Oneshots from Sorin

[Mizantropul]

Here you go, a new old text.
Thanks for waiting :)

Întuneric şi lumină

Întuneric. Atât de negru. De uniform. Fără detalii. Relaxant. Fără
picături constante de lumină lovite de fântâna razelor. Cu sau fără
ochelari. Cu sau fără vedere slabă. Văd la fel. În acelaşi fel. Un mod
plăcut, fără detalii. Numai galerii şi coloane infinite de fonduri.
Unii îl numesc iad, alţii loc interzis. Mai puţini îl consideră un sanctuar,
un paradis, o poiană creată prin defrişarea a sute de copaci, stâlpi de
lumini, din pădurea soarelui, o insulă întunecată de o mare mereu în
plină furtună de lumină. Unul singur, Ocea, Saint Ocea, îi dă o denumire
unică şi mai practică: acasă.
Dacă stai în lumină nu eşti ferit de întuneric, cum nici dacă stai în întuneric nu eşti ferit de lumină.
Singurul avantaj: când iradiezi de glorie şi grandoare, cele mai
puternice lumini, celelalte torţe vii vin ca insectele nocturne după
lumina lămpii. Tot mai multe, tot mai multe. Tot mai mult luminezi. Dar
mai atrage şi ceva în plus. Contrastul dintre lumină şi întuneric fiind
mai mare, şi numărul şi intensitatea umbrelor creşte în jurul tău, până
când eşti copleşit. Stingându-te.
Lumina e doar un punct. Iluzia sa de măreţie şi glorie păcăleşte mulţi. Întunericul. o linie continuă. Infinită. Nelimitată.
Să ne adâncim şi mai mult în fapte. Faptul e că toţi îmbrăţişăm şi
acceptăm noaptea, în somn, fiica întunericului. Aşa suntem concepuţi. E
natura noastră. Ne simţim umani în preajma sa. El ne pompează ca pe o
minge, pe fiecare în parte, cu aerul propriei personalităţi compus din
gazele inflamabile şi uşoare ale vieţii: sentimentele, ambiţiile şi
visele. Ţinând cont de ritmul fiecăruia suntem umflaţi în timpuri
diferite. Mingile au un volum. Fiecare avem un volum ÅŸi nu putem abuza
de el sau să-i depăşim limita. Cel puţin nimeni nu a reuşit până acum.
Limita fiind atinsă, ne atinge şi pe noi cu pipăitul morţii. Pipăit cu
gheare sau fără gheare. Depinde de om. Dar de spart tot ne spargem.
Gazele noastre zboară în orice direcţie se împrăştie pretutindeni. Mai
întâi celor dragi, apoi celorlalţi. Până la ultimul ecou. Doar urmaşii
preiau aceste gaze şi le administrează în propria minge. Dacă nu, atunci
se pierd. Sunt uitate. Sau nu sunt complet uitate. Necrofagii de vise
scormonesc tomberoanele după deşeuri, resturi, firmituri care le mai
consideră practicabile. Stomacurile lor au un acid tolerabil şi
adaptabil de sute de ori mai dezvoltat decât la un om normal. Aşa că
deseori ei acceptă diferite şi controversate idei, dându-le statutul de
legi universale.
-"Dar destinul meu e numai al meu, doar când îl voi fura din ghearele Stăpânilor; nu noi nu putem trăi fără ei, ci ei nu
pot trăi fără noi",spune St. Ocea.
Destinul unui om nu ţine de valori morale. Nu-i legat de lupta epică între Bine şi Rău. Nu e bazat pe
datorii faţă de giranţii cerului sau ai subsolului. Depinde de un singur
lucru. De forţa fiecăruia de a înţelege şi de a rezolva enigma scopului
lor şi fraza: " nu ştim dacă destinul omului e în mânile unei entităţi
atotputernice, ce ştim cu siguranţă e că omul nu are autocontrol nici
chiar asupra propriei voinţe".
Controlul îl au dirijorii de baghete asupra sentimentelor crude umane, rumenite doar în gura întunericului.
Câteodată nu suportăm aceste condiţii, astfel ne canibalizăm sentimentele şi visele murind în cele din urmă.
ÃŽntunericul e infinit ÅŸi permanent. Åži ziua ÅŸi noaptea. Dar lumina... Doar...ziua.
Termin de scris deschizând ochii şi zăvorând porţile minţii.
-Nu cred. Imposibil.
-În ultimul ceas dau de capăt ideii:
-Din păcate sunt uituc.
- Sunt orb de mulţi ani.
-Sunt orb! Acum am un ochi pentru fiecare deget.URA!

C'mon critică, give me zour best shot!