Emotie

[Teru]

Lamie merci mult pentru parere, si nu, nu am mintit, chiar sunt vesele si uneori cam aiurita :)), sper ca ti-a placut si sa iti placa si acesta... si te mai satept pe aici :]

LINIÅžTE

Îmi deschid încet ochii şi un zâmbet firav îmi apare pe chipul palid şi oboist de atâta luptă. Mă ridic uşor în capul oaselor şi încerc să mă dezmeticesc. Un zgomot enervant îmi ţiuie în urechi: bep, bep… încerc să ignor sunetul şi îmi întorc privirea prin camera văruită în alb concentrându-mă să disting conturul obiectelor în lumina puternică a neonului din tavan.

Încet, încet vederea mi se obişnuieşte, şi încep să observ lucrurile din micuţa cameră în care mă aflu. În dreapta o usa simplă albă, în staga un geam – de altfel singurul din încăpere - acoperit cu jaluzele care mă impiedică să văd lume de dincolo de cei patru pereţi între care sunt închisă. Nu îmi mai pasă de ce e in jurul meu, pentru că descopăr că în faţa mea stă agăţată într-un cui ruginit o oglindă spartă şi prăfuită. Mă ridic cu greu şi păşesc pe gresia rece si umedă până în faţa ei. Ridic mâna şi îmi trec degetele scheletice pe suprafaţa ei lasând o urmă în care mi se reflectă chipul neexpresiv. Dau să şterg şi restul prafului ce o acoperă, dar mă tai întruna dintre crestăturile oglinzi. Îmi retrag repede mâna, examinandu-mi rana în aşteptarea unei picături de lichid vital, dar nimic. Mă dau un pas in spate pentru a cuprinte cât mai mult din propria imagine, dar privirea imi este captată de o pată de culoare pe care nu am observat-o în imensitatea de alb în care era cufundată încăperea.

Mă întorc nesigură, şi mă îndrept spre noptiera de langă patul din care tocmai m-am trezit. Un trandafir ofilit se leagană pe poteca îngustă a vieţii. O ultimă petală de un roşu bolnav atârnă de un fir de aţă care ameninţă să se rupă in orice moment. Petala se rupe! Întind mâna spre a o prinde, dar e prea târziu. Un zgomot infernal pune stăpânire pe încăpere, de parcă până acum eram protejată, iar ultima picătură de viaţă a flori mi-a spart cochilia ce mă ferea de lumea exterioară. Furtuna se deslanţuie! Liniştea ce predomina în cameră a fost înlocuită de agitaţie şi de haos. Oameni îmbrăcaţi în halate albe năvălesc în încăpere şi se îndreaptă spre patul în care eu îmi duceam lupta. Alţi doi oameni intră şi ei, la sfârşit, înecaţi în lacrimi de amărăciune.

Sunt confuză.

Încerc să-mi dau seama ce se petrece, dar nu reuşesc să fac nimic. Îmi întorc pivirea spre acei doi oamei imbrăcaţi în haine obişnuite, care acum stăteau pe marginea patului şi plângeau în disperare cerând încă o şansă şi spunând că e doar vina lor. Toţi stăteau în jurul patului jelind. Încerc să spun ceva , să atrag cumva atenţia, dar nu reuşesc să scot nici un sunet. Nu mai înţeleg nimic! De ce nu mă observă nimeni? De ce sunt toţi aşa interesaţi de un pat? Ce poate fi aşa interesant la un pat GOL?! Ochii mi se măresc şi un ţipăt mut se strecoară printre buzele mele albe. Îmi fac loc prin mulţimea de oameni strânşi în jurul patului gol. Doar că aici tot scenariul se schimbă. Bineînţeles că nu e nimeni interesat de un pat gol, dar atunci de ce stau ei in jurul patului? Răspunsul este cât se poate de simplu: patul nu e gol! Încet, încet toţi omanenii pleacă şi încăperea ramane goală; sau aproape golă. Eu rămân ca o statuie de piatră, cu ochii aţintiţi spre patul din care, cu câteva minute înainte, tocmai m-am trezit.

De ce stă cineva in patul meu? Pare atât de liniştită, atât de inocentă si de pură. Aş vrea să se trezească, sunt sigură că ea m-ar observa. Mă aşez pe marginea patului şi aştept. Îi studiez chipul angelic: părul negur, răsfirat pe pernă, ce contrastează cu pielea ei ca de marmură, ploapele închise care se odihnesc greoi de parcă ar vrea să rămână aşa pe veci, buzele odată roşii, la fel ca trandafirul, acum de o culoare pală, bolnăvicioasă… De ce nu se trezeşte? Vreau să se trezească! Aş vrea să plang , dar ochii îmi sunt uscaţi, aş vrea să ţip, dar buzele-mi sunt pecetluite. Abea acum îmi dau seama că nu se va mai trezi. Mă întorc şi vreau să ies nervoasă din încăprea care devenise ca o cuşcă pentru mine. Trec prin faţa oglinzii şi rămân împietrită, pentru a doua oară – sper să nu îmi fac un obicei. Ochii mei studiază reflexia: acelaş păr negru, aceaşi piele alba, aceleaşi buze pale, şi pot paria că în spatele pleoapelor se ascund aceaşi ochii albaştrii, sticloşi şi lipsiţi de emoţie. Îmi întorc privirea spre patul în care “dorm” …. EU. Cel puţin acum totul are sens. Un râs nebun mi se opreşte în gât, dar în schimb un zâmbet mic îmi apare pe chipul mort.

De la început am dat din greşală în greşală, dar eu eram prea îmbătată de gustul victoriei ca să mă opresc şi să văd realitatea. Toţi şi toate îmi spuneau că greşesc, dar eu întotdeauna am fost încăpăţânată, prea orgolioasă să recunosc adevarul. Iar acum ce rost mai are? Prima mea greşală a fost că am crezut că am învins, dar nu… lupta încă nu se încheiase, iar acum este prea târziu să schimb verdictul final: eu pier, ea învinge. E chiar ironic: abia acum aud liniştea produsă de acel aparat care se chinuia să mă ţină în viaţă şi pe care eu îl ignorasem. Îţi dai seama de valoarea unui lucru abea după ce îl pierzi, iar acel lucru era asul din mânecă în jocul morţii pe care eu l-am irosit.

BEP, BEP, BEP….. si apoi doar LINISTE!

__________________________
[edit] am văzut noile reguli, aşa că menţionez că vreau să fie criticat tot, de la stil la gramatică, de la limbaj la idee, tot ^^