Nu-mi poti lua si ultima suflare [SF & Mystery]

[IceCat]

Lanna: Mersi pentru incurajari si pentru ca te-ai oprit pe aici. Speculez la mine 3 mari greseli in general. Deaceea am postat aici, ca sa ma conving si sa ma pot corecta. Doar am nevoie sa stiu exact unde si cum sa fac, pentru ca daca imi dadeam seama exact, faceam deja corecturile.

Abbeh: Multumesc ca ti-ai facut timp sa treci pe aici. Sa stii ca iti sunt foarte recunoscatoare ca imi arati unde gresesc si nu ma deranjeaza de loc ca imi dai toata propozitia[mie mai usor sa localizez greseala. Ma bucur ca iti place povestea si de Nayden;)) bineinteles.

Miss R.: Ma bucur ca ai revenit si ai lasat coment. Sper ca povestea sa se ridice la nivelul asteptarilor si pe viitor. Sper sa am timp sa trec pe la povestea ta sa vad despre cei vorba.

***

Eve's P.O.V.
Nayden era in pat cu cartea pe care o citea langa el. Dormea. M-am oprit pentru o clipa in usa ca sa ma bucur de priveliste. Acum cred ca incep sa inteleg ce simte un parinte. M-am apropiat de pat, zambind si am ridicat cartea de langa el. Era la ultima pagina. Oare ar mai trebui sa ma mir de acest lucru? Se pare ca somnul l-a razbit inaite sa poata termina si ultima pagina, si totusi, era o carte destul de groasa. Am asezat cartea pe noptiera si am tras usor o patura pentru al inveli pe Nayden. Cu mana pe intrerupatorul veiozei, m-am mai uitat odata la chipul lui atat de impacat, apoi am inchis lumina.

Dupa aceasta incursiune, am adormit in patul meu, insa sincera sa fiu nu stiu daca din cauza laptelui sau a imaginii cu Nayden dormind...

Spre dimineata, cand somnul e cel mai dulce, eram intr-o stare de somnolenta, mai exact eram pe jumatate adormita si pe jumatate constienta. Aveam senzatia ca ma aflam in mijlocul patului, iar eu dormeam pe o parte. La un moment dat, am vrut sa ma intind pe spate, dar in loc de asternuturile moi am simtit un gol imens urmat de o cazatura zgomotoasa. Se pare ca defapt eram la margine.

Am inceput sa mormai ceva pentru ca zdruncinatura imi alungase iremediabil somnul. Cearsaful sau patura, ori amandoua, mi se infasurasera in jurul corpului si nu reuseam sa ma descalcesc. Ma simteam exact ca o broasca testoasa intoarsa pe carapace.

Nayden’s P.O.V.
Am deschis usa de la camera lui Eve fiindca mi se parea ca de acolo venise zgomotul.
-Eve, esti bine? Ce s-a intamplat?
-Eh... nimic, doar am cazut din pat, zise ea cu naduf in timp ce reusise sa isi elibereze o mana din strasoarea cearsafului.

Desi se agita sa iasa dintre paturi, calmul din vocea ei ma uimea atat de mult incat nu m-am putut abtine sa nu intreb:
-E normal?
-Pentru mine, da.

Lasa sa ii scape un oftat dupa care nu mai facu nici o miscare. Nu prea intelegeam ce se petrece si eram foarte confuz. Nu-mi dadeam exact seama nici ce trebuia sa intreb ca sa ma lamuresc.
-Te-ai ranit? Te doare ceva?
-Am obosit. Ajuta-ma putin sa ies din chestia asta, spuse ea pe un ton rugator.

Eve se tot misca incercand sa scape, dar se incurca tare. Era ca si cum m-as fi luptat cu morile de vant. Asa nu ajungem nicaieri, mi-am zis eu.
-Incearca sa nu te mai misti pentru o secunda, am zis eu concentrat la modul cum patura si cearsaful erau incurcate. Cum ai reusit sa te incurci atat de rau?
-N-am nici cea mai vaga idee, spuse ea inocent.
-Ai un talent in a te incurca in tot felul de lucruri...
-Era o intrebare sau o afirmatie!?, spuse ea, confuza.
-Nu mai conteaza, am spus eu dandu-mi seama de scaparea mea. Gata! Acum esti libera.
-Multumesc pentru ajutor, zise ea, zambind.

M-am uitat in ochii ei caprui care, desi erau putin obositi, radiau o lumina calda si binefacatoare. Privirea aceea imi alunga si cele mai cumplite temeri. Ma simteam in siguranta. Era ca o gura de apa in mijlocul desertului. Vraja tinu doar cateva momente deoarece Eve isi intoarse privirea, frecandu-si bratul.
-Scuze ca te-am trezit, cred ca am sa ma duc pana la baie, spuse ea cu o voce tremurata. Multumesc din nou.
-E in regula.

M-am intors in camera mea. Am observat ca lumina era stinsa, desi nu imi aminteam s-o fi stins. Poate a fost Eve. Pentru o clipa am incercat sa imi reamintesc imaginea ochilor ei. Incercam sa imi focalizez gandurile pe un singur lucru, pentru ca mintea imi era ravasita de imaginile unui cosmar.

M-am dus la fereastra si am privit peisajul care mi se infatisa, in toata splendoarea diminetii. Rasaritul cu siguranta era deosebit. Toate acele culori armonios imbinate, te lasau fara cuvinte.

Dar nu avea nici un rost... fara aceea privire cosmarurile si temerile ma prind ca o gheara, ma sugruma si nu pot scapa. De ce sa nu recunosc? Mi-e frica.

***