FOTM - Ianuarie - Lucrarile

[Unia]

FOTM Ianuraie - Voatrea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi, 22 ianuarie, până duminică, 30 ianuarie. Rezultatele vor fi postate pe 31.

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.

Lucrările:


Lucrarea 1

Prieten sau dusman?

De multe ori vreau sa ma intorc in trecut. Poate pentru ca vreau sa schimb unele lucruri, poate petru ca vreau sa imi amintesc momentele pline de extaz, traite departe de lumea exterioara. Si totusi, daca m-as intoarce in timp, as vrea sa schimb unele lucrurui sau poate as vrea sa simt iar cum tot ce am mai de pret e pierdut prin valurile de tristete. Sunt clipe in care sper ca limbile ceasului meu de pe noptiera sa se opreasca si apoi sa se invarta in sens invers.
Oare eu nu am puterea sa o fac? Oare eu nu am puterea sa imi fac un nou prieten de care sa ma folosesc de cate ori am nevoie? As vrea sa ma pot folosi de el de fiecare data cand simt ca ceva trebuie schimbat. Nu cred ca am dreptul dar poate cineva face o exceptie. Poate un mare vrajitor va dori sa ma ajute. El isi va invarti bagheta magica si intr-o secunda as pasi pe un alt taram, unul alb-negru, invechit si patat de reprosuri. As putea sa schimb tot ce nu imi e pe plac acum.

Ah! Dar nu exista o asemenea persoana! Nu gasesc un Harry Potter al zilelor noastre care sa ma ajute, oriunde si oricat l-as cauta. Poate ca asa trebuie, poate ca imi e scris sa platesc pentru pacatele facute de mine si de stramosii mei pe care nu am avut niciodata onoarea sau oroarea sa ii cunosc. Cred ca din vina lor sunt pedepsita atat de aspru.

Dar ce vorbesc? De ce ma plang? Eu sunt cea care trebuie sa ramana blocata in prezent, fara sanse de scapare. Eu sunt cea care trebuie sa traiasca o iubire dusa in trecutul imposibil. E destinul meu. Si acest prezent e transformat intr-o clipa in ceva pierdut, in ceva ce nu voi mai avea niciodata. Amintirile imi apar secunda dupa secunda si imi acopera mintea cu un val gri, refuzand sa ma lase in pace. Totul e atat de crud, vreau sa pot apasa un buton magic si vreau sa dispar. Sa ma trezesc undeva, intr-un loc indepartat, la ani lumina distanta de realitate.



Lucrarea 2

Careless Whisper

Aş vrea să plâng, dar lacrimile mi-au secat de mult. Aş vrea să te strâng, dar tu nu mai eşti acolo de mult. Aş vrea să mai dansăm, însă nu pe acea melodie din nou şi din nou. Ai spus că vom avea timp să le facem pe toate. Ai minţit şi m-ai rănit.

I feel so unsure, as I take your hand and lead you to the dance floor.

Ai auzit melodia începând să cânte în boxe şi zâmbind ai întins mâna să mă inviţi la dans. Tu erai sigur, eu eram cea care se temea. Ceva îmi spunea să nu o fac, să nu îţi accept invitaţia, dar am ignorat sentimentul şi am făcut-o. I-am luat mâna şi am zburat amândoi pe ringul de dans.

As the music dies, something in your eyes calls to mind the silver screen and all its sad good-byes.

Şi inimă mi-a îngheţat auzind versurile. Şi sentimentul s-a accentuat ţipându-mi în cap să plec şi să te iau cu mine, dar l-am ignorat şi am continuat să mă învârt ţinută în braţele tale puternice care promiteau eternitatea. Însă acum îmi dau seama că au minţit. Cum ai putut să mă minţi?

I`m never gonna dance again, guilty feet have got no rhythm. Though it`s easy to pretend I know you`re not a fool. Should`ve known better than to cheat a friend and waste the chance that I`ve been given so I`m never gonna dance again, the way I`ve danced with you.

Şi refrenul avea un avertisment mut ascuns printre rânduri, dar nu l-am ascultat preferând să văd timpul nostru în acesta, nu ultimatumul pe care soarta ni-l oferea.
Tu zâmbeai sfidând-o şi o făceai cu bună credinţă, invitând-o parcă să încerce să ne despartă. Nu ştiam asta în acea clipă, crezând că o naivă că zâmbetul tău îmi este destinat mie. Cât de mult m-am înşelat...

