16-07-2011, 05:06 PM
Disclaimer: Nu deţin niciun personaj din animeul Naruto/Naruto Shippuden şi nu fac profit de pe urma acestora toate aparţinând lui Masashi Kishimoto.
Vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi lăsat să vă citesc creaţiile, care după părerea mea sunt extraordinare. Despre fic ce pot să spun, ideea mi-a venit de curând şi am zis s-o folosesc. Am vrut de multe ori să postez ceva făcut de mine, dar nu am avut suficient curaj să fac asta. Titlul acestui fic, este unul pe moment, nu am stat foarte mult să mă gândesc la el dar am căutat să aibă legătură cu povestea. Voi povesti din perspectiva a două personaje fată/băiat în jurul cărora se va desfăşura acţiunea. Nu ştiu dacă este o idee originală dar mă strădiuesc să ceva iesit din comun. Acum să lăsăm vorba, nu aş vrea ca comentariul meu să fie mai mare decât capitolul:)) Ohh, da îmi pare rău cred că este cam lung totuşi, sper să nu vă plictisesc, lectură plăcută şi sper din toată inima să vă placă măcar puţin.
So, enjoy!
Stau ȋntinsă pe canapeaua mea crem din sufragerie uitându-mă pe tavan, timpul trece atât de repede pe lângă mine ȋncât mă simt lăsată ȋn urmă, ţinută deoparte privind cum alţii se distrează, ţinută captivă ȋn propria persoană, ȋnecată ȋn propriile gânduri şi sentimente.
Câteodată mă ȋntreb dacă venirea mea pe această lume are vreun rost, dacă am fost "trimisă" cu un scop sau doar să putrezesc singură ȋntr-un colţ ȋntunecat de cameră. Am obosit să privesc de atâtea ori ȋn urmă, gândindu-mă de două ori ȋnainte de a face un lucru, sau poate că aşa mi-a fost menit mie să stau ca proasta fără să "gust" din plăcerile vieţii.
Totuşi... mi-e frică de ce se poate ȋntâmpla, gândurile ȋmi zboară ȋn toate părţile lăsând ca teama şi tristeţea să-mi cuprindă trupul şi ȋn acelaşi timp, mintea.
Nu am fost mereu aşa. Înainte ȋmi plăcea să mă distrez şi să ȋncerc lucruri noi dar acum ceva s-a schimbat, nu ştiu ce dar simt asta. Sau poate că soarta se joacă cu mine şi cu sufletul meu fragil, lăsându-mă "goală" şi fără chef de viată.
Nici măcar lacrimile nu mă mai pot salva acum, am plâns de atâtea ori ȋncât acestea ezită să-şi facă apariţia.
Dar totuşi am rămas neputând face nimic, sperând că poate undeva acolo există bunătate ascunsă de cuvinte. Tot ce mi-a mai rămas acum e speranţa că poate va veni şi pentru mine o zi ȋn care voi trece peste această singurătate ce mi-a ȋnvăluit brutal sufletul.
Încerc să revin la realitate, mă ridic ȋn picioare şi mă ȋndrept cu paşi domoli către o oglindă, sperând că poate gândurile mele să se stingă dar nu e mereu aşa cum plănuim să fie.
Ca de atâtea mii de ori, ȋncercam să mă recunosc dar reflexia era neclară, oglinda parcă e murdară, pătată de atâtea resentimente şi regretul a ceea ce ar fi putut fii, dar nu a fost.
Nici măcar ea nu mai suportă povara ochilor mei trişti ce uşor, uşor ȋşi pierd culoarea şi strălucirea. Chipul meu ce odată radia de fericire acum este de nerecunoscut, ȋnnecat ȋn ȋntuneric.
Dar oare de ce mă plâng? Eu sunt cea care mi-am dat această sentinţă ȋn momentul ȋn care am ales să fie aşa.
Cine ar fi zis că odată ce ȋţi interzici să simţi ceva, ajungi ȋntr-o asemenea stare ȋncât devine o lege universală pentru tine? Se pare că gândurile nostalgice ȋşi pun stăpânire din nou asupra mea, doar privindu-mi chipul mă gândesc, că poate nu e aşa cum vreau eu să fie...
Brusc, telefonul ȋncepe să sune haotic, un sunet ce ȋncepea să ma calce uşor pe nervi.
