochii tanarului visator, iar copacii isi aratara inca o data maiestoasele vesminte.
-Deci, doar am visat, eh? Inca o data adevarul ma loveste in fata fara de mila. Cat de crud e timpul cu mine: cand vreau sa treaca mai repede, incetineste pentru a-mi prelungi chinul, iar cand imi doresc sa treaca mai incet pentru a ma bucura mai mult, fuge cat poate el de tare spre sfarsitul zilei.
-Dorel, vino la masa o data!
-Da, mama, o sa vin... Cat de mult urasc numele asta, de ce trebuie sa mi-l tot repete cunoscutii? De ce trebuie sa ne strigam pe nume? Nu ajunge: "Vino" sau "Salut"? Eh, hai sa merg, caci altfel o sa se supere rau pe mine si chiar nu am chef de inca o cearta cu ea.
Drumul fu lung si primejdios dat fiind faptul ca Dorel era foarte trist si nu mai parea sa-i pese de ceea ce vedea, simtea sau auzea. Se aseza in fata mesei, trase scaunul de sub ea, ii pipai forma si, inchizandu-si ochii vazu padurile la care visase atat de mult- refugiul lui. "Ziua asta va trece ca toate celelalte, viata nu are un sens propriuzis..." asa gandea in timp ce imbuca mecanic ciorba mamei sale. Aceasta filozofie de viata l-a dezarmat si l-a dus catre ruina. Ce pacat ca el- cel pe care eu, ingerul sau pazitor, Asterus pe nume, nu l-am putut proteja mai bine- urmeaza aceasta cale a pierzaniei.
-Mama, plec sa ma plimb, nu ma astepta!
-Pleaca puiul meu drag!
-Nu sunt nici un pui! Am plecat!
In sfarsit dupa atat de mult timp, pot sa simt ca traiesc. Se pare ca picioarele mele se bucura de mers. Da, uite cum imi tresalta muschii de bucurie. Si copacii, vantul, totul e atat de placut. Pacat ca viata imi este asa de sumbra. Daca ar fi ceva nou... Dar totul e vechi si toate sunt la fel.
Desi din aceeasi substanta, e remarcabil faptul ca sunt atat de diferite; dar avand in vedere faptul ca sunt folosite doar pentru a inlesni placerile sau nevoile omului, deci, avand un singur scop, unicitatea le piere si intr-un final ajung asemenea.
Drumul e placut cat si lung.
In fata baiatului, un barbat cu pumnii incordati il lovi in plin cu privirea. Doi ochi mari, sticlosi, plini de dorinta de a ucide il facura pe Dorel sa tremure de frica; se afla in fata unei bestii.
-Tu esti Dorel? suna tunator vocea barbatului cu ochi de noapte.
-Da, eu sunt acela. Si cat detest sa mi se spuna pe nume...
-Am auzit ca mi-ai injurat mama. O sa platesti pentru asta!
Dorel se uita in ochii lui. Ii vazu micsorati, de bestie. Ranji. Si el putea sa devina o bestie in fata unei bestii. Pana la urma, ce il putea opri sa se descarce? Nimic. Asa ca, isi arata coltii, ii crescura ochii, atingand orbitele, se inalta cat de mult putu si racni:
-Hai sa ne luptam daca indraznesi, nenorocitule!

(Restul in urmatoarea parte)