Time can never mend the careless whispers of a good friend. To the heart and mind, ignorance is kind, there`s no comfort in the truth. Pain is all you`ll find.

Şi parcă soarta îmi şoptea să las momentul să treacă, să nu caut adevărul pentru că mă va durea şi am ascultat ca o fată bună ce eram şi în loc să îi pun capăt am continuat să dansez visând la o eternitate alături de tine.

Never without your love...

Da, niciodată nu voi renunţa la dragostea ta.

Tonight the music seems so loud. I wish that we can lose this crowd. Maybe it`d better this way. We`d hurt each other with the things we`d want to say.

Nu simţeam, nici unul dintre noi, durerea celui care cânta melodia. Nu m-am gândit nici o clipă la sensul ascuns al versurilor pentru că eram în al nouălea cer şi nu vedeam altceva decât chipul persoanei iubite. Şi nu am trăit clipă, am uitat.

We coould have been so good together. We could have lived this dance forever. But no one`s gonna dance with me. Please stay.

Nu mai conta ce încercau îngeri să îmi spună. La sfârşit am căzut în aceeaşi capcană ca şi tine şi am uitat de noi... am uitat de mine crezând în: „fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Now, that you`ve gone, what I did so wrong? That you had to leave me alone.

Pe aceste ultime versuri ne-am oprit. S-a terminat dansul nostru şi ai plecat promiţându-mi că ne vom vedea mâine, dar undeva în inima mea ştiam. Ştiam că acela a fost ultimul nostru dans.
Numai că de abia a doua zi mi-am dat seama de sensul ascuns al versurilor, de durerea cântăreţului şi alături de durerea lui am adăugat-o pe a mea. Şi tot ce auzeam era acea melodie şi tot ce vedeam era dansul nostru. Ultimul dans.

Mă trezesc din melancolia ce pusese din nou stăpânire pe mine. Simt nevoia să te întreb ceva doar pentru a distruge liniştea din încăpere.
- „Careless Whisper”, îţi aminteşti de această melodie, dragoste? Este singurul lucru ce îmi trece prin minte să întreb.
Nici un răspuns, dar de altfel nici nu mă aştept să îmi răspundă. Cum ar putea când este în comă de trei luni? Îmi simt inima micşorându-se de câte ori mă gândesc la ultima noastră noapte împreună. Cine ştia ce avea să se întâmple la numai câteva ore de când ne-am despărţit? Cine avea să ştie că acea melodie va fi ultima noastră melodie pe care vom dansa?
Nu pot să nu mă întreb care dintre noi doi este cel mai blestemat. Eu care nu pot să trec peste şi să uit acea noapte nenorocita sau tu care eşti inconştient, neştiind de nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tău.
Stând aici, pe acest scaun lângă patul tău de spital aud versurile acelea afurisite şi retrăiesc pentru a nu ştiu câta oară ultimul nostru dans.

We could have been so good together. We could have lived this dance forever. Now that you`re gone, what I did so wrong, that you had to leave me alone?

Aceste versuri îmi răsună în cap aducându-mi aminte de cât de crudă este soarta, de cât de puţin înseamnă o clipă, un moment de iubire, o falsă eternitate în faţa adevăratului timp.

Lucrarea 3

Timpul nu sterge durerea

Timpul.Timpul ca o clepsidra imensa,o clepsidra in care nisipul nu conteneste sa se scurga,bob cu bob,fir cu fir, cu miscari demne de admiratia unui artist.Timpul care nu sta in loc, nu se deruleaza inapoi,nici inainte,asa cum nu ramane intiparit in mintea tuturor decat cand ai vrea sa ai puterea sa il poti opri.Timpul,ca o mare nemarginita,in toate culorile, unde toata lumea dar nimeni nu poate ajunge, cu valuri mari care te readuc la mal,care te trezesc din visarea profunda ce pune stapanire pe sufletul tau si nu te mai lasa sa gandesti logic si sa vezi timpul asa cum e el,neschimbat.Timpul abisal si fara de sfarsit care va exista mereu,chiar daca momentele din vieti neimportante vor sa il opreasca din nestiinta lor. Timpul, o putere mareata care te face sa crezi ca poate nu esti facut sa il judeci.Timpul, care aduce bune si rele cand credem ca nici o frantura de speranta nu se poate arata printre norii grei care ne umbresc sufletul.Pentru ca timpul nu poate sterge durerea,dar poate face ca intamplarile sa ramana simple amintiri.Timpul, va fi mereu o cenusa care nu se risipeste.Niciodata.Si, nu in ultimul rand,timpul nu iarta,timpul doar trece peste greseli si nu mai revine peste ele.
-Yuna!Trezeste-te!E 7 dimineata!
-Da,imediat mama.
Un zambet imoral imi apare pe fata.Pentru ca timpul m-a facut sa uit de tine.



