Rănile unei despărţiri [Cinema Bizarre yaoi; KiroxYu; +16]

[angeliqueVampire]

Mda, si uite-ma si pe mine scriind un fic yaoi, din perspectiva lui Kiro. Inainte sa postez capitolul tin sa mentionez ca partea de final va fi explicata in capitolele urmatoare, la fel si faptul ca gandurile protagonistului sar de pe Mercur pe Pluto.
Da, la inceput va fi putin KiroxStrify, dar se modifica pe parcurs...

Enjoy!

Capitolul 1 – Me and you?

Nu am mai putut rezista tentaţiei. Am apucat în mîna dreaptă obiectul cu margini tăioase şi l-am apăsat pe încheietura mea stîngă. Agonie, care încet se transforma în extaz. Mi-am închis ochii şi am lăsat capul pe spate, gemînd încet. Continuam să apăs, iar un fior rece, dar plăcut îmi străbătea tot corpul. În sfârşit eram fericit....
-Ai dat în masochism, Kiro?
Am recunoscut imediat vocea masculină ce mi-a adresat aceste cuvinte şi m-am întors. Strify... Mi-am ascuns mâna după spate. El s-a apropiat uşor, parcă vrând să nu mă sperie, şi mi-a spus:
-Noi toţi avem mare încredere în tine şi în voinţa ta, Kiro. Treci peste asta! El nu e singurul bărbat din lume, ştii asta!
Am oftat. Strify a îngenunchiat în faţa mea şi mi-a pus mâna rănită între ale lui. A continuat să vorbească, dar eu nu puteam distinge sunetele. Eram prea preocupat de ochii lui. Chiar şi nemachiat, Strify arăta de milioane. Eram atât de invidios pe frumuseţea lui! Poate dacă eram ca el, iubitul meu nu mă părăsea...
Oh, Doamne! Am vise interzise cu colegul meu din trupă şi cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei! Asta nu e bine! Si totuşi, aş fi atât de fericit dacă, numai pentru o clipă, buzele lui mi-ar dezmierda gâtul, coborând încet spre piept. Dacă degetele lui lungi şi fine mi-a atinge spatele, făcându-ma să tremur, sau daca limba sa mi-ar mângâia conturul abdomenului... Ah, cred că am luat-o razna!
Chiar acum, mi-aş întinde mâna spre chipul lui atât de frumos şi i-aş şopti la ureche cele mai dulci cuvinte din lume, iar el ar geme satisfăcut, pierzându-se în vorbele mele suave. Ar închide ochii şi m-ar aştepta să îl ating, iar eu l-aş săruta uşor pe buzele lui trandafirii.
- Kiro, mă auzi?
Am clipit de câteva ori, refăcând contactul cu preaiubita noastră Terra. Îl priveam mirat pe Strify, dar după curiozitatea pe care o arătau ochii mei se ascundea o dorinţă aprinsă.
-Ce spuneai? Am întrebat eu inocent.
-Las-o baltă! Continuă-ţi jocul!
Strify mi-a întins obiectul tăios, pătat cu sânge, iar eu l-am luat în mână şi l-am apropiat din nou de încheietura stângă. Solistul s-a ridicat de pe scaun, oarecum dezamăgit. Nu am mai putut rezista, am aruncat foarfeca jos şi l-am cuprins pe Strify în braţe.
- Te rog! Nu pleca ÅŸi tu!
Asta a fost tot ce am putut spune, înainte ca două picături sărate să-mi străbată obrajii roşii. Mă simţeam aiurea ţinându-l pe solist atât de aproape, dar pur şi simplu aveam nevoie de el. Spre norocul meu, el a părut că mă înţelege şi, de îndată ce l-am eliberat din strânsoare, s-a aşezat la loc pe scaun.
- De când te tai? M-a întrebat, iar de data aceasta m-am concentrat la ceea ce spunea.
- De când am realizat că sunt singur şi că nu va mai fi nimeni să mă îmbrăţişeze când voi avea nevoie sau să mă sărute când toate merg prost.
Acesta era cel mai simplu şi sincer răspuns pe care îl puteam formula.
El a tăcut şi a continuat să bată cu piciorul în podea, oferindu-mi timp să mă concentrez asupra gândurilor mele. Cum mă simţeam, mai exact? Durere, nu, ceva mai profund îmi apăsa pieptul... De fapt, nu era o singură stare ce se manifesta asupra mea, parcă aproape toate sentimentele posibile erau făcute pachet şi îndesate în adâncul inimii mele, de unde îşi produceau efectele când doreau ele, nestingherite. De aceea, câteodată plângeam, alteori râdeam, iar creierul meu nu contenea cu fanteziile erotice, care se tot dezvoltau tot mai mult, cu persoane tot mai nepotrivite. Dezamăgire? Nu mi se pare că simt aşa ceva. Cred că am trecut peste despărţire, asta cel puţin în interior, unde se ducea un fel de război între toate stările de spirit. Pe din afară, eram incredibil de tăcut, iar asta îi speria cumplit pe băieţi, cred.
-Kiro, spuse el, întrerupându-mi din nou şirul gândurilor, n-ai vrea să ieşi cu mine undeva diseară? Ia-o ca pe o întîlnire.
Stai puţin, mi se pare că am pierdut ceva... Deci, de ce mama naibii mă invită Stify, şi ţin să accentuez, bunul meu prieten Srtify, la o întîlnire? Oficial, acum mă simt ca în unul din acele filme de prost gust care au acelaşi subiect : fata cu inima frânta este invitată în oraş de băiatul cel mai frumos din şcoală. Totuşi, ca să nu-i rănesc sentimentele şi ca să îmi pot opri vocile din cap care mă îndeamnă la lucruri neortodoxe, spun da.
De ce simt că am făcut o greşeală?