Neliniste metafizica

[a beautiful lie]

In ritmurile armoniei cosmice

"Mirosul tau persista in camera mea/ Parca si vocea ti-o aud undeva"

In intuneric nu se mai aud decat pulsul sacadat al corpurilor noastre si ticaitul obsesiv, agresiv al ceasornicului. Se apropie ora sufletelor ratacitoare- granita mortii o devoreaza pe cea a vietii.
Fereastra mea e deschisa- lumile noastre interfereaza. La miezul noptii, n-ai sa crezi, poate, dar se aude acel cantec demult stiut, versurile mult iubite ce ingana suferinta noastra” Ploua incet, incet, / Ploua si-mi este dor de ochii tai caprui/ Sa mor, imi e dor.”
Imi revin in minte toate acele zile cand din cer se aruncau lacrimi invrajbite, frangand in imbratisarea lor aripile ingerilor si sarutand oamenii, caci acestia, in ratacirea lor pe pamant, le-au pierdut.
Incantatia sufletelor inca neizbavite de pedeapsa cu viata nu s-a pierdut- versurile „Ploii” continua sa fie purtate de adierea sagalnica a vantului, de mireasma ravasitoare, profunda a racorii noptii si de apa involburata a Dunarii. Iar daca pielea mea se infioara, iar trupul imi tremura, nu e pentru ca ma doare... in acel fel... Deja la vomul maxim si totusi ai nevoie de mai tare, mai intens... Nu inteleg prin asta vointa- sunetul e ca un drog care iti manipuleaza vointa- e mai presus de autocontrol.
Ascult pierduta intr-o toropeala dulce amaruie a simturilor, destainuindu-ma lunii, acelui craniu mut cu piviri de foc, ciuntit in noptile pustii, suspendat de cer si ingan in agonia momentului” Te petrec si ma uit la tine/ Parca pierd ceva din mine/ Zau, imi e greu”...
Te voi visa! E ora placerii, a desfatarii...Ah! Fiinta mea, din trup si suflet, miraje si aparente, se mistuie in miezul negurei. Ma zbat sa salvez amintirile noastre din pandemoniul in care le-am aruncat cand ma simteam singura si neputinciosa, banala si nedemna. Nu am reusit in incercarea-mi zadarnica, caci am realizat la sfarsit ca intotdeauna au fost ascunse, cu pretul vietii mele, intr-un colt intunecat stiut numai de mine.