Nu-mi poti lua si ultima suflare [SF & Mystery]

[IceCat]

Dark Side: Vai nici nu-ti poti imagina cata dreptate poti avea. Da acum e mai linistita povestea, dar si cand o sa inceapa o sa explodeze de-a binelea. Cand o sa ajungem acolo sa revii si sa iti revezi comentariul si ai sa vezi. Esti geniala. Mersi pentru ca miai arata greselile.

P.S. Pisicile sunt inspirate din realitate. Chiar exista:D ;))

Am scris o bucata mareee. In legatura cu partea asta am dubii. Nu prea stiu daca e dragut sau penibil ori se zbate intre cele doua extreme. Ajutati-ma!!! Voi ce ziceti? Me very confuse...@-)

:help::...:

P.D.V. Eve
Dar până la urmă am acceptat. Nu avea rost să mai dăm bani pe cazare la hotel pentru câteva zile.
După ce ne-am instalat în camera noastră, am mers să facem turul grădinii zoologice. M-am bucurat să îmi revăd prietenii după mult timp, iar ei păreau de asemenea încântaţi de revedere. Nayden a făcut cunoştinţă cu toată lumea, inclusiv cu animalele la îngrijirea cărora urma să ajutăm.
Următoarele zile au fost în regulă. Nayden s-a acomodat destul de bine şi învaţă repede, ca de obicei. Cred totuşi că cel mai mare avantaj pe care îl are faţă de oricine este că ştie să se facă plăcut de ceilalţi. Chiar dacă uneori o dădea în bară sau făcea câte o gafă ştia să se redreseze imediat. Până şi animalele păreau să se acomodeze mai repede cu el decât cu oricine altcineva. Se vede că pune mult suflet în tot ceea ce face.
Dimineţile la grădinile zoologice mereu încep devreme, ca de altfel acum. Toată lumea se împrăştiase în toate direcţiile pentru a-şi îndeplini sarcinile care le erau repartizate. Chiar şi Nayden dispăruse primul din cameră. Eu trebuia să duc îngrijitorilor mâncarea pentru felinele mari. Aveam doi saci plini de carne şi nu mi-ar strica nişte ajutor.
În timp ce coboram scările cu greu, l-am zărit pe Nayden venind pe una din alei.
-Hei Nayden, am început eu să îi fac cu mâna în timp ce am lăsat pe una din trepte greutaţile. Pe unde ai umblat?
-Am fost şi l-am ajutat pe Jerico să hrănească aligatorul; el se ocupa singur, mi-a cerut ajutorul, aşa că am zis să îl ajut. În timp ce eu îi hrăneam, el strângea cu plasa algele care au apărut în apă. Ştii doar ce mult se îmulţiseră, iar apa începea sa miroase foarte urât.
Am rămas puţin surprinsă când mi-a spus ca Jerico ia cerut ajutorul. Deobicei, deşi pe bună dreptate, nu prea îi lasă pe studenţi sau pe nou veniţi să se implice activ în îngrijirea reptilelor, mai ales când sunt încă în perioada de acomodare. Unii chiar glumeau pe seama asta şi spuneau “ca să ajungi să le câştigi încrederea reptilelor, trebuie mai întâi să îi câştigi încrederea lui Jerico”. Cred că şi de asta lucra mai mult singur.
-Bine, am yis eu chicotind, vrei să mă ajuţi şi pe mine să duc astea?
-Da, sigur. Unde tre’ sa le duci?
-La ţarcurile felinelor mari.
-E cam departe, spuse Nayden care acum era în capătul scărilor. Să luăm cărucioarele ca să le ducem mai uşor.
-M-am uitat după ele, dar nu le-am văzut.
Nayden deschise o uşă de sub scară.
-Sunt aici, spuse el, le-au schimbat locul.
Deci oficial Nayden ştie acum clădirea mai bine ca mine.
-Prea bine, am murmurat eu.
