Elite Damon

[shiro]

Elite Damon



1. Realitate




Eu nu am avut niciodată probleme cu greutatea, însă tot mă încăpăţânam să fac efort fizic, eventual să slăbesc, dacă puteam spune asta la cele patruzeci şi cinci de kilograme ale mele. De multe ori o exasperam pe mama, care voia să mă vadă un pic mai plinuţă, pe când eu mă uitam urât la ea şi îmi vedeam de ale mele: adică mâncat puţin şi multă mişcare în aer liber. De obicei alergam, dar când ieşeam cu gaşca îmi luam rolele sau skateboard-ul. Cu toate că nu-mi plăcea prea mult apa, mă gândeam cu părere de rău că nu ştiam să înnot. De fapt, nici nu am avut unde să învăţ asta, crescută fiind într-un orăşel în vârful muntelui, din Colorado. Viaţa de acolo şi-a lăsat o amprentă placută asupra mea, creionând o copilărie frumoasă, chiar dacă în mare parte având alături doar unul din părinţi. Câteodată mă întreb dacă m-aş mai intoarce vreodată acolo sau nu, dar nu găsesc niciun răspuns. De fapt, subconştientul meu are un răspuns pe care conştientul nu este pregătit să-l accepte: Colorado aparţine de domeniul trecutului, adevărata mea viaţă răsărind aici, în Atlanta.
Sunt aici de anul trecut, când am hotărât să vin la mama. Căsnicia ei cu tata nu mai avea niciun rost, aşa că, asigurându-se că eu voi fi bine, de la vârsta de nouă ani n-am mai văzut-o. De fapt, mama a ştiut întotdeauna cum să se descurce şi şi-a dat seama că tata nu e uşa de biserică după cum a crezut dânsa câţiva ani. Nu i-a plăcut compania cuiva care are două feţe, aşa că a hotărât că despărţirea reprezintă cea mai bună soluţie. Tata nu s-a purtat niciodată urât cu mine, dar adolescenţa işi spune cuvântul, iar eu am nevoie de o prezenţă feminină, mama fiind alegerea perfectă. Dacă ar fi fost după mine aş fi plecat cu ea atunci, dar am fost nevoită să rămân la tata, ea neputând să ne întreţină pe amândouă, luând-o de la zero. Legătura dintre noi a redevenit rapid ceea ce era odată, relaţia consolidându-se pe o foarte mare încredere reciprocă.
Locuim într-un apartament spaţios, lângă Adams Park. Atunci când simt că mă sufoc între pereţii apartamentului dau fuga în parc. Îmi place să-l numesc ”grădiniţa mea”, deoarece este chiar în spatele blocului şi ajung nemaipomenit de repede.




***




Era sâmbătă dimineaţa, ziua mea preferată, în vacanţa de vară. M-am ridicat alene din pat, suparată pe propria persoană că nu am dormit mai mult. I-am aruncat un ochi adormit ceasului ce moţăia la rândul lui pe măsuţa de lângă pat şi am constatat că e opt jumate’. Mi-am mişcat picioarele spre bucătărie, cu gandul de a-mi lua un suc din frigider, pe uşa căruia era lipit un bileţel, din partea mamei, normal:

’’ Honey, dormeai ca un îngeraş şi nu te-am mai trezit. Nu ştiu când mă întorc de la conferinţa asta nenorocită, aşa că încearcă să nu transformi apartamentul într-un dezastru până mă întorc. Ţi-am lăsat un card pe birou, so enjoy the life! O să te sun când apuc. Te iubesc,
Monique "

Dacă nu mi-ar fi lăsat biletul ăla probabil m-aş fi pregatit s-o sun, să văd pe unde este. De obicei era acasă în week-end-uri, însă cum nu-mi stătea niciodată capul la ce-mi spune, uitasem complet de conferinţa pe care îmi spusese că o are tocmai în Philadelphia. Deodată mă cuprinse o stare de bine, gândindu-mă cum să-mi fac de cap în absenţa ei.
Mi-am luat sucul în cameră şi m-am trântit pe pat cu laptop-ul în braţe, aşteptând să se deschidă. Am intrat pe Messenger, dar Clara nu era online, aşa că am ieşit, bineîinţeles, după ce am trimis câteva mail-uri în "spam". N-am inţeles niciodată de ce le-o fi plăcând unora să streseze lumea cu mesaje inutile. Am ramas pe gânduri... neştiind ce să mai fac pe net. În mod normal m-aş fi uitat la următorul episod din Naruto, însă atunci n-aveam niciun chef. Am verificat într-o doară starea meteo a zilei şi am aflat că va ploua. Asta nu făcea altceva decât să puna beţe-n roate planului meu de a ieşi cu prietenii.
Analizând situaţia am ajuns la concluzia că pentru moment cel mai bine era să ies la alergat, până nu se hotăra soarele să intre în nori. Era destul de cald aşa că m-am îmbrăcat lejer: un tricou alb cu o chitară imprimată pe el, o pereche de pantaloni scurţi negri şi nişte skateri. Părul destul de lung mi l-am prins în coada, după care m-am răzgândit şi l-am lăsat desfăcut. Mi-am îndesat cheia si telefonul în buzunare şi am plecat coborând pe scări.
Frecventam parcul de ceva vreme, însă nu mă puteam lăuda că-l cunosc foarte bine. Mi-am spus că ar trebui să-mi fie ruşine de asta şi m-am apucat să alerg. Mă enervau privirile flămânde ale baieţilor pe lângă care treceam , dar n-aveam altă opţiune decât să-i ignor şi să alerg mai departe. După vreo zece minute vibratul telefonului m-a trezit din meditaţie. Era mama. M-am oprit din alergat si am raspuns, continuând sa merg:
- Hello mamă!
- Hei draga mea! Ce faci?
- Sunt în parc. Alergam.
- Ah, da! Trebuia să-mi fi dat seama. Ce ai mâncat azi?
Asta era mama... Îşi făcea mereu probleme cu privire la ce mănânc eu, sau mai bine zis cu privire la ce nu mănânc.
- Păi nu mi-e foame. Nu am mancat încă nimic... Am băut doar un pahar cu suc, dar stai liniştită, n-o să mor de foame in absenţa ta.
- Iar faci figuri de-astea, dar văd că n-am ce-ţi face. Bine, dacă nu ai chef nu mânca. Nu te mai stresez.
- Mă bucur că o laşi în sfârşit baltă cu super-grija pentru nutriţia mea, mamă.
Era cu siguranţă o uşurare că nu mi s-a ţinut morală pe tema asta. Mă aşteptasem la o morală, una mică, dar totuşi morală.
- Ahm, Julia, cred că acasă ajung tocmai miercuri... S-au mai trezit câţiva directori să vină marţi, aşa că nu pot pleca. Trebuie să stau după fundul companiilor lor amărâte care oricum nu mai au multe zile .
- Oh, tocmai miercuri? în gând îmi încolţea deja ideea unei petreceri în pijama. O să mă descurc singurică, doar am şaptişpe’ ani, nu? Take care ’bout you!
- Ok, Ju. Miss you, pa-pa!
- Pa-pa, mama...

Şi convorbirea s-a întrerupt. Am rămas un pic pe gânduri, pentru a procesa cele auzite şi până la urmă am ajuns la concluzia că, totuşi, zilele astea o să mor de plictiseală.
Am scuturat din cap, ca şi când aş fi vrut să îndepartez cine ştie ce gânduri, am băgat telefonul la locul lui şi m-am oprit brusc din mers. Abia acum îmi dădeam seama că zumzăitul infernal al oraşului era estompat şi că mă învăluia o linişte ciudată. Locul imi era total necunoscut şi nu a durat mult până să-mi dau seama că ma rătăcisem, însă mă consolam cu gândul că nu pot fi în altă parte decât în Adams Park.
M-am învârtit ceva timp pe acolo, dar fără niciun rezultat. Oriunde mă uitam, vedeam alei ce se intindeau la nesfârşit şi copaci care arătau ca nişte santinele încruntate. Într-un final am obosit umblând de colo-colo şi neavând vreo bancă pe care să mă aşez, m-am sprijinit de un copac. De obicei, când eram obosită şi mă aflam în preajma unui copac şi nu era nimeni prin preajma, îl luam in braţe. Funcţiona de fiecare dată: în câteva monente simţeam că mi-am facut plinul de energie.
Doar că... De data aceea nu am mai apucat să examinez efectele copacului asupra mea, pentru că, lângă mine se materializă … o fată, facându-mă să tresar.
Arăta foarte straniu şi-mi inspira nesiguranţă. Era puţin mai înaltă decât mine şi cu toate că faţa sa nu trăda nicio expresie, eu am remarcat o nuanţă de maliţiozitate, ba chiar superioritate. Avea părul negru şi-i stătea răzleţ în toate părţile. În colţul gurii avea un piercing în formă de cap de mort, iar ochii erau machiaţi într-un negru dens - ori poate asta era culoarea ei naturala -, şi la gât îşi marcase teritoriul o curea cu ţepi, vulgară. În picioare n-am apucat să observ ce poartă, deoarece mi-a adresat o întrebare:
- Julia?
- Da, am răspuns eu şovăind.
- Trebuie să vii cu mine.
"Trebuie" ? Cine mama naibii se credea ?!
- Nu, serios! Cine dracu’ eşti?
- Nu dau explicaţii, dar ai nimerit tăman la ţintă. Am spus că vii cu mine, şi asta de bunăvoie. Dacă nu, te iau cu forţa.
- N-ai să îndrazneşti să te atingi de mine! Am pus o întrebare şi vreau un răspuns: cine eşti !?
Văzând că nu-i iau în considerare oferta de a o însoţi de bunăvoie, se încrunta şi suflă spre faţa mea. Din gura ei ieşi un fum cam de aceeaşi culoare cu cel al ţigării, pe care imediat ce l-am inhalat am simţit cum îmi pierd controlul corpului şi conştiinţa. Mult mai târziu am înţeles că fumul acela are efect paralizant asupra oamenilor, putând aduce moartea.




To be continued...