12-07-2007, 10:15 PM
Pentru ca o serie de articole nu se pot incadra in "Totul despre Japonia", le voi pune aici.
Primul articol se va referi la :
~Origami~
Origami constituie arta plierii hârtiei colorate în modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte.
Lumea artelor tradiţionale japoneze a reprezentat întotdeauna pentru occidentali o fascinaţie, iar discipline precum ikebana – arta aranjării florilor, chanoyu – ceremonia ceaiului, origami – arta plierii hârtiei şi multe altele au simbolizat elemente ale frumuseţii şi perfecţiunii japoneze.
Etimologic, cuvântul origami, de origine japoneză, este format din oru care are sensul de “a îndoi” şi kami cu sensul de “hârtie”, deci “hârtie îndoită”. Numele de origami a fost adoptat în anul 1880, până atunci arta plierii hârtiei fiind denumită orikata. Formele care pot fi realizate prin această artă sunt legate de imaginaţia celui care pliază hârtia, dar există şi categorii de forme tradiţionale care includ flora şi fauna. Arta origami din zilele noastre acoperă o zonă largă de forme, de la ceasuri cu cuc şi dragoni, până la forme simple care exprimă mai degrabă spiritul decât forma unei imagini.
Există multe stiluri de origami, acestea pornind de la cele mai simple compoziţii până la compoziţii extraordinar de complexe, alcătuite din mai multe unităţi origami pentru a forma un poliedru, precum şi reprezentări formate din două sau mai multe coli de hârtie. Cu toate aceste multe forme de abordare, cele mai simple forme de origami sunt modelele formate dintr-un pătrat de hârtie, fără a utiliza lipiciul. Se pot folosi diferite feluri de hârtie, de la cea subţire la cea groasă, precum şi hârtia velină a revistelor sau hârtia de împachetat.
Arta origami a fost creată în baza aceleaşi estetici care a stat la baza ceremoniei ceaiului (cha no yu). O particularitate a modelelor origami vine în contradicţie, totuşi, cu principiile estetice nipone: simetria. Deşi japonezul îndrăgeşte asimetria, arta origami, prin forţa lucrurilor, produce simetrie. Cu toate acestea, excepţia nu face din modelele artei plierii hârtiei un produs mai puţin valoros şi apreciat de către japonezi.
Pe lângă valoarea estetică, arta origami mai are, în viaţa cotidiană, şi una utilitară în vestimentaţie (broşe, ornamente de păr) şi decorarea interioarelor (lămpi, bibelouri, abajururi). Uneori îndemânarea meşteşugului origami produce cupe, farfurii, cutii de diferite forme, şerveţele ornamentale. Dar, nu trebuie să uităm că formele tradiţionale ale acestei arte sunt modelele de cocori, broaşte, berze, baloane şi corăbii.
Începând cu aproximativ secolul întâi al erei noastre, momentul când se presupune că a fost inventată hârtia în China, oamenii acelor meleaguri au îndoit hârtia în diferite forme şi scopuri. Chinezii au realizat câteva modele simple de pliere a hârtiei, unele dintre ele păstrându-se până azi. Tradiţia atribuie importarea hârtiei, pentru prima dată în Japonia, unui călugăr coreean, în anul 610, dar este posibil ca hârtia să fi fost produsă în Japonia dinainte. Fiecare regiune şi-a dezvoltat tehnica sa proprie de prelucrare a hârtiei, de unde şi multele întrebuinţări pe care le avea hârtia în Japonia: din hârtie se confecţionau paravane, pereţi despărţitori glisanţi, lanterne, batiste, evantaie. Prelucrată pentru a deveni translucidă, hârtia ţinea loc de geam, garderobe, umbrele, mantale impermeabile, perne, tapete, ambalaje rezistente şi frânghii. Deci, hârtia a fost rapid integrată în cultura japoneză, devenind un material indispensabil vieţii de zi cu zi. Tehnica de fabricare a hârtiei a produs schimbări majore în producţia manufacturieră japoneză, dând naştere unui nou gen de hârtie, numită washi, care a fost folosită şi în arta origami.