Într-adevăr am uitat să menţionez că această grădină zoologică se întindea pe o suprafaţă destul de mare.
-E diferit aici faţă de ce mi-am imaginat eu, spuse Nayden în timp ce ne îndreptam spre locul unde trebuia să livrăm mâncarea.
-A da? Şi cum ţi-ai imaginat că o să arate?
-Păi un loc cu nişte cuşti în care se ţin animalele. Dar locul ăsta e mult mai mare şi mai plăcut, aprope ca un parc.
-Odată ce am început să cunoaştem mai multe despre animale, iar dragostea faţă de acestea a crescut, oamenii şi-au îndreptat atenţia spre a face locurile ca acestea un ambient cât mai plăcut atât pentru noi cât şi aceste creaturi.
-Da. Am observat că se încearcă să se copie cât mai exact posibil mediul natural din care provine fiecare animal, observă Nayden.
-În acelaşi timp, dat fiind că spaţiul este totuşi limitat, îngrijitorii încearcă mereu să le ofere animalelor noi lucruri care să le capteze interesul şi să le menţină ocupată atenţia ca să nu se plictisească, am continuat eu.
-Aşa fac mişcare şi nu sunt stresate din cauza captivităţii.
-Exact. Spre exemplu maimuţelor le sunt puse fructe în caserole de plastic, în felul asta le dau de lucru fiind preocupate să ajungă la „premiul” din interior.
-Oricum, în sălbăticie, nu primesc mâncarea de-a gata.
-Aşa e. Problema este că sunt foarte îndemânatice şi se obişnuiesc repede să le desfacă. Asta solicita constant creativitatea îngrijitorilor.
-Da, spuse roşcatul. De aia, trebuie să îţi şi placă ceea ce faci.
-Hei, în sfârşit, aţi ajuns, spuseră cele două îngrijitoare, tocmai am terminat de curăţat ţarcul şi partea interioară a cuştilor, continuară ele în timp ce îşi puneau instrumentele de curăţat deoparte.
Dincolo de gardul de plasă care forma ţarcul se puteau observa doi trigri adulţi, printre care unul era alb, amândoi într-o condiţie foarte bună care îşi asteptau mâncarea nerăbdători. Studenţii sau îngrijitorii noi veniţi nu aveau voie să intre din primele zile în ţarcurile animalelor şi să le hrănească fără supraveghere până ce animalele nu se obişnuiau cu ei, în special când era vorba despre carnivore. Aceste lucruri ne-au fost stabilite încă din prima zi când am ajuns aici, aşa că le-am îmânat hrana celor două femei. Cel puţin, în cazul de faţă vorbeam despre animale de aproximativ două sute de kilograme fiecare.
În timp ce noi ne uitam la modul în care erau hrănite animalele de faţă şi eram atenţi la explicaţiile care le primeam, ceva mai încolo pe o alee care ducea în alta parte a parcului un alt îngrijitor mergea la pas grăbit cu doi saci in braţe de vreo doua-trei kilograme fiecare şi în care presupun că erau seminţe pentru păsări.
-Hei Nayden, strigă acesta. Dacă ai terminat acolo, nu vrei să mergi cu mine la cuştile cu păsări să le hrănim?
Nayden se uită întrebător spre noi.
-Poţi să te duci, noi aproape am terminat aici.
-Aşteaptă-mă, vin şi eu.
Am zâmbit la entuziasmul pe care roşcatul îl arăta.
-Nu cred că am mai văzut persoane aşa de săritoare de mult timp, remarcă Jean, una dintre îngrijitoare. Până şi Fin, care ştiţi doar ce greu se acomodează cu nou veniţii, a venit şi ia cerut ajutorul.
-Da. Ceva foarte puternic se vede că îl motivează, îi răspunse partenera ei pe nume Xiu.
-Atunci să îi urmăm exemplul şi să băgăm viteză, nu vreau să ajung ultima la micul dejun, spuse Jean zâmbind, hai Eve, să nu rămânem în urmă.
