Nu-mi poti lua si ultima suflare [SF & Mystery]

[IceCat]

Oh, vad ca nimeni nu s-a simțit destul de motivat încât să comenteze.
Chiar doream să va aud părerile cu privire la aceasta parte.
Am venit cu next-ul...


Eve's P.O.V.
Deodată ușa se deschise, iar părinți mei își făcură apariția. Fata li se lumina când îl văzură pe roșcat treaz.
-Ho, ho tinere, vad ca te-ai trezit! spuse tata pe un ton gros dar in același timp vesel.
-Oh ne bucuram atât de mult să te vedem printre noi! spuse mama incantata.

Energia părinților mei te făcea mereu să te simți bine alături de ei. Erau oameni simpli și totodată pasionați de cea ce făceau. Un lucru aveau in comun. Le plăcea să ii ajute pe ceilalți, iar acest lucru se putea vedea și din slujbele pe care le aveau. Mamei ii plăcea să ii protejeze pe ceilalți, asigurându-le pacea și liniștea, iar tatei ii plăcea să aibă grija de sănătatea celorlalți. Acest lucru se vedea cu atât mai mult in sânul familiei.

După ce au mai stat câteva minute lângă roșcat, aducându-i la cunoscut ca era bine venit in familie și chestii din astea, mama se trezi deodată ca celui din fata noastră i-o fi probabil foame de atâtea zile in care nu mâncase. Asa ca mama și tata au dat repede buluc in bucătărie pregătind un festin, atât pentru el cat și pentru noi. Eu am rămas cu el pentru a nu se simți stingherit singur.
-Cine erau ei? întrebă el.
-Erau părinți mei. Pe femeie o cheamă Stella, iar pe bărbat îl cheamă Charles.
-Par niște oameni foarte buni.
-Da, chiar sunt dacă apuci să ii cunoști. Sper ca o să iți placa la noi.

Își întoarse privirea spre mine. Oh aceea privire! Te hipnotiza pur și simplu. Simțeam ca privirea aceea îmi ajungea pana in străfundul capului și ca nu puteam să ascund nimic de el nici dacă as fi vrut. Nu cred ca era conștient de puterea propriilor lui priviri, caci o arma este cu atât mai periculoasa pentru ceilalți când nu ești conștient de ea sau nu știi să o folosești.

Dupa un timp casa începu să se umple cu mirosul plăcut al mâncării proaspăt făcute. Îți era imposibil să nu salivezi. O adevărată corvoada pentru cineva flamand. Îmi era mie greu să ma gândesc la altceva decât mâncare și cred ca celui de lângă mine trebuie să ii fie și mai greu. Am încercat să ne ținem de vorba ca să ne mai treacă timpul in așteptarea mult doritei hrane.

Nu am apucat să termin ce ziceam, caci părinți mei au și dat navala in camera cu tăvi cu mâncare pentru fiecare. Deși sunt sigura ca mama și-ar fi dorit să facă o masa in toată regula, trebuie să ne gândim și la faptul ca era dimineață, iar tata cu siguranță a recomandat o masa ușoară și totodată consistenta.

Pe tava era așezat un bol mare plin de cereale cu lapte, iar in stânga stăteau frumos unele peste altele clătitele acompaniate de un pahar cu suc de portocale. Tava noului venit conținea pe lângă toate cele enumerate și un bol mai mic cu biscuiți de casa.

Toți ne-am așezat pe unde am apucat, ca să fim cu alături de musafirul nostru. Roșcatul și-a luat în primire tava în pat, eu m-am așezat pe un taburet mai mic, punându-mi tava pe noptiera, mama a luat scaunul meu, iar tata a găsit unul identic cu al mamei. Il urmăream pe nou venit cu coada ochiului.

Când a primit tava cu mâncare, puteai citi în ochii lui ca ar fi fost în stare să ia castronul cu cereale în mana și să îl pună la gura, fără să mai folosească lingura. Insa ceva îl reținu, ca și cum nu ar fi vrut să facă o impresie prosta în fata noastră. Ne observa atent cu privirea scânteietoare ca și când ar fi fost gata să învețe ceva nou. Mi se părea ca imita tot ce făceam noi. Lua lingura și o studie preț de o secunda, apoi se întoarse spre mine, studiind parca modul în care o țineam și foloseam. Apoi cu stângăcia unui copil care abia învață să ducă lingura la gura, gusta din cereale cu o mana tremurândă. Probabil din cauza somnului adânc în care fusese avea nevoie de ceva timp să își revină. Sau poate doar mi se paru pentru ca pana își termina de mâncat cerealele aveam impresia ca mănâncă mai frumos decât mine.

