In cadere libera

[Elusive wolf]

Pai , de cateva luni m-am tot gandit la ficul asta . Acesta este un prim capitol , zilele de postare vor fi vineri si sambata , in caz ca mai exista si alte zile libere , voi posta si atunci .
Genul ficul este drama , dar si romance si desigur ca fantasy . Legatura titlului cu ficul se evidentiaza si in Prolog , si pe parcursul ficul , dar titlul are mare legatura cu finalul . Stiu ca finalul acestui capitol e putin grabit , dar veti vedea in capitolul urmator de ce am grabit putin actiunea xD . Pai , ce sa mai zic , sper sa va placa !

Prolog

Cum rămâne cu dragostea , când moartea separă sufletul de trup ?!Când esenţa omului este trimisă la cer ? Oare există ceva mai presus de moarte , ceva atât de fragil de poate întrece orice limită ?! Ceva mai presus de Dumnezeu ? Oare … există iubire mai puternică decât moartea – un sentiment ce trece de barierele normalului , ce sparge ziduri construite din ură şi minciuni şi traversează oceane de tristeţe , doar pentru a ajunge iar lângă cel drag ?! Asta am de gând să descopăr .
Mă aflu în cădere liberă .

Capitolul 1

Am mai tras un fum , după care am lăsat ţigara să cadă neglijent în scrumieră , o dâră de fum cenuşiu ridicându - se în aer . Încăperea în care mă aflam , biroul meu , purta aceaşi mireasmă caracteristică mie – mirosea puternic a tutun . Mi-a trecut prin cap să deschid fereastra , dar cu frigul de afară am abandonat ideea imediat.
Gândurile mele gravitau în jurul unui singur subiect apăsător ... Viaţa asta pare atât de complicată , dar în esenţa sa e atât de simplă ... atât de ... fragilă . Aşa cum a fost şi a lui Alan.
Moartea lui a lăsat un gol imens în viaţa mea , nimic nu mă mai poate face să mă simt bine . De ce m-a părăsit ? De ce ... acum ? Am închis ochii , regăsind imaginea sa întiparită în mintea mea , pe el strângandu – mă delicat la pieptul său ... sărutandu – mi creştetul capului ... şoptindu – mi un “ Te iubesc … “ atât de suav şi plin de pasiune , dar acum ce ? Ar fi plăcut sa îmi fie alături , dar mai este cu putinţâ ? Mă tot agăţ de amintirile sale , de trecut . Mai are oare rost să vărs lacrimi în speranţa că el se va reîntoarce lângă mine , când ştiu că astea sunt doar vorbe … pline de … laşitate ?! Nu sunt o persoană slabă : nu mă poţi caracteriza aşa .
Acum , acum îmi lipseşte curajul … Curajul să vad viaţa cum o priveam când încă mă mai simţeam … vie . Da , vie – un cuvânt ce spune tot . Şi da … poate că acum am devenit în ceva ce nu mă pot încrede – o laşă .
Mi-am verificat celularul , ratasem câteva apeluri … Toate de la rudele lui Alan . Căutau răspunsuri , pisându-mă pe mine la cap . Desigur că în calitate de agent de poliţie , era şi normal să fiu urmărită de întrebările lor şi încolţită de atitudinea lor tăioasă , de cateva zile fiind vinovată indirect … de moartea iubitului meu . Eram oare vinovată ? Constiinţa îmi şoptea hotărât că nu . NU , sigur că nu eram . Dar soarta , da , deşi ea mereu iese bazma curată , căci voia sa … ei bine e mai presus de noi . Întotdeauna .