Jean şi Xiu erau foarte drăguţe şi se înţelegeau foste bine una cu alta, în ciuda diferenţelor. Jean e o fată normală din California, dintr-o familie modestă şi din cate ştiu avea şi doi fraţi. Era potrivită de statură, ochii verzi spre gri, părul scurt, saten cu reflexe roşcate. Xiu, pe de altă parte, e originară din China, a fost singură la părinţi, iar aceştia din câte am înţeles conduceau o afacere foarte profitabilă, ea a mers la o scoală privată cu renume. E puţin mai mică decât Jean de înălţime, ochii negri şi scânteietori, de aceeşi culoare cu parul lung şi drept.
Cu toate că sunt atât de diferite, ceva le-a unit şi anume pasiunea lor pentru carnivore. Au urmat amândouă facultatea de medicină veterinară, apoi au ajuns, prin multe întâmplări, să lucreze aici împreună, atât de departe de casă. Pot să adaug că lucreză foarte bine împreună, parcă ar fi două mâini conduse de un singur creier. Sper ca într-o zi să am şi eu un partener cu care să mă pot înţelege cel puţin la fel de bine ca ele.
La acest zoo între ora 7: 15 şi 8 se predă raportul cu privire la starea animalelor, dacă ai mâncat, dacă erau voioase sau dădeau semne de boală şi chestii din astea, apoi la ora 8 cu toţii luam masa la cantina special facută pentru îngrijitori aşa că nu trebuia să ne facem griji cu privire la mâncare. Oricum, din câte îmi aduc eu aminte, mâncarea pregătită aici era delicioasă.
După ce am predat raportul, ne-am îndreptat spre locul unde avea să servim micul dejun.
Când am intrat pe uşă, nu mi-a venit să cred cine a trecut prin faţa mea cu o tava plină cu mâncare.
-Mary?!, am strigat eu bucuroasă.
-Eve!, spuse aceasta întorcându-se brusc spre mine.
Se uită puţin în jur dezorientată după un loc unde să îşi lase temporar tava cu mâncare, apoi ne-am putut saluta cums e cuvine cu o îmbrăţisare. Era incredibil! Nu mai vorbisem cu Mary de atât de mult timp.
-Nu te-am văzut până acum, m-am grăbit eu să adaug, după ce ne-am oprit din îmbrăţisat. Când ai ajuns?
-Ieri, spuse ea.
-Şi de ce nu mi-ai spus că vii?
-Am ajuns la 2 dimineaţa, aşa că eram obosită, plus că nu ştiam că vei fi şi tu aici.
-Mă bucur aşa de mult să te văd, am spus eu.
-Şi eu pe tine. Hai să îţi luăm şi ţie nişte mâncare şi să ne aşezăm la masă să vorbim.
-Sigur. Du-te tu să opreşti o masă.
În timp ce vorbeam, Nayden îşi făcu şi el apariţia cu o tavă de mâncare.
-Hei Nayden, să îţi prezint pe cineva. Nayden, ea este Mary o prietenă foate bună de a mea. Mary, am spus eu uitându-mă la ea, el e Nayden, a venit cu mine.
După ce şi-au dat mâinile, în timp ce în cealaltă îşi ţineau tăvile, discuţia continuă.
-Nayden, ai unde să stai?, l-am întrebat eu.
-Da. Jerico şi alţ câţiva îngrijitori m-au invitat sa stau cu ei, dacă nu te superi.
-Sigur, nu e nici o problemă.
-Sunteţi...?, vru Mary să mă întrebe, după ce Nayden plecă.
-Nu! Nu suntem!, m-am grăbit eu să îi răspund amuzată.
Se bosumflă puţin şi plecă cu tava ei în căutarea unei mese, în timp ce eu m-am dus să o iau pe a mea.
-Stai tot la mătuşa ta?, am zis când am ajuns lângă masa pe care o rezervase Mary prin prezenţa ei.
Ea venea aici pentru că în oraşul ei nu erau grădini zoologice, dar îşi dorea la fel de mult ca mine să lucreze la una. Totuşi din lipsă de fonduri nu prea îşi permitea să călătorească aşa că prefera să vină aici, dat fiind că avea o mătuşă în acest oraş, putea să locuiască la ea toată vara până începeau din nou cursurile la facultate.
Aşa ne-am şi întâlnit prima oară. Ea era aici şi lucra, în timp ce eu abia sosisem. Ne-am apropiat foarte uşor una de alta. Era o persoană foarte deschisă şi chiar puţin hiperactivă mai ales când vorbea. Încă mai este. Este una dintre puţinele persoane, cu care pot vorbi altfel şi pe care o consider o prietenă adevărată. Mă bucur că vom putea să petrecem ceva timp împreună acum.
-Dimineaţă ai fost?, am întrebat-o eu.
-Normal.
-Şi atunci unde erai de nu te-am văzut?
-Păi eram la elefanţi. Tu pe unde erai?
-Tigri, lei...
-A! Asta explică, ştii doar că sunt în locuri total opuse. Vai ai văzut puii de elefant? Sunt atât de adorabili, continuă ea cu obişnuitele ei gesticulări care pe mine mă amuzau teribil, au doar câteva săptămâni. Mi-a fost aşa de dor să revin aici.
Lucrurile deveneau din ce în ce mai bune. Eram atât de fericită că îmi venea să spun asta la toată lumea.
După micul dejun, ne-am reîntors la treburile noastre. O grădină zoo nu e un loc unde te poţi plictisi, asta e sigur. Se găseşte mereu ceva de făcut.
Prima zi când venise Mary se scurse repede. Ne-am acomodat unii cu alţii şi aici mă refer la ea si Nayden, povestind şi discutând despre diverse lucruri printre toate treburile pe care le aveam de facut.
La sfârşitul zilei, cu toţii simţeam oboseala care se acumulase în corpurile noastre, aşa că ne-am îndreptat fiecare spre camerele noastre, iar după ce ne-am terminat ritualurile dinainte de culcare, ne-am trântit în pat fără drept de apel.
Cu toate că eram destul de obosită şi am adormit rapid, la un moment dat m-am trezit şi nu mai reuşeam să adorm. Era încă noapte, aşa că am rămas în pat moţăind în speranţa că poate somnul avea să revină.

P.D.V. Nayden
Simţeam o durere acută în piept, iar gâtul îmi era sugrumat de ceva metalic. Aerul era bolovănos şi greu de inspirat, cu toate că îl căutam disperat. Când reuşeam să inhalez puţin părea mai degrabă un pumn de ace care îmi provocau dureri insuportabile. O puternică senzaţie de vomă îmi măcina stomacul. Inima bătea puternic în piept făcând să-mi vibreze corpul într-un tremurat incontrolabil. Nu-mi puteam da seama dacă mai aveam picioarele sau doar îmi erau amorţite. Nu puteam vedea din cauza unei lumini orbitoare care îmi ustura ochii, deşi eram încredinţat că în rest era întuneric de unde mă pândeau şi asta mă speria cel mai tare.
-Credeai că ai să scapi?!, spuse o voce din întuneric peste măsură de înfricosătoare.
Frica îmi pătrunse până în măduva oaselor. Am auzit nişte paşi târşâiţi pe podea care se apropiau încet şi simteam că mor în agonizanta trecere a clipelor. Voiam să mă înghită pământul, să mă închircesc atât de mult încât să ajung de dimensiunile unui fir de nisip înghiţit de apele oceanului. Zgomotul se opri. Era lângă mine. I-am putut vedea umbra mâinilor în lumina puternică care ţineau un obiect ce îmi era cunoscut.
-N..., am încercat să spun, dar deja aveam o acuta nevoie de aer.