Când a ajuns la clătite, tata a spus ca putea să le mănânce cu mana sau cu furculița, după cum își dorea. Știu ca unii țin foarte mult la folosirea tacâmurilor, considerând-o o norma foarte importanta de conduita, dar când eram împreună în familie, preferam să renunțăm la anumite formalități considerate „bune maniere”. Roșcatul văzând ca avea avea mana libera, prima clătita aproape și-o baga pe toată în gura.
-Presupun ca cerealele ți-au deschis și mai tare apetitul, spuse tata vesel, văzându-l ca mănâncă cu atâta pofta.

Își lasă pentru o secunda capul în jos, dar cu privirile părea ca ne urmărește umil. Îmi era într-un fel mila de el, având în vedere cat e de greu să te stăpânești să mănânci frumos când ești rupt de foame. Deși părinți mei nu puneau asa mare preț pe bunele maniere, mai ales într-o situație ca asta, probabil va mai trece ceva pana se va mai acomoda cu noi și va înțelege acest lucru.

Tatei ii plăcea să mănânce clătitele cu mana, ca de altfel și mie. Mama prefera să le mănânce cu furculița. Roșcatul paru ca ia exemplu de la noi și, făcând sul o clătită, o manca cu înghițituri moderate.

Dupa micul dejun improvizat în dormitor, s-a pornit o discuție ca să ne cunoaștem mai bine. Eu ii urmăream ca prin vis și nu prea eram atenta la ce spuneau.
-Hei, pari cam tăcută, ma trezi tata din adormire, e totul in regula?
-Da sigur, eram doar atenta la ce spuneați.

Daca m-ar fi întrebat în momentul acela despre ce vorbeau, n-as fi știut să spun un cuvânt. Mi-am tras doua palme în minte ca să ma trezesc și am încercat să prind firul discuției.
-Apropo, interveni mama, nu ne-ai spus cum te numești

New comer’s P.O.V.
-Apropo, interveni Stella, nu ne-ai spus cum te numeÅŸti.
-Cum mă numesc? am repetat eu, nestiind ce sa spun.
-Da, numele tău, continua fata mai tânără. Toata lumea are un nume. Numele meu este Eve, chicoti. Numele ne face să ştim la cine ne referim. Cred ca te-am numit în toate felurile posibile până acum, când faceam referire la tine pentru ca nu ştiam cum te cheamă.

Numele meu. Aveam un nume. Un nume care mi-l daduseră ei. Un nume de care nu mai vreau să ştiu. Un nume de care nu vreau să îmi mai aduc aminte. Vreau sa îl şterg din memorie şi să îl uit. Am avut un nume. Acum...
-Nu am un nume, am răspuns eu pe un ton sobru, apoi întorcându-mă către cea a cărui nume era Eve, te rog, dă-mi tu un unul.
-Eu? Păi să mă gândesc... hmm.
-Ce zici de Alvin?, îi sări Stella în ajutor.
-Las-o pe Eve să decidă, interveni Charles, până la urmă ea este cea care l-a salvat.
-Hmm... ştiu! Cred ca cel mai potrivit nume e Nayden, în bulgară înseamnă „găsit”. Mi se pare cel mai potrivit.
-Ce zici?, întrebă tatăl fetei. Îţi place?
-Da, m-am grăbit eu să aprob, uitându-mă în ochii fetei care zâmbea.
-Atunci Nayden să fie, spuse el din nou.

Eve's P.O.V.
Nu întelegeam de ce, dar eram foarte fericită, stând împreună cu părinţi mei şi Nayden. Mă simţeam foarte bine alături de el, avea acel aer de copil care are nevoie să fie învăţat totul de la capăt. Simţeam că trebuie să îi explic orice, chiar şi cele mai banale lucruri. Nu-mi puteam da seama de ce.

***