Vreau sa ma salvezi [yaoi. 16+]

[Lithium-Angel]

tadam! back dupa...o perioada lunga in care n-am zis nici macar buna ziua. scuze pentru asta.
am scris ceva nou, sper sa va placa.
enjoy reading and leave a comment if ya wish. kisses





Mereu m-am intrebat cum se simt cei care pot alerga liber, cei care nu au absolut nici o problema si pot face exact tot ceea ce isi doresc fara a se gandi la consecinte. M-am gandit de multe ori la asta. Inchis aici, in camera mea, uneori nu pot decat sa privesc pe geam si sa ma intreb, cand, unde, cat o sa am voie vreodata sa ma distrez exact ca restul baietilor de varsta mea. Nu e ca si cum sunt infirm total. Problema e ca nu prea am voie pe afara. Nu imi permite sanatatea, corpul acesta ce se poate oricand imbolnavi si sa ma abandoneze complet.
Simt ciuda. Ciuda ca altii pot alerga fara sa se preocupe daca inima le-ar putea juca feste, ca ei nu se preocupa ca o simpla ploaie le poate cauza febra sau ca orice suprasolicitare a trupului ma poate face sa raman in pat aproape o saptamana. Mi-e ciuda mai ales pentru ca nu ma pot vindeca. Nu ma pot vindeca pentru ca nici ei nu stiu ce e in neregula cu mine. Asta sunt eu, asa am fost mereu eu, inca de mic. Spre deosebire de fratele meu care poate alerga cat de mult isi doreste, care poate fuma sau bea, care sta uneori pana noaptea tarziu sau chiar nu vine acasa, eu sunt mereu aici.
Numele meu e Aki, al lui e Shin.El si toti prietenii lui sunt la fel. E mereu energic, mereu da senzatia ca ar fi in stare sa alerge de dimineata pana seara, are un zambet atat de larg ce ii acopera intreaga fata atunci cand e fericit.
Mereu atat de energici incat imi vine uneori sa tip la ei si sa ii rog sa plece. Nu m-ar deranja daca nu ar fi prin preajma mea, insa problema e ca sunt mai mereu langa mine. Vin mereu aici si uneori chiar isi bat joc de mine pentru ca nu pot face toate lucrurile pe care le fac ei.
Dintre ei toti, unul in special este foarte enervant. Numele lui e Natsu.Eu sunt toamna, cand frunzele cad si totul se pierde, el e stralucitor ca soarele si vesel. Pare mereu fericit si din cauza asta l-am urat la inceput. Cand il vedeam, simteam nevoia sa plec din incapere, sa ma duc undeva in alta parte, sa ii pleznesc sau sa ii zic sa plece. E in principiu vina mea. Eu sunt cel care nu poate sa accepte personalitatea lui. E in intregime vina mea si din cauza asta ma simt mereu ingrozitor cand il vad plecand. Din camera mea, vad intreaga curte inclusiv poarta prin care se poate ajunge la usa de la intrare. De aici, il vad mereu cum pleaca. La inceput, mergea drept inainte fara a se uita inapoi si se facea nevazut in doar cateva clipite. Acum, uneori se uita inapoi, isi ridica privirea si se uita la mine, ma vede si imi zambeste.
Nu inteleg, nu reusesc sa inteleg si asta ma face sa ma enervez si mai tare. El, care mereu este atat de fericit, are o privire atat de trista atunci cand se uita la mine. E stresant. Cand ma gandesc ca nu imi pot da seama exact ce se intampla in mintea lui, ma simt frustrat si incapabil sa mai si respir.
La inceput, l-am ignorat la fel de mult ca si pe ceilalti, mi-am zis ca o persoana atat de fericita nu ma poate intelege si nu are nici cea mai mica idee ce inseamna sa nu poti face ceea ce iti doresti. L-am privit de departe, intocmai cum uneori imi privesc si fratele si nu am cerut niciodata sa vorbesc cu el sau sa fiu alaturi de el. Nu am avut nevoie. Nu am simtit nevoia sa am mai mult si nici nu m-am gandit ca o sa vreau vreodata sa am mai mult.
Eu eram baiatul care nu se putea plimba afara, care statea mereu in camera lui si mai niciodata nu radea pe cand el era cel care zambea tot timpul, e obisnuit sa alerge din loc in loc si nu gaseste nici macar un moment de ragaz. Nu mi-am imaginat niciodata ca, fiind atat de diferiti, vom ajunge sa fim prieteni.
De fapt…nu suntem prieteni. Noi…






Era o zi placuta de vara, o zi ca oricare alta, una in care soarele stralucea cu putere pe cer si copii stateau pe afara si se jucau. O zi normala. O zi in care el statea inchis in camera lui si se intreba cam cum ar fi daca ar putea alerga alaturi de ceilalti. Prin fereastra de la camera sa, o lumina portocalie frumoasa se lasa simtita pana la jumatatea camerei. Ca intotdeauna, Aki statea pe un scaun, cu mainile rezemate pe pervarz, privirea atintita asupra portii. Era singur acasa si isi dorea sa poata merge si el pana afara. Stia ca isi asuma un risc destul de mare daca iesea fara sa aiba grija de sine, insa dorea sa simta aerul cum bate puternic si sa simta sub picioarele lui iarba.
S-a indreptat cu pasi inceti spre usa de la camera lui, apoi si-a amintit ca ar trebui sa isi ia geaca si s-a intors pana la sifonier pentru a o scoate. De indata ce s-a imbracat cu ea, s-a intors la usa de la intrare si a deschis-o larg, zambind fericit. Era ca si cum planuia sa faca ceva pe furis si asta il incanta oarecum. Nu era genul lui sa faca asta si se simtea bine stiind ca iesea uneori din tipare. Odata ajuns la parter, si-a pus o pereche de adidasi ce erau prin apropiere, apoi a deschis usa larg si a pasit afara.
Vantul nu era puternic, soarele la fel, asa ca nu era nici o problema daca statea cateva minute afara si apoi se intorcea in casa. Era placut. De indata ce a facut primul pas afara, a zambit imediat si a inspirit adanc. Era al naibii de placut. Nu era nimeni prin preajma asa ca nimeni nu ii putea spune ce sa faca sau nu. S-a asezat cateva momente pe iarba, apoi a scos din buzunar o poza. Era poza din ultima vacanta pe care au facut-o impreuna, una in care arata foarte fericit si energic. Probabil, daca isi amintea el bine, era ultima data cand a putut alerga liber inainte de a i se spune ca nu mai are voie sa petreaca atat de mult timp afara.
Aki a ridicat poza pentru a o putea vedea mai bine in lumina soarelui, apoi a chicotit usor, amintindu-si cat de fericit a fost. Nu a fost atent timp de cateva momente si poza a zburat cu totul din mana lui.
S-a ridicat rapid de pe iarba si a inceput sa alerge dupa ea, incercand sa o prinda. Era comoara lui si avea nevoie de ea. Era dovada ca si el putea sa faca exact ceea ce faceau si ceilalti. Dovada ca, nu demult, si el putea fi neglijent, nepasator si sa isi vada doar de joaca lui. Atunci avea 11 ani, acum avea 17. Inca putin si devenea adult, desi nimeni nu il trata ca atare.
Curand, dupa ce a alergat cateva minute bune dupa aceea poza, a inceput sa se simta incredibil de obosit. Picioarele il dureau si gatul incepea sa il usture putin. S-a oprit imediat si s-a panicat. Era prima oara cand incalca regulile si facea ceva ce si-a dorit, si acum era atat de neajutorat incat nici macar nu stia ce ar trebui sa faca pentru ca inima sa nu ii mai bata atat de puternic. Era speriat. Nu isi mai amintea cat de normal era acea senzatie, nu stia ca e normala, asa ca s-a panicat si vrut sa tipe, sa ceara ajutorul cuiva.
- Aki! Esti bine?! a auzit vocea cuiva venind din spatele sau, asa ca s-a intors rapid cu privirea spre el si si-a intins mana, cerand ajutor.
Isi simtea trupul greoi, dorea sa se intinda si sa se calmeze, asa ca s-a bucurat enorm cand si-a dat seama ca avea sa cada la pamant. Poate asa isi pierdea constiinta si nu il mai durea nimic.
- Aki!! a auzit din nou, insa nu urmat de sunetul trupului sau, lovind pamantul ci de caldura venita de la imbratisarea cuiva.
Acel cineva care il strigase mai inainte, era acum aproape de el, si reusise sa il prinda in bratele sale inainte de a fi prea tarziu. Nu a durut atat de mult pe cat se asteptase sa doara. De fapt, nu durea absolut deloc. Era ca si cum cazuse pe o perna pufoasa si frumos mirositoare. Mirosea atat de frumos incat timp de cateva secunde bune tot ceea ce a facut a fost sa inspire acel miros placut, ascunzandu-si nasul intre cele cateva fire de par din directia carora venea acel parfum.
Persoana in bratele caruia se afla, a inceput sa tremure usor si sa se imbujoreze, nestiind exact cum sa reactioneze sau ce sa zica in timp ce il lasa pe celalalt sa se incalzeasca.
- Aki…esti bine? a vorbit din nou, de data asta mai sigur pe sine, reusind sa il faca pe baiat sa se ridice si sa il priveasca.
Tanarul s-a ridicat usor, sprijinindu-se in propriile sale maini si si-a indreptat privirea spre celalalt, nestiind exact ce anume se intampla in jurul lui. Se astepta sa fie intins pe pamant, julit pe maini, usor prafuit, insa nici macar o singura zgarietura nu se afla pe corpul lui. In fata lui era singura persoana pe care nu se astepta sa o vada niciodata gata sa ii ofere ajutor.
- Natsu…, a soptit, simtindu-si obrajii inrosindu-se.



Totul...asa a inceput.