Lucrarea 4

Nouă sute nouăzeci şi nouă de secunde


A căzut un strop de ploaie...şi apoi încă unul, şi încă unul până când cerul s-a prăbuşit pe Pământ, sfărâmând totul şi am rămas singur cu timpul.
Pe fundal se aude „tic-tac-ul” unui ceas. Stropi de lumină cad izbindu-se de palmele mele zgâriate, de ochii mei orbi, de buzele mele mute, de trupul meu sângerând şi de sufletul meu osândit existenţei. A mai trecut o secundă...mai sunt nouă sute nouăzeci şi nouă până când ceasul va înceta să bată...Atât de mult!
Văd un drum neclar ce duce înainte. Aş vrea să păşesc şi să ies din vid, dar nu pot, nu mă pot depărta de ticăitul funestului ceas.Ceva mă face să întorc privirea şi văd conturându-se un alt drum, către înapoi...Nu vreau să văd, dar sunt împins de o forţă superioară şi merg, merg pe picioarele mele de cadavru viu, ţinându-mi ochii pe pietrele pe care calc.
„Cerşetor!”
„Pleacă!”
„Nu mai aveţi nimic!”
„Domnule, cafea sau ceai?”
„Aţi moştenit toată averea!”
„Mama! Pot să mă joc cu Danny?”
Deschid ochii şi îngenunchez sub corvoada atâtor amintiri. Le las să mă cuprindă. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să-mi revăd viaţa înainte să o părăsesc. Mama mea şi perioada copilăriei, fursecurile cu ciocolată, casa imensă în care locuiam, apoi, eu adolescent fugind din ea spre nicăieri şi întorcându-mă la tata descumpănit. Incendiul şi moartea părinţilor mei, averea pe care am moştenit-o, chipul avocatului negru ce-şi purta mândru servieta franţuzească, acelaşi chip, mai târziu, când m-a anunţat că eram ruinat şi, rânjind, m-a evacuat şi, în cele din urmă, privirea dispreţuitoare a omului din dimineaţa asta care îmi aruncase un „Cerşetor!” dezgustat în obraz.
Nici nu mi-am dat seama când am început să plâng. Ştiu că, dintr-odată mă vedeam pe mine în oglinda ploii: în genunchi în faţa sorţii, şovăitor, amorţit în timp, chinuit de propriile gânduri.
Nu ştiu când sau cum, dar lacrimile au încetat să mai curgă şi m-am ridicat, mergând dezechilibrat pe drumul ce înainta.
Pas cu pas descopeream o nouă piesă a acestui puzzle uriaş, prea mare pentru o minte aşa fragilă. Vedeam totul roşu, însângerat, în flăcări. Sfârşitul lumii? Nu ştiu...poate. Printre rafalele fierbinţi, mergând indiferent, privind în gol ca o marionetă controlată prin sfori eram eu...
Am fugit înapoi, părăsind drumul, spre ceas, spre vid. Care geniu cinic mi-a zugrăvit astfel viitorul? Poate e acelaşi care mi-a dat trecutul şi prezentul. Niciodată nu am fost regele pe tabla de şah, mereu am fost nebunul.
E mai bine aici, unde nu există rege sau pioni, numai eu... Simt un fel de împlinire, de linişte din care voi mai gusta exact nouă sute nouăzeci şi nouă de secunde...



Lucrarea 5

In final, timpul…

Si a iubit-o. Doamne, cat a iubit-o!