*

Deja devenise o zi aiurea . Prea presus de înţelesul meu , era dosarul ce trona pe birou . Parcă cerea să fie citit , dar de ce tocmai de mine ?! Din perspectiva altora , era responsabilitatea mea să îl răzbun pe Alan , căci de’ ... era vina mea , aşa li se inoculase multora deoarece eu n-am fost acolo pentru el .
Era vina mea că acum câteva nopţi un cretin îmi apăruse într-un mod stupid în faţa pe când eram la volan şi ca să îi salvez viaţa ... a trebuit să mi-o sacrfic pe-a mea ? Mi-am sacrificat-o în moduri pe care mai apoi am avut „plăcerea” , să le aflu . Mi-am avariat maşina serios ... Şi totuşi n-am avut parte de acel sentiment de mândrie fiindcă tocmai salvasem firava viaţă a unui necunoscut ... nu . Pentru că acasă , iubirea vieţii mele , se stingea uşor , în mâinile unui alt necunoscut . Un necunoscut al naibii de priceput şi inteligent ! Nici o urmă , nici o dovadă ... ce-i drept , era un profesionist .
Am apucat timid dosarul gros , ce relata cazul tânarului Alan Green . De parcă nu ştiam cu lux de amănunt cum îşi petrecuse ultimele momente din viaţă . Probabil , de fapt normal că suferise . Mă tot întreb dacă s-a gândit la mine ... dacă mă urăşte .
M-am abţinut să nu-mi rod unghiile , un obicei stupid pe care mi-l însuşisem când ... de fapt , chiar nu ştiu când şi cum . Mi-am înlăturat nervoasă o şuviţă de păr şaten ce mai că îmi intra în ochii , ajutându-mă de mâna stângă . Cea dreaptă nu îşi revenise după accident şi eram nevoită să o port în ghips . Sincer , nu mi-am imaginat că va fi atât de greu să nu îmi pot utiliza mâna dreaptă . Era destul de ciudat să nu mă folosesc de ea , dar fusese simplu să mă conformez că nu o voi putea folosi un timp . „ Pare rău ... “ , s-a mulţumit să mă consoleze un coleg . Era un coleg din aceia care sunt mereu acolo pentru tine , nu sunt dispuşi să te lase la greu , dar sunt extrem de enervanţi pentru că … nu ştiu când să se oprească – genul ăsta de bunătate mă calcă pe circuite , dar tot ce pot face e să arunc un “ merci “ , cu seninătate şi să zâmbesc cu nonşalanţă . Nu îmi place să mint , mai ales persoanele ce sunt greu de minţit . Devine pur şi simplu penibil .
Nu sunt genu’ de tânără …să par ce nu sunt . Mă ştiu destul de bine , însă douăzeci şi cinci de ani am trăit inconştientă de ceea ce îmi poate pielea . Mama spunea mereu că vârsta asta este presărată cu decizii , dar abea acum îi pot da dreptate. Spunea că nu îi e dor de tinereţe …
Mi-e frică ( se simte ciudat când nu-ţi stă în fire ) . Simţeam cum teama mi se împrăştie în vene şi îmi accelerează bătăille inimii .
Oare şi viaţa mea se va-ncheia la fel de tragic şi repede … ca a bărbatului ce îl iubesc ?! Probabil că nu , asta dacă nu o voi permite …
La auzul câtorva paşi , mi-am îndreptat privirea către ceasul de perete – 14 : 20 . Deja îmi risipisem cinci ore din viaţă , stând pe scanul ăsta şi făcând nimic .
- Bonjour , bonjour ! Deci … gata pentru noul caz sau încă îţi mai plângi de milă? Se auzi vocea melodioasă a bărbatului ce păşi în încăpere . A luat loc pe scaunul din faţa biroului şi începu să îmi analizeze chipul atent – probabil că se citeşte pe faţa mea că încă nu mi-e bine . M-aş bucura dacă măcar aşa , cu ochii roşii de la nopţile şi zilele plânse , s-ar speria de persoana mea şi m-ar lăsa o dată naibii în pace .
- Lupul îşi schimbă pielea , dar năravul ba ! am murmurat printre dinti , sunând mai mult a înjurătură .
Când mi-am ridicat privirea am întalnit o pereche de ochi verzi , ce-i drept era un bărbat destul de chipeş – dar unul enervant şi îngâmfat . Calităţile perfecte ce îl transformau încet-încet într-o persoană antipatică mie .
Mă privi puţin nedumerit , nu cred că a înţeles ce am spus . M-am decis să îi răspund într-un final , observam că tăcerea mea îl deranja .
“ Nu ! “ , i-am răspuns scurt şi sec , privindu-l cum rânjeşte , aparent iritat . Ah , cred că acum urma ceva de genul : Cum să îţi spun – Eşti concediată – sau – Mai vrei să îţi păstrezi umilul post ?! Păi bine , eu te sfătuiesc să te apuci de treabă ( adăugând pentru el un apelativ din acela hilar , care să îl fac să se simtă superior şi extrem , dar extrem de " bine " . ) - .
- Îmi pare rău ! Ştiu că îmi pot pune bazele în tine Caroline , dar şti câte persoane îl vor pe domnul Green răzbunat ?! O să îl rog pe fratele meu să preia cazul … Tonul pe care îmi vorbi era ciudat . O combinaţie între milă şi îngâmfare . Se credea mult superior .

Nu pe Alex ! Nu pe fandositul ăla care mereu l-a urât pe Alan . NU !

- Mă voi apuca imediat de caz domnule Joy ! Am răspuns stupid de umil , răsfoind dosarul ce din nou se afla pe mâinile mele . Nu ştiu ce l-a bucurat cel mai tare , să mă vadă în halul ăsta sau să mă ameninţe într-un mare stil , aşa cum tocmai făcuse – Cole Joy , eşti un mare PROST ! . Unul ce îmi ştia slăbiciunea . Se îndepărtă , nici nu mă aşteptam să facă altceva . Un nor de praf se ridică de pe mobilă , marcând plecarea sa .
Cazul pe care tocmai îl acceptasem datorită circumstanţelor , nu avea nici o cale de rezolvare . Toate speranţele mele erau spulberate de lipsa asta de dovezi . Nu eram agent de poliţie degeaba , ştiam ce stătea la baza acestei meserii . Dar NU existau dovezi sau poate nu căutaseră destul ! Şi mai crede că nepriceputul de frati-su se poate descurca ?! Cred că glumeşte ( de fapt , sunt sigură că a fost doar un truc ) . M-am conformat să recitesc analizele autopsiei , ce nu spunea deasemenea … nimic .
La câteva ore după plecarea sa , ceasuri în care nu am facut altceva decât să primesc telefoane şi să dau telefoane , stresul devenea din ce în ce mai greu de suportat , tot mai greu de dus – Fiecare cu crucea sa - dar eu preferam să mi-o care altcineva , aşa am preferat mereu . Telefonul a mai sunat odată , imediat ce bateria se descărcă . În acelaşi timp , uşa se trânti de perete :
O tânără plăpândă , de statură medie , îşi făcu apariţia în cameră … Mi-am imaginat o figură destul de surprinsă , întipărită uşor pe faţa mea . Deşi nu am recunoscut- o imediat , probabil era Mady - parul de turtă dulce şi pistruii de pe obraji o dădeau de gol . Mady se schimbase mult , nu o mai puteam cataloga drept copil .
Îmi sări în braţe , imediat ce m-am ridicat pentru prima oara de când venisem de pe scaunul ăla blestemat . Nu cred că aducea veşti bune .

Par de turtă dulce – Par roşcat :D