În mişcarea mâinilor lui nu se vedea nici o urmă de simpatie faţă de suferinţa prin care treceam.
Am încercat să mă zbat ca să scap însă orice mişcare pe care o făceam, mă răsplătea înapoi cu durere. Nu mai aveam nici o fărâmă de energie, eram epuizat. Am început să gâfâi din cauza lipsei de aer.
O înţepătură. Atât am simţit. O clipă de linişte. Una singură în care se auzeau doar gâfâielile mele neîncetate. Fără veste convulsii incontrolabile îmi cuprinseră tot corpul, iar hohote de râs isterice îi cuprinse pe cei ascunşi în întuneric.
Şi atunci m-am trezit. Eram transpirat, ud leoarcă, dar eram în aceeaşi cameră în care adormisem. Nimic nu era schimbat.
Mă ridicasem în fund din inerţia visului continuând să gâfăi, însă de această dată, aerul era uşor şi răcoros aproape dulce. Chiar dacă coşmarul se terminase, simţeam cum frica îmi paralizase corpul, începusem să tremur şi aveam frisoane parcă aş fi avut ceva ce îmi mergea pe şira spinării.
În fiecare noapte aveam vise groaznice, apoi stăteam treaz până se lumina de ziuă, însă de data asta le întrecuse pe toate, poate şi pentru că nu fusese doar un coşmar...
-Nayden!?, se auzi vocea familiară a Evei din patul ei.
Aş fi vrut să pot spune ceva, dar nu aveam nici cea mai mică idee ce. Se ridică şi puse tălpile goale ale picioarelor jos în timp ce statea încă pe pat.
-Nayden, s-a întâmplat ceva? Ţi-e rău cumva?, spuse ea îngrijorată.
Nu mai aşteptă răspunsul meu, se sculă din patul ei şi se îndreptă uşor spre al meu.
-Eşti palid, vorbi în timp ce se aşeză pe marginea patului. Te simţi bine?, întrebă asezându-şi mâna pe fruntea mea ca să vadă dacă nu cumva am febră.
De data asta am reuşit să dau din cap că da. Aveam privirea goală şi încercam pe cât posibilsă găsesc în mine resurse de a-mi învinge teama.
Se gândi pentru o clipă parcă făcând o selecţie a posibilelor motive din lista ei imaginară eliminându-le pe cele greşite, analizându-le pe cele rămase.
-Aaa! Înţeleg. Ai avut un coşmar, vorbi cu o voce caldă. După câte văd, te-ai speriat una bună.
Am încercat să încuviinţez, dar mai degrabă sa auzit un mârâit slab, decât un răspuns, însă Eve părea ca a înţeles mesajul.
-Vrei să vorbeşti despre asta?
Întrebarea asta mă blocă şi mai mult. Eram confuz. Pe de o parte, aş fi vrut să îi vorbesc, să îi spun totul pentru că simţeam că mă apasă ca un bolovan pe piept, pe de altă parte, o frică iraţională mă îndemna să nu o fac. Şi o vreme am rămas aşa, în linişte, doar eu şi gândurile mele, indecis, ca şi cum aş fi făcut echilibristică pe sârmă. Puteam să stau pe sârmă şi să sper că nu va fi nicicând un vânt care să mă dezechilibreze sau puteam să merg înainte riscând să cad, deşi dacă reuşeam să ajung la capătul celălalt al sârmei, eram în siguranţă.
În tot acest timp, Eve aşteptă ca să audă verbalizat rezutatul gândurilor mele. Încercam să spun ceva, dar cuvintele, pur şi simplu, nu ieşeau.