Deschide ochii, deranjat de zgomotele motocicletelor de pe alee. Cat ii poate uri pe ticalosii aia… De fapt, ii uraste pe toti. De cateva zile zace ca un muribund, dar nu se simte in stare sa faca mai mult. Aude telefonul si injura printre dinti.
-Da?
-Uite, eu.. ..
Nu o lasa sa termine, inchide si sare din pat, ca si cum si-ar fi adus aminte ceva important. Isi vede chipul intr-un ciob de oglinda si ramane uimit. Avea parul prea lung si prea murdar, cearcanele ii faceau ochii rosii sa para malefici iar zgarietura de pe gat se infectase.
-Perfect! marai, atingandu-si rana.
Se apropie de oglinda si da cu mana peste ea, incercand sa stearga propria imagine.
-Esti un cretin, idiotule! Striga omului ce-l privea cu ura. Il enerveaza, asa ca il loveste. Pumnul trece prin ciob facandu-l bucatele, se taie si il doare, dar nu-i pasa. Oricum va pune capat chinului asta. Nu are de gand sa mai suporte asa ceva.
Nu, n-o va face, e prea las. Bineinteles ca ii e teama, are atatea planuri! Vrea o casa la poalele unui munte, un caine urias care sa le tina companie in drumetii, un dormitor mare cu draperii rosii, sa-i trezeasca razele filtrate prin rosu, o slujba care sa-i ofere mult timp liber sa poata ramane impreuna suficient timp, vacante in tinuri straine, sa guste amandoi aventura… Loveste in zid cu toata puterea ce-i ramasese. Nu mai exista „ei”, era doar el acum. Probabil nu existase niciodata, „ei” era doar un vis frumos, o iluzie.
Se lipeste de perete si se lasa sa alunece pe podea. Casa era un real dezastru. Dormitorul era incarcat cu fum de tigara, amestecat cu aromele bauturilor varsate asta-noapte, jucariile zaceau aruncate peste tot rupte si dezmembrate, hainele aruncate pe jos acopereau podeaua iar pe lenjeria patului putea vedea o urma neagra, arsura,probabil. Oricum nu-i pasa.
Avea sa se intoarca in timp de cate ori vedea ceva ce-i amintea de ea?… Probabil ca da. Era constient ca trecerea orelor nu-l deranja, atat doar ca el nu mai respecta continuumul spatiu-timp. Ramanea incremenit undeva intr-o licarire din trecut, sau prezent… si-ar vrea s-o transforme si-n viitor.
Timp, daca ar mai fi avut putin...timp, daca ar mai fi sarutat-o o clipa...totul tine de timp, de viata, de soarta....de om...
Telefonul il trezeste din amorteala. Se ridica si raspunde.
-E vina mea! Se aude un strigat de la capatul celalalt.
Nu inchide si acum. Vocea ei il mangaie si il raneste in acelasi timp. Ar fi vrut s-o atinga o secunda, un minut,un ceas... o viata. Dar ce era o viata pentru dragostea lui?
-Stiu ca eu am vrut asta... dar te iubesc! Vocea-i era sfarsita. Se putea distinge efortul facut pentru a o spune.
“Si eu te iubesc, s-o luam de la capat!”... Nu, n-ar putea s-o spuna. Masculul din el nu-i dadea voie.N-ar recunoaste niciodata ca a plans zile intregi, n-ar recunoaste ca doarme alaturi de parfumul ei, ca intinde mana in intuneric in speranta c-o va atinge.
Aude pescarusii prin telefon.
-Sa nu ma uiti... ii sopti.
Ridica brusc privirea.I se poate citi groaza intiparita pe chip.
-NU!Nuuuu.. vocea i se pierdu. Aude un “te iubesc” prelung... apoi nimic. Apelul se intrerupe.
Ramane intepenit, cu mintea inghetata. Nu,n-a facut-o. Doar a ramas fara semnal. E o farsa, asa ceva nu se intampla.Incearca sa sune, dar aude doar robotul. O facuse, exact asa cum ii spusese. “Daca dragostea noastra se va stinge, am sa ma arunc in valuri.” Radea atunci, i se parea imposibil ca ea sa renunte la lumea pe care-o pretuia atat. Se simte gol pe dinauntru, ca si cum s-ar fi transformat intr-un abis.
Lacrimile ii curg involuntar pe obraji, intreaga fiinta ii este secatuita de vointa, de viata... viata sa murise.
-Prostuto... sopti,lasandu-se sa cada pe podea. Te iubesc.
O cutie de pastile ii “zambea” de langa pat. Intinde mana si o ia. Pilulele zornaie in interior. “Somnifere” isi spune.”Oricum nu mai am nimic de pierdut”
Le rastoarna pe podea si ia cate una, sperand sa auda telefonul, sa fie ea, sa il opreasca. Dar linistea se prelungeste, cu fiecare pastila. In final, totul tine de timp. In ultima perioada le simtise pe toate… ura, dragoste, pasiune, tristete, fericire… timpul lor se terminase.

Si adoarme....

Lucrarea 6

Singuratate

Visez la lucruri deosebite si speciale, doresc sa stiu totul, vreau perfectiune; totusi, perfectiunea nu exista, dar cu toate astea, continuu sa cred. Din aceasta cauza, ma ascund intr-un apus sters si sper la un nou rasarit, un rasarit in care sa infrunt monotonia profunda, pare o lume a timpului etern. Nu demult, m-am incatusat cu iluzii intr-o clepsidra, cursul si-l urmeaza neincetat precum triluri neobosite, din nou reflectez asupra clipelor scrise pe o bucata de hartie ce odata era goala.
Imi arunc ochii indurerati prin sticla aburita de vechi amintiri si ma simt prizoniera unui eu ireal, imposibil. Liniste... Intunericul tace descumpanit, ma aproba si nu ma poate contrazice - sunt doar un suflet ratacit in privirea sa abisala. Cu toate acestea, ma simt singura si pustie, imi este dor de acea dorinta uitata, da, o ultima dorinta... sa pot fi libera incat sa ma pierd in creatii, sa simt adierea vantului in bataia florilor de busuioc.
De ce-as mai avea nevoie de ceva? Ma am pe mine si-mi este greu sa cred, totusi... Am rimele vietii si pastrez in adanc versuri pline de sens, praful ce-mi devine aura, indemnandu-ma la noi pasi, insa refuz, este prea tarziu sa mai sper, s-a scurs ultima picatura din nori, iar acum sunt goi, la fel ca si viata mea de-abia inceputa.
Am avut tot ce mi-am dorit pana acum si totusi, nu am avut nimic, doar singuratatea-mi este unica. ''Oare asta este pribegia?''
Inca mai caut... Caut un suflet pereche, doar al meu. Sa sufar eu, dar si el totodata. Poate ca sunt egoista, dar prin clipele pierdute vreau sa am ceva al meu.
Mi-as dori sa simt sinceritate din parte cuiva, putina afectiune... Ma intreb cum este...Sunt pierduta intr-atatea cuvinte si sentimente, nu mai stiu ce sa cred, sunt confuza...
Nu am nimic, sunt ca o carte patata de trecerea timpului si tot ce-am asternut pana acum, se regaseste doar in mine insami.
Nu voi marturisi adevaruri, doar minciuni false, la fel ca mine...



Lucrarea 7

Clepsidră, tu, trădătoareo

Un grăunte mic şi galben sclipi în întunecimea camerei, orbindu-mă cu lumina lui. Fâşâitul care veni din alunecarea lui spre fundul de sticlă al coliviei transparente în care se afla mă făcu să îmi ascund capul între perne. Era atât de gălăgios încât timpanele mele protestară la bubuitul ritmic pe care îl făcu până se opri din a cădea de pe movila colorată, reprezentată de fraţii şi surorile lui.

Nu era cu nimic mai diferit de cele câteva miliarde de fârmituri de lumină şi întuneric, de răceală şi căldură de dinaintea lui, şi totuşi, acest micuţ lucruşor colorat în auriu marca o altă zi. O altă zi pe care o petrecusem urmărind cum se strecoară printre porţile înguste ale clepsidrei. O altă zi nenorocită care se terminase şi mă aducea mai aproape de moarte.

Timpule! Timpule de ce m-ai sechestrat aici, atât de departe de lumea exterioară ca să urmăresc cum îmi expiră viaţa? De ce nu m-ai lăsat, aşa răzvrătită împotriva ta cum eram, într-o lume de eretici? De ce a trebuit să mă iei de lângă ai mei şi m-ai pus în faţa acestui lucru imens? De ce trebuie să conştientizez că nu mai am nici un fel de libertate pe pământ şi că toate depind de numărul de licurici pe care îi bagi în fiecare clepsidră, individualizat la fiecare om în parte?

