Fragmente

[Ruxi.]

Hallo.
Păăăi m-am gândit să postez ceva mai vechi. Chiar foarte vechi, cred că are un an şi ceva. Totuşi, vă spun de pe acum că va fi o poveste extrem de scurtă. Sper că am reuşit să fac ceva bun, nu ştiu.
Accept orice tip de critică!
Lectură plăcută!

1

Parfum de pere vechi în zile prăfuite de aprilie

Îmi afundam nasul în perdeaua proaspăt spălată adulmecând cu lăcomie parfumul vag de levănţică amestecat cu mirosul atât de cunoscut al săpunului de casă. Cu câtă nerăbdare priveam prin fereastra zgâriată deschizătura din gardul de liliac prin care trebuia să apari din moment în moment. Îmi frângeam mâinile, dădeam cu o nerăbdare copilărească din picior apoi mă concentram la adulmecatul perdelei şi uitam preţ de câteva clipe că te aşteptam de aproximativ cinci minute, poate şapte dar oricum ele păreau o veşnicie.
Era sfârşit de aprilie dar liliacul deja înflorise. Adoram liliacul, uram primăvara. Te adoram pe tine, uram să te aştept după bariera de sticlă zgâriată.
Alergam împreună prin livadă. Eram mereu prima pentru că tu mă lăsai sau pentru că, uneori, chiar eram mai rapidă. Nu puteam să suport când mă lăsai să câştig. Îţi ţineam teorii întregi despre drepturile femeilor, despre egalitate, despre faptul ca te pot învinge la orice, în ciuda fizicului meu firav, dacă îmi folosesc mintea. Tu tăceai. Ştiam că îmi dai dreptate doar ca să nu mă contrazici şi asta mă scotea din sărite.
Lumina galben-rozalie, bolnăvicioasă, ca de film artistic ne învăluia în apusurile răcoroase. Încercai să fii romantic, dulce. Îţi tăiam repede avântul. Eram arţăgoasă, răutăcioasă, morocănoasă. Vroiam să îţi arăt că toate dulcegăriile sunt inutile. Că pot să te iubesc chiar dacă nu mă topesc în braţele tale. Şi te iubeam. Te iubeam în lumina aia difuză.
Ţopăiam ca un iepure nebun, mă strecuram prin iarbă ca o şopârlă, mă căţăram peste tot ca o maimuţă turbată şi mâncam de toate ca un câine înfometat. Eu nu-mi făceam niciodată griji că aş putea păţi ceva. Mă numeai iresponsabilă, neatentă, neglijentă. Aşa şi eram. Aveai atâta dreptate. Dar îţi plăcea persoana mea lipsită de temeri şi prejudecăţi. Îţi plăceam pentru că eram atât de diferită de tine, de tot ce cunoşteai. De asta mă iubeai atunci…
Sus, în podul magaziei din lemn. Trebuia să te apleci ca să nu atingi tavanul. Eu defilam printre lăzile cu pere vechi fără să-mi fac griji că aş putea să-mi lovesc creştetul. Capul meu pe care se zbenguiau bucle brunete nu ajungea pana la tavan. De fapt, capul meu nu prea ajungea la nimic. Sunt scundă şi, deşi, nu am părut niciodată afectată de lucrul asta, intr-o zi, printre acele pere parfumate din podul magaziei ţi-am mărturisit cât de mult mă enervează statura mea. Acolo, în semiîntunericul colorat îmi plăcea cel mai mult. Uram perele, eu adoram să rod mere, dar le suportam pentru ca erau fructele tale preferate aşa că, îmi plăcea printre pere. Acolo, iubirea noastră devenea secretă, devenea sacră. Doar acolo îmi permiteam să mă topesc în braţele tale. Te lăsam să-ţi încâlceşti degetele de violonist în părul meu. Doar acolo ascultam cu încântare, cu o plăcere aproape extatică şoaptele tale, scurgându-se prin urechea mea. Acolo sus, înconjuraţi de parfum de pere vechi, în zile prăfuite de aprilie, dragostea noastră devenea romantică, dulce, se materializa prin vorbe, sărutări şi mângâieri furişe.

„Paradisul nu e un loc ci un moment”