-Uite Nayden, dacă nu vrei să îmi spui, e în regulă. Nu te forţez. Cel mai bine este să îl uiţi. A fost un coşmar şi doar atât. Mai rău decât să te sperie de să faci pe tine, nu-ţi poate face. A fost doar mintea care se juca cu emoţiile şi gândurile tale. Eu când eram mică, visam mereu că iese monstrul de sub pat şi mă mănâncă. Nu coboram din pat până dimineaţa din pat de frică să nu mă apuce de picior şi să mă tragă dedesubt. Până tata mi-a arătat că tot ce era înspăimântător sub pat erau nişte cărţi de mate, un clown de jucărie şi un epilator vechi. Nici măcar nu-mi mai amintesc de ce îmi era aşa de frică.
Asta aproape mă facu să râd.
-Vezi, continuă Eve. Nimeni nu-ţi va face nici un rău. Orice a fost, acum s-a dus. E în trecut.
Voiam să cred asta. Aveam nevoie să cred asta.
-Åžtii care e remediul mamei de alungat coÅŸmaruri?
-Mmm... nu.
-Păi atunci îţi spun eu. O îmbrăţişare uriaşă, spuse acesta în timp ce îşi desfăcu larg braţele încercând să imite modul în care Stella o spunea.
Îndemnat de entuziasmul şi de încrederea ei faţă de “remediul mamei” i-am acceptat îmbrăţişarea, timp în care ea mă bătu uşor pe spate, apoi mă apucă de umeri su se uită fix în ochii mei.
-Şi mai am un remediu pe care il folosesc uneori. Un duş cald alungă orice gânduri, te îmbraci într-o pijama curată şi dormi ca un bebeluş.
-Nu cred că e o idee rea.
Toate acele sentimente negative adunate în mine m-au făcut să mă „supraîncălzesc” dacă puteam spune. Am apucat în grabă din valiză un tricou, nişte pantaloni pentru dormit şi un prosop.
-Vin şi eu, spuse Eve. Tot voiam să merg până la baie.
Am coborât până la parter în linişte fără să mai aprindem luminile de pe hol. Am intrat în baia pentru bărbaţi unde erau şi cabinele de duş, iar Eve intră în cea pentru femei.
Într-adevăr, duşul avea efect purificator. Simţeam cum fiecare parte a corpului care era mânâiată de apă era automat eliberată de povara amintirilor neplăcute şi a temerilor, fiind purtate de apă în canalizare. După ce am terminat duşul, eram ca şi cum mi-aş fi spălat creierul. Fiecare muşchi îl simţeam relaxat şi aveam acea senzaţie de răcoare pe care doar duşul o oferă.
Era atâta linişte. Mi-am luat hainele, iar când am ieşit din baie, Eve era lângă uşă.
-Eve?
-Locul ăsta e chiar aiurea când e întuneric şi nu e nimeni prin preajmă.
-Da, aşa e. E chiar sinistru, am spus eu zâmbind uşor.
Nu-mi putea da seama dacă o făcea pentru mine sau şi ei îi era puţin frică de întuneric.
-Cred că suntem două mâţe fricoase, spuse ea.
Am râs amândoi pe înfundate.
-Îmi pare rău că te-am trezit şi te-am făcut să te îngrijorezi.
-Ah, nu-ţi fă griji, eram deja trează, spuse în timp ce se uită de-a lungul coridorului.
I-am urmărit privirea pentru câteva secunde, apoi am adăugat:
-Şi Eve, ea se întoarse şi se uită fix în ochii mei, mulţumesc. Chiar mă simt mai bine.
Zâmbi sincer, deşi ochii îi erau puţin obosiţi.
-Hai să mergem. E cam răcoare aici. Puneţi prosopul în cap, doar nu vrei să răceşti.
Am făcut cum mi-a spus, apoi am început sa mergem uşor pe coridor.
-Am vorbit cu directorul, am zis eu.
-AÅŸa. Si ce a zis?
-A spus că camera mea va fi gata în două zile.
-Atât de repede? Credeam că durează o săptămână.
-Aşa am crezut şi eu. Se pare că a grăbit puţin lucrările.
-E un tip de treabă.
-Dap.
Şi am continuat să mergem aşa discutând în şoaptă despre nimicuri.
În puterea nopţii.