Mă ȋndrept grăbită către telefon, răspunzând fără să mă uit la numele de apel. Doar auzindu-i vocea prietenei mele ȋmi readuc aminte ce aveam de făcut.
Cum am putut să uit un lucru atât de important? Închid telefonul mulţumindu-i că m-a sunat şi mă duc repede ȋn camera mea de la etaj pentru a-mi lua ceva cât mai potrivit pentru o cursă cu motociclete.
Mă ȋmbrac destul de lejer, pun pe mine o pereche de blugi şi un tricou cât mai larg de culoare gri iar ȋn picioare ȋmi iau nelipsiţii mei converşi negri.
Ies din cameră ȋndreptandu-mă către sufragerie pentru a-mi căuta lucrurile, aruncând şi privire ȋn oglinda din hol.
Arătam atât de neobişnuit, părul ȋmi stătea drept de parcă abia ȋl făcusem, de obicei stau mult să-l fac să arate aşa dar se pare că până şi părul ţine cu mine astăzi.
Îmi iau lucrurile şi plec ȋncuiând uşa dar ceva parcă tot lipseşte, ȋnsa nu-mi pot da seama ce. Sau poate că mintea ȋmi joacă feste, batjocorindu-mă ȋn cel mai urât mod. Se pare că orice aş face gândurile mele nu stau locului.
Îmi dau câteva palme uşoare peste obraz şi mă sui repede pe motocicletă mea de culoare albastru închis. Îmi pun mănuşile de piele şi casca ce se asorta cu motocicletă şi pornesc către noul traseu care avea să se deschidă.
Totul în jurul meu era neschimbat... şi acum simt parfumul trecutului ce se ascunde după fiecare clădire şi colţisor, pe lângă care treceam cu atâta uşurinţă, dar în somnolenţa mea acută am reuşit să mă prefac că nu există, cu toate că mă sufocă cu nuanţele lui de nostalgie şi particulele de incertitudine ce încă le mai experimentez şi astăzi.
E ciudat cum probabil, sunt conştientă de faptul că e mereu cineva alături de mine care să mă sprijine, chiar dacă de multe ori spiritual, dar ca de obicei, nu văd în faţa mea decât singurătatea ce aşteaptă momentul oportun să se ivească şi mai mult în sufletul meu.
Când sunt pe motocicletă mă simt mult mai îndrăzneaţă şi curajoasă, liberă să fac ce vreau şi când vreau.
Dacă aş fii şi aşa în viaţa de zi cu zi, poate că nu aş mai fii atât de nesigură pe mine, şi poate că frica care pune stăpânire pe mine... va dispărea. Îmi place să simt cum vântul îmi bate prin păr şi dacă aş putea zbură nu m-aş mai întoarce niciodată înapoi.
Liberă să fac ce vreau şi când vreau, cu ochii deschişi numai către cerul albastru, reuşind să găsesc ceea ce caut cu adevărat.
Timpul a trecut atât de repede încât nici măcar nu am observat că am ajuns.
Nu era un loc extravagant la cum mă aşteptăm, era doar un simplu circuit pentru motociclete ce fusese deschis de curând. Invitând să ia parte la competiţie numai motociclişti profesionişti.
Sincer, în momentul ăsta nu mă mai simt în stare de nimic. Poate ar trebui doar să stau şi să privesc cum se va desfăşura cursa, sau poate să particip.
Privesc preţ de-o secundă în jurul meu, tot ce puteam vedea erau doar oameni, ce au venit aici cu un singur scop. Să câştige, să se facă remarcaţi, să nu fie doar o faţă trecătoare ce ţi se pare că ai văzut-o cândva.
Probabil că asta ar trebui să fac şi eu acum, să mă fac remarcată şi să încerc să mă distrez, alături de fete. Lor le este foarte uşor să facă asta dar mie îmi trebuie mai multă încurajare decât îmi pot închipui. Poate nu voi câştiga şi sunt sigură că nu voi atrage atenţia nimănui dar poate am să mă distrez.
Dintr-o dată observ prin mulţimea gălăgioasă mai multe feţe cunoscute, toate erau acolo şi mă aşteptau pe mine. Sunt foarte norocoasă să am asemenea prietene, uneori mă ȋntreb dacă chiar le merit. Pentru mine ele sunt cele mai importante, mereu au fost lângă mine când aveam nevoie de sprijin, m-au ajutat atât de mult ȋncât nici un simplu "mulţumesc" nu este de ajuns. Încerc să le fac un semn cu mâna dar nimic, aşa că mă îndrept spre ele.
Când mă vede Sakura, imediat vine la mine zâmbitoare, vrând să îmi zică ceva:
- Deci, te-ai hotărât? Vei participa? mă întreabă ea în timp ce le cheamă pe fete mai aproape de mine.
- Sincer nu sunt sigură de răspunsul meu, dar cred că voi încerca, îi spun eu cu o usora ezitare în glas.
În momentul acela toate fetele săriseră pe mine de bucurie, aproape doborându-mă la pământ. Încerc să mă eliberez din strâmtoarea fetelor, spunându-le să se pregătească, căci observatorul deja ne anunţase să ne pregătim de start.
Fiecare începe să-şi facă propriul său ritual înainte de cursă, aşa că m-am gândit să mi-l fac şi eu pe al meu. Dar pur şi simplu nu pot, simţeam cum cineva îmi urmăreşte atent fiecare mişcare pe care o făceam.
Îmi întorc privirea şi observ că în spatele meu era un grup de şapte băieţi ce îşi verificau motocicletele. Dar ceea ce îmi atrăgea atenţia cu adevărat era unul dintre ei care stătea sprijinit de motocicletă sa şi mă privea foarte ciudat.
Mă făcea să mă uit lafel cum o făcea şi el. Ceva ciudat se petrece cu mine....dar ce? Consientizez strigătul de suferinţa ce răsuna puternic în mintea mea. Astfel mi-am redus la zero inima zdrobită cândva. Fără să bag de seamă că trupul îmi este amorţit iar mintea îngheţată, instantaneu.
Aud o voce ce răsuna puternic în jurul meu, făcându-ne pe toţi să-i dăm importantă.
- Atenţie, toate participantele să se îndrepte către linia de start.
Se pare că am ajuns şi aici. Cursa avea să înceapă în câteva secunde. Îmi este teamă dar nu mai pot da înapoi acum. Am un presentiment că această cursă îmi va schimba viaţa, sau cel puţin aşa sper.
- Deci cu toţii ştim regulile. Fără să mai prelungim. Vă doresc succes iar cel mai bun să câştige. Să începem.
Sper ca v-a placut:*
Vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi lăsat să vă citesc creaţiile, care după părerea mea sunt extraordinare. Despre fic ce pot să spun, ideea mi-a venit de curând şi am zis s-o folosesc. Am vrut de multe ori să postez ceva făcut de mine, dar nu am avut suficient curaj să fac asta. Titlul acestui fic, este unul pe moment, nu am stat foarte mult să mă gândesc la el dar am căutat să aibă legătură cu povestea. Voi povesti din perspectiva a două personaje fată/băiat în jurul cărora se va desfăşura acţiunea. Nu ştiu dacă este o idee originală dar mă strădiuesc să ceva iesit din comun. Acum să lăsăm vorba, nu aş vrea ca comentariul meu să fie mai mare decât capitolul:)) Ohh, da îmi pare rău cred că este cam lung totuşi, sper să nu vă plictisesc, lectură plăcută şi sper din toată inima să vă placă măcar puţin.
So, enjoy!
Capitolul I
- Hinata -
Stau ȋntinsă pe canapeaua mea crem din sufragerie uitându-mă pe tavan, timpul trece atât de repede pe lângă mine ȋncât mă simt lăsată ȋn urmă, ţinută deoparte privind cum alţii se distrează, ţinută captivă ȋn propria persoană, ȋnecată ȋn propriile gânduri şi sentimente.
Câteodată mă ȋntreb dacă venirea mea pe această lume are vreun rost, dacă am fost "trimisă" cu un scop sau doar să putrezesc singură ȋntr-un colţ ȋntunecat de cameră. Am obosit să privesc de atâtea ori ȋn urmă, gândindu-mă de două ori ȋnainte de a face un lucru, sau poate că aşa mi-a fost menit mie să stau ca proasta fără să "gust" din plăcerile vieţii.
Totuşi... mi-e frică de ce se poate ȋntâmpla, gândurile ȋmi zboară ȋn toate părţile lăsând ca teama şi tristeţea să-mi cuprindă trupul şi ȋn acelaşi timp, mintea.
Nu am fost mereu aşa. Înainte ȋmi plăcea să mă distrez şi să ȋncerc lucruri noi dar acum ceva s-a schimbat, nu ştiu ce dar simt asta. Sau poate că soarta se joacă cu mine şi cu sufletul meu fragil, lăsându-mă "goală" şi fără chef de viată.
Nici măcar lacrimile nu mă mai pot salva acum, am plâns de atâtea ori ȋncât acestea ezită să-şi facă apariţia.
Dar totuşi am rămas neputând face nimic, sperând că poate undeva acolo există bunătate ascunsă de cuvinte. Tot ce mi-a mai rămas acum e speranţa că poate va veni şi pentru mine o zi ȋn care voi trece peste această singurătate ce mi-a ȋnvăluit brutal sufletul.
Încerc să revin la realitate, mă ridic ȋn picioare şi mă ȋndrept cu paşi domoli către o oglindă, sperând că poate gândurile mele să se stingă dar nu e mereu aşa cum plănuim să fie.
Ca de atâtea mii de ori, ȋncercam să mă recunosc dar reflexia era neclară, oglinda parcă e murdară, pătată de atâtea resentimente şi regretul a ceea ce ar fi putut fii, dar nu a fost.
Nici măcar ea nu mai suportă povara ochilor mei trişti ce uşor, uşor ȋşi pierd culoarea şi strălucirea. Chipul meu ce odată radia de fericire acum este de nerecunoscut, ȋnnecat ȋn ȋntuneric.
Dar oare de ce mă plâng? Eu sunt cea care mi-am dat această sentinţă ȋn momentul ȋn care am ales să fie aşa.
Cine ar fi zis că odată ce ȋţi interzici să simţi ceva, ajungi ȋntr-o asemenea stare ȋncât devine o lege universală pentru tine? Se pare că gândurile nostalgice ȋşi pun stăpânire din nou asupra mea, doar privindu-mi chipul mă gândesc, că poate nu e aşa cum vreau eu să fie...
Brusc, telefonul ȋncepe să sune haotic, un sunet ce ȋncepea să ma calce uşor pe nervi.
Mă ȋndrept grăbită către telefon, răspunzând fără să mă uit la numele de apel. Doar auzindu-i vocea prietenei mele ȋmi readuc aminte ce aveam de făcut.
Cum am putut să uit un lucru atât de important? Închid telefonul mulţumindu-i că m-a sunat şi mă duc repede ȋn camera mea de la etaj pentru a-mi lua ceva cât mai potrivit pentru o cursă cu motociclete.
Mă ȋmbrac destul de lejer, pun pe mine o pereche de blugi şi un tricou cât mai larg de culoare gri iar ȋn picioare ȋmi iau nelipsiţii mei converşi negri.
Ies din cameră ȋndreptandu-mă către sufragerie pentru a-mi căuta lucrurile, aruncând şi privire ȋn oglinda din hol.
Arătam atât de neobişnuit, părul ȋmi stătea drept de parcă abia ȋl făcusem, de obicei stau mult să-l fac să arate aşa dar se pare că până şi părul ţine cu mine astăzi.
Îmi iau lucrurile şi plec ȋncuiând uşa dar ceva parcă tot lipseşte, ȋnsa nu-mi pot da seama ce. Sau poate că mintea ȋmi joacă feste, batjocorindu-mă ȋn cel mai urât mod. Se pare că orice aş face gândurile mele nu stau locului.
Îmi dau câteva palme uşoare peste obraz şi mă sui repede pe motocicletă mea de culoare albastru închis. Îmi pun mănuşile de piele şi casca ce se asorta cu motocicletă şi pornesc către noul traseu care avea să se deschidă.
Totul în jurul meu era neschimbat... şi acum simt parfumul trecutului ce se ascunde după fiecare clădire şi colţisor, pe lângă care treceam cu atâta uşurinţă, dar în somnolenţa mea acută am reuşit să mă prefac că nu există, cu toate că mă sufocă cu nuanţele lui de nostalgie şi particulele de incertitudine ce încă le mai experimentez şi astăzi.
E ciudat cum probabil, sunt conştientă de faptul că e mereu cineva alături de mine care să mă sprijine, chiar dacă de multe ori spiritual, dar ca de obicei, nu văd în faţa mea decât singurătatea ce aşteaptă momentul oportun să se ivească şi mai mult în sufletul meu.
Când sunt pe motocicletă mă simt mult mai îndrăzneaţă şi curajoasă, liberă să fac ce vreau şi când vreau.
Dacă aş fii şi aşa în viaţa de zi cu zi, poate că nu aş mai fii atât de nesigură pe mine, şi poate că frica care pune stăpânire pe mine... va dispărea. Îmi place să simt cum vântul îmi bate prin păr şi dacă aş putea zbură nu m-aş mai întoarce niciodată înapoi.
Liberă să fac ce vreau şi când vreau, cu ochii deschişi numai către cerul albastru, reuşind să găsesc ceea ce caut cu adevărat.
Timpul a trecut atât de repede încât nici măcar nu am observat că am ajuns.
Nu era un loc extravagant la cum mă aşteptăm, era doar un simplu circuit pentru motociclete ce fusese deschis de curând. Invitând să ia parte la competiţie numai motociclişti profesionişti.
Sincer, în momentul ăsta nu mă mai simt în stare de nimic. Poate ar trebui doar să stau şi să privesc cum se va desfăşura cursa, sau poate să particip.
Privesc preţ de-o secundă în jurul meu, tot ce puteam vedea erau doar oameni, ce au venit aici cu un singur scop. Să câştige, să se facă remarcaţi, să nu fie doar o faţă trecătoare ce ţi se pare că ai văzut-o cândva.
Probabil că asta ar trebui să fac şi eu acum, să mă fac remarcată şi să încerc să mă distrez, alături de fete. Lor le este foarte uşor să facă asta dar mie îmi trebuie mai multă încurajare decât îmi pot închipui. Poate nu voi câştiga şi sunt sigură că nu voi atrage atenţia nimănui dar poate am să mă distrez.
Dintr-o dată observ prin mulţimea gălăgioasă mai multe feţe cunoscute, toate erau acolo şi mă aşteptau pe mine. Sunt foarte norocoasă să am asemenea prietene, uneori mă ȋntreb dacă chiar le merit. Pentru mine ele sunt cele mai importante, mereu au fost lângă mine când aveam nevoie de sprijin, m-au ajutat atât de mult ȋncât nici un simplu "mulţumesc" nu este de ajuns. Încerc să le fac un semn cu mâna dar nimic, aşa că mă îndrept spre ele.
Când mă vede Sakura, imediat vine la mine zâmbitoare, vrând să îmi zică ceva:
- Deci, te-ai hotărât? Vei participa? mă întreabă ea în timp ce le cheamă pe fete mai aproape de mine.
- Sincer nu sunt sigură de răspunsul meu, dar cred că voi încerca, îi spun eu cu o usora ezitare în glas.
În momentul acela toate fetele săriseră pe mine de bucurie, aproape doborându-mă la pământ. Încerc să mă eliberez din strâmtoarea fetelor, spunându-le să se pregătească, căci observatorul deja ne anunţase să ne pregătim de start.
Fiecare începe să-şi facă propriul său ritual înainte de cursă, aşa că m-am gândit să mi-l fac şi eu pe al meu. Dar pur şi simplu nu pot, simţeam cum cineva îmi urmăreşte atent fiecare mişcare pe care o făceam.
Îmi întorc privirea şi observ că în spatele meu era un grup de şapte băieţi ce îşi verificau motocicletele. Dar ceea ce îmi atrăgea atenţia cu adevărat era unul dintre ei care stătea sprijinit de motocicletă sa şi mă privea foarte ciudat.
Mă făcea să mă uit lafel cum o făcea şi el. Ceva ciudat se petrece cu mine....dar ce? Consientizez strigătul de suferinţa ce răsuna puternic în mintea mea. Astfel mi-am redus la zero inima zdrobită cândva. Fără să bag de seamă că trupul îmi este amorţit iar mintea îngheţată, instantaneu.
Aud o voce ce răsuna puternic în jurul meu, făcându-ne pe toţi să-i dăm importantă.
- Atenţie, toate participantele să se îndrepte către linia de start.
Se pare că am ajuns şi aici. Cursa avea să înceapă în câteva secunde. Îmi este teamă dar nu mai pot da înapoi acum. Am un presentiment că această cursă îmi va schimba viaţa, sau cel puţin aşa sper.
- Deci cu toţii ştim regulile. Fără să mai prelungim. Vă doresc succes iar cel mai bun să câştige. Să începem.
Sper ca v-a placut:*