Degeaba te întreb, iar durerea e prea mare ca eu să mă mai gândesc la asta.

Îmi aşez capul înapoi pe perna moale din puful alb al lebedelor care zboară fără nici un impediment pe cerul vieţii. Aş vrea să evadez, dar picioarele mele cară anii care i-am petrecut până acum, şi mi-ar fi imposibil să mai plutesc spre pământ.

Un alt grăunte, răşiatic precum florile de cireş, îmi zâmbi din vârful clepsidrei, gângurind promisiuni deşarte, căci ştie că el e ultimul care va pica peste movila consistentă de dedesubt. Mi-e frică de viitor, dar, aflându-mă aici, îmi dau seama cât de efemer e totul, cât de repede trec toate şi că doar timpul va continua să curgă.

Când am ajuns prima dată în această împărăţie, îmi amintesc şi acum, am fost curioasă şi exaltată. Totul era nou, şi, spre deosebire de ceilalţi muritori, eu puteam să tot întorc timpul, deşi, după cum am realizat aproape imediat, granulele nu se mai mişcau, strălucind a moarte şi deşertăciune de după sticla lor murdară. Ba am încercat să le şi şterg, să le redau strălucirea adevărată, dar s-au zgâit la mine, iar clepsidra nu s-a curăţat.

Acum ştiu: totul aici are un singur sens, deşi el continuă să navigheze când înainte când înapoi. El e Timpul, un soi de Cronos al mitologiei greceşti, numai că existenţa lui e extrapolată la toate galaxiile şi toate planetele. Mi-a arătat atât de multe lucruri încât aş putea să îi întrec pe toţi învăţaţii lumii mele, dar nu am cum să folosesc nimic din ce ştiu. Sunt abandonată printre năluci şi umbre, printre stihii de vreme uitate. Toate sunt însă strânse aici de către Timp, alături de gândurile oamenilor ce se adună în nişte cutii gigantice, iar apoi încep să se deterioreze, fiind trecute la alte categorii.

Fâş! Fâş! Fâş! Poc!

Un alt grăunte cade, implacabil, în mormanul de dedesubt. Am enunţat demult să îi mai număr, ochii mei obosiţi, înroşiţi de plâns şi disperare fiind aţintiţi asupra acelei ultime petale care îmi marchează sfârşitul. Şi un sfârşit în compania Timpului sună atât de rău încât fiori reci îmi zguduie trupul.

Îmbătrânesc, dar granulele continuă să cadă. Şi ce dans frumos au, acolo, în burta bestiei care îmi marchează viaţa. Mă înfurii, poate pentru a mia oară, numai că acum totul trebuie să înceteze. Nebunia mă încercuieşte cu mantia ei ciudată şi îmi şopteşte lucruri imposibile în ureche. Trebuie să scăp de chinul acesta!

Cum de nu pot să fiu şi eu ca eroii din basme, perfectă, gata să înfrunt orice? Cum de las soarta, care e dictată de acest personaj nemuritor, să îmi spună ce să fac? Nu-mi aparţin eu oare?

Mă ridic, tremurând din toate mădularele, simţind cum mi se încreţeşte pielea de spaimă şi aşteptare încordată ca ceva să mă oprească. Cum nimic nu o face, îmi iau avânt şi mă arunc în clepsidra mea.

Simt sticla cedând. Surprinzător de uşor, chiar! În secunda următoare înot printre spiriduşii aceia lucitori, paznicii mei, şi mă simt, în sfârşit, liberă.

În timp ce ei evadează, îmi dau seama că totuşi, mai e cineva lângă mine. Chiar înainte ca totul să dispară, iar corpul meu să se transforme în cenuşa ce mai apoi va alcătui un nou spiriduş pentru clepsidrele diavoleşti ale Timpului, îmi întorc capul şi văd petala aceea roză. O zână micuţă care clatină din cap.

Îmi atinge fruntea înfierbântată, iar luminile dispar. Timpul probabil că nu îmi va simţi lipsa, dar eu sper să o facă. Sper să simtă şi el disperarea mea, să simtă că... să simtă că nu mai are timp.



Lucrarea 8

Vreau să pot opri timpul măcar pentru o secundă


Vreau să opresc timpul . De ce ? Pentru că aşa mi - aş putea repara greşelile . O secundă , atât vreau , dar aceasta nu poate să îmi repare toate porcăriile pe care le - am făcut .O secundă , o oră , o săptămână. Mult ? Nu şi pentru mine . Mi se pare prea puţin , mult prea puţin.

Mă gândesc la timp . La timpul pierdut . La acea vreme când credeam că am toate minutele din lume la dispoziţie . Acum stau şi mă plâng pentru că mi - am ratat viaţa .

Stau ghemuită pe un covor cu franjuri în faţa unui ceas . Îl privesc şi ce văd ? Nu văd nimic dar în schimb aud : Tic - Tac ! Tic - Tac !

M - am săturat . De un an numai asta aud . M - am plictisit dar totuşi îmi zic :

- Vreau să pot opri timpul măcar pentru o secundă !

Şi aşa nu am reyolvat nimic . Timpul trece şi eu voi pieri în faţa acestui ceas verde şi rotund . Uneori parcă îmi zice :

- Timpul nu se va opri pentru nimeni si nimic în lume şi tu nu eşti excepţie .

Şi aşa se termină ? Nu ştiu . Din nou m - am trezit la realitate şi am dat totul uitării .

Timpul .

Lucrarea 9

Respirația timpului


Luna. O periodă scurtă, si totuși cât o eternitate pentru mine. Dar mai importante au fost aceste noua luni, durerea si totuși bucuria din suflet pe care le-am trăit. Să simți cum in tine se găsește un rod al iubirii pure și puternice. Că toată suferința trupească o să aibă un sens, că răsplata acestei torturi să vină.
Timpul parcă nu se mișca

Săptămâna. Atât de aproape, si totuși atât de departe. Să numeri zilele din acele luni si să vezi că mai te ține departe decat o săptămână. Atât de puțin pare dar cu fiecare clipă pare o veșnicie. Si când te uiți cu disperare la ceas si realizezi că a trecut doar câteva secunde.
Pasii lenti ai timpului se auzeau in spatiu si timp

Ziua. Iti crește inima in piept de atâta bucurie, cele douazeci si patru de ore care o să treacă ca prin zbor. Dar astea sunt doar vorbe, adevărul este altul: timpul trece greu.
Soare răsare si ziua apare

Ora. Adrenalina momentului care o să apară, să ști că mai sunt câteva ore sau poate mai putin până la momentul decisiv. Inima plină de dragoste cum se zbate in corpul tau si nu isi găsește locul, aceste lucruri pe care le simți dar nu le poti descrie. Nici cuvintele sau literele nu pot sa ţină in ele toată puterea emoţilor.
Vine cu grabă pe cal momentul bine așteptat

Minutul. Acum chiar că nu mai poti rezista in propriul corp, pe lângă enormele furnicături ale emoției se mai găsesc si durerile suportate din cauza lui. Dar chiar si așa nu pot sa ocolesc enormele gânduri de iubire care umblă stinghere prin mintea mea fară o hartă.
Doar un pic si viscolul timpului se va opri

Secunda. Este ca un vânt care bate cu putere un singur fir de timp, si doar de el se tine această așteptare. Aşi vrea să iau la bataie acest timp care stă pe loc, să-i dau una ca să se miște mai repede, nu mai rezist acestei tensiuni ridicate.
Ceasul ticăie si momentul apare

Durerile devin din ce in ce mai mari, iar respirația mea poartă in ea toată această perioadă in care am fost însărcinata. Chinul sfâșietor imi străpunge cu putere corpul, si urletele mele care rasună in incăpere ca un ecou conturează greutățile pe care le duc.
Timpul s-a scurs iar rodul iubirii s-a născut

Un țipăt delicat si blând se aude in incăpere ca un miracol dumnezeiesc, zâmbetul de copil aduce lumină in camera de spital. Fericirea din sufletul meu creşte, si fară să vreau iese din ochii mei o lacrimă fierbinte plină de dragoste pentru noua fiintă care a apărut pe lume. Oboseala ma cuprinde si cad ușor in somn visând la momentul când voi tine in braţe copilul meu.
Zâmbetul de copil o lacrimă de fericire produce

_____________
Mult succes participanţilor şi spor la votat!