Dar, în Japonia secolului al VI-lea hârtia era un material rar şi preţios, astfel plierea hârtiei a fost practicată la început doar de către familiile nobiliare. Creşterea comerţului a dus la răspândirea hârtiei în Japonia, iar origami a devenit o artă accesibilă atât celor bogaţi cât şi japonezilor obişnuiţi. Datorită specificului culturii japoneze, care sublinia respectul pentru cruţarea naturii, practicanţii nu au uitat niciodată să economisească până şi hârtia folosită în arta origami, astfel rezultând impresionante modele miniaturale de origami.
În timpul perioadei Heian (794-1185) simboluri abstracte formate din plierea hârtiei au apărut în religia shinto, ca obiecte de veneraţie, şi în eticheta vieţii nobiliare. Japonezii realizau din suprafeţe de hârtie pătrate sau dreptunghiulare, prin tăiere şi pliere, forme utilizate ca reprezentări simbolice ale unui spirit sau ale unei zeităţi. Asemenea simboluri slujeau ca obiecte de practicare a cultului strămoşesc, ele fiind atârnate în Marele Sanctuar Imperial de la Ise (Kotai Jingu). Mai târziu, produsele din hârtie au fost folosite şi la alte ceremonii fie religioase, fie laice. O altă formă cu destinaţie religioasă, practicată şi în zilele noastre, constă în ataşarea la un cadou oferit cu prilejul căsătoriilor sau funerarilor, o panglică împăturită în hârtie (orinoshi). Tradiţia de a oferi bucăţi de hârtie împăturită în forma unui dar (mokuroku-tsutsumi) este păstrată şi astăzi.
Un alt model de origami religios ar fi senbazuru, tradus prin expresia “o mie de cocori”. Cea mai frumoasă şi populară formă de origami este cocorul. Conform unei credinţe populare nipone, cel care reuşeşte să plieze o mie de cocori din hârtie, va primi drept răsplată din partea zeilor împlinirea unei dorinţe. Legat de această credinţă, un episod tragic este cel al fetiţei Sadako Sasaki, elevă la Şcoala Noborimachi din Hiroshima, victimă a bombei atomice, care, datorită radiaţiilor provocate de explozie, s-a îmbolnăvit de leucemie. Nădăjduind că se va însănătoşi, fetiţa făcea zilnic, în spital, cocori de hârtie. A murit nereuşind să facă decât 643 de cocori. În amintirea ei şi a tuturor copiilor ucişi de bomba atomică, în centru oraşului Hiroshima, s-a ridicat un impresionant monument. Acesta este reprezentat de o rachetă suplă, îndreptată spre cer şi susţinută de trei stâlpi, în vârful căreia se află statuia fetiţei Sadako purtând în mâinile, întinse spre cer, un cocor. De atunci s-a încetăţenit obiceiul ca în memoria acestui trist eveniment, fiecare vizitator, să depună la baza statuii, în semn de omagiu, un cocor de hârtie.
Era Edo (1603-1868) corespunde cu perioada în care hârtia a început să fie folosită pe scară largă de către japonezi, aceasta procurându-se la un preţ mic şi fiind fabricată în cantităţi mari. Înclinaţia japonezilor acestei perioade spre artele tradiţionale specifice poporului lor s-a datorat faptului că, fiind o perioadă de linişte, în care conflictele dintre clanuri erau rare, samuraii s-au dedicat artei, aceştia realizând adevărate capodopere. În această perioadă apare primul manual de origami, având titlul “Secretul celor 1000 de cocori”, care a fost publicat în anul 1797, această artă fiind transmisă până atunci pe cale orală. Începând cu această dată vor apărea şi alte manuale care, datorită faptului că nu se adresau numai amuzamentului copiilor, ci şi cultivării spiritului frumosului la adulţi, conţineau modele de origami dificile, care necesitau urmărirea unui număr mare de paşi în realizarea figurinelor. Cu toate acestea, mulţi inventatori de noi forme în arta plierii hârtiei au rămas necunoscuţi până astăzi. În anul 1845 a fost publicată o colecţie de figurine origami intitulată “Kan no modo” (“Fereastră către miezul iernii”).
În timpul erei Meiji (1868-1912) arta plierii hârtiei a fost folosită ca metodă educaţională în grădiniţele şi şcolile primare japoneze. Prin învăţarea formelor de bază ale acestei arte se ajunge la o anumită rafinare a gândurilor copiilor în direcţia înţelegerii relaţiei existente între un corp solid, concret, viu şi reprezentarea sa din hârtie, prin intermediul culorii şi a structurii liniilor sale de pliere. Datorită faptului că arta origami, ca metodă pedagogică, necesita urmărirea unor indicaţii stricte, această artă nu a fost binevenită în Japonia erei Taisho (1912-1926). Pedagogii acestei perioade considerau că origami nu poate oferi elemente de originalitate şi creativitate în procesul educaţional, concepţie care s-a dovedit mai apoi falsă. Practica artei origami stimulează gândirea şi fantezia, dezvoltă simţul tactil, adânceşte intuiţia despre forma esenţială conţinută într-un obiect, obiectele fiind simplificate până la câteva trăsături definitorii.
Arta modernă a plierii hârtiei îşi datorează existenţa lui Akira Yoshizawa, cel mai influent şi prolific artist japonez de origami al secolului al XX-lea. Începând cu anii ’30, Akira Yoshizawa a creat sute de modele inspirate din viaţa de zi cu zi. El, împreună cu americanul Sam Randlett, sunt creatorii sistemului de învăţare a artei origami bazat pe simboluri convenţionale şi scheme din linii continue, întrerupte şi săgeţi. Expoziţiile de origami din Occident ale maestrului Akira Yoshizawa, din anii ’50, au fost punctul de inspiraţie a multor occidentali, care au dezvoltat în Occident arta plierii hârtiei, realizând modele la fel de valoroase ca şi cele ale lui Akira Yoshizawa din Japonia.
Japonezul Matsuo Terada a dezvoltat un nou stil de pliere a hârtiei, numit “sculptura în hârtie”. Numele provine de la faptul că se realizează forma unui model origami prin folosirea mai multor foi mici care apoi sunt pliate şi lipite între ele, pentru a reda un întreg. În ceea ce priveşte tematica acestei noi metode origami, aceasta poate fi foarte variată. Există o teorie conform căreia “sculptura în hârtie” s-a născut în Polonia, în urmă cu aproximativ 400 de ani, şi apoi s-a dezvoltat mai ales în Europa, de unde japonezii au preluat-o şi integrat-o în arta origami.
Arta origami a fost introdusă în Europa în secolul al XII-lea, primind cu timpul o formă distinctă de cea tradiţională japoneză. Dar, la început, această artă nu a fost primită cu acelaşi entuziasm cu care au îmbrăţişat-o japonezii.
Şi în Spania a existat o formă a artei plierii hârtiei. În timpul invaziei arabe din secolul al VIII-lea, maurii au adus secretul fabricării hârtiei în Spania. Musulmani fiind, religia le interzicea maurilor crearea de simboluri religioase. Dar, aceştia au folosit plierea hârtiei în studierea geometriei şi astronomiei. După ce maurii au fost alungaţi din Spania, în anul 1492, tradiţia plierii hârtiei a supravieţuit. În timpul Inchiziţiei, spaniolii au realizat mai mult decât forme geometrice din hârtie, ei punând bazele unei arte numite papiroflexia, artă populară în Spania şi Argentina chiar şi în zilele noastre. De exemplu, poetul şi filosoful Miguel de Unamuno (1864-1936) a creat modele din hârtie originale, incluzând o gorilă, un ceainic şi un vultur. În anul 1902, el a scris un eseu comic intitulat “Amor y pedagogia” (“Iubire şi pedagogie”) care includea şi o prezentare a modului de a plia hârtia.
Partea pedagogică a artei origami a fost influenţată, în anul 1850, de concepţiile învăţatului Friederich Wilhelm August Fröbel (1782-1852), care a dezvoltat noi metode de folosirea a artei origami ca produs educaţional. Arta plierii hârtiei făcea parte, în grădiniţe, din programul de învăţare prin joacă. Fröbel credea că scopul educaţiei era să demonstreze unitatea universului printr-un set de activităţi simbolice care să promoveze cooperarea şi nu competiţia, studiul naturii, lucrul manual. În origami el a văzut una din căile de a-şi pune în practică teoria. Mai apoi concepţiile lui au fost preluate şi de către pedagogii japonezi.
Dezvoltarea artei origami în epoca modernă în Occident a început în anul 1945, prin studiile efectuate de Gershon Legman, la început în America, iar mai apoi în Franţa. Legman l-a contactat pe maestrul japonez Akira Yoshizawa precum şi alţi practicanţi de origami, cum ar fi cei aparţinând Ligii Montoya din Argentina, astfel încurajând dezvoltarea acestei arte în Occident. În anul 1956, magicianul englez Robert Harbin a inclus în volumul “Hârtia magică” modele de origami realizate de Legman. Un alt pionier al artei origami este şi Lillian Oppenheimer, cea care a fondat, în anul 1958, Centrul Origami din New York, iar mai apoi Centrul Origami American.
Robert Harbin a pus bazele unui terminologii specifice, mai târziu combinată cu reprezentarea prin linii punctate a lui Akira Yoshizawa, toate aceste fiind publicate de Samuel Randlett în anul 1961. Simbolurile standard adoptate fac din origami o artă independentă, care nu ţine seama de barierele dintre civilizaţii şi se dovedeşte un minunat mijloc de comunicare între oameni.
Plierea hârtiei a devenit celebră şi în rândul copiilor englezi din timpul perioadei Victoriene, dovadă fiind două ilustraţii ale lui John Tenniel, făcute pentru povestea “Through the Looking Glass” (“Prin oglindă”) de Lewis Carroll, publicată în anul 1872. Acestea erau două pălării realizate din hârtie. Societatea Britanică de Origami, fondată în anul 1967, este una dintre centrele de origami din Occident a cărui influenţă şi recunoaştere este acceptată pe întreg globul.
Azi, maeştrii origami pot fi găsiţi în multe ţări, iar noile tehnici şi modele pe care aceştia le inventează stau la baza unor modele origami remarcabile. Astfel dacă în trecut a realiza din hârtie o insectă cu corpul segmentat şi multe picioare era dificil, azi se realizează insecte care să aparţină unor anumite specii, cu o anatomie corectă. Pe lângă multe alte tehnici de pliere a hârtiei, este de amintit cea inventată de Akira Yoshizawa, numită “plierea la umed”, în care modelele origami sunt realizate dintr-o hârtie groasă umezită. Această tehnică îi dă posibilitatea artistului origami să incrusteze pe suprafaţa hârtiei diferite motive.
În România, arta plierii hârtiei este încă considerată a face parte doar din segmentul disciplinelor pedagogice care dezvoltă îndemânarea, uitându-se, poate din ignoranţă, de latura spirituală pe care această artă o are în ţara ei de origine, Japonia. Cu toate acestea există profesori, care propagă acest spirit, precum doamna profesoară Isabela Neamţu din Arad, care în activitate ei profesională încearcă nu numai cultivarea îndemânării elevilor ei ci şi introducerea lor în acel plan spiritual de care dispun artele tradiţionale japoneze, prin predarea artei origami.
Obiectul din hârtie, spre deosebire de cel din piatră, este perisabil. El nu poate sluji eternităţii. Viaţa hârtiei cu forma ce o îmbracă este pasageră, creează doar un moment de bucurie estetică, dincolo de care se păstrează doar memoria esenţelor. Aşadar, ceea ce pierde în durată arta plierii hârtiei câştigă în acuitatea trăirii estetice.
Data viitoare despre Gheise...[post unit] Cel mai fascinant aspect întâlnit în cultura Japoneză este gheişa.
Gheişele (芸者 geisha, însemnând "artist" sau "persoană a artelor") sunt artiste în tradiţia japoneză. În regiunea Kansai termenii Geiko (芸妓), pentru gheişă şi Maiko (舞妓), pentru gheişă ucenică, au fost folosiţi încă de la Restaurarea Meiji. Gheişele erau foarte cunoscute în secolul al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea; ele mai există şi astăzi, cu toate că numărul lor este în permanentă scădere.
Gheişe în costum
Geisha (în grafie românească gheişă) este cel mai familiar termen al vorbitorilor limbilor europene şi de asemenea cel mai folosit de japonezi. Ca toate substantivele japoneze, nu există distincţie între varianta de singular şi de plural a termenului.
Există şi aşa-numitele onsen geisha (gheişă de băi, onsen însemnând băi termale) care sunt de fapt prostituate.
Un aspect interesant îl reprezintă gheişele-bărbaţi, cunoscuţi uneori sub numele "hōkan", ce au început să decadă la rândul lor la sfârşitului secolului al XVIII-lea. În anul 1800 gheişele-femei (numite atunci "onna geisha", adică "femeie gheişă") i-au depăşit ca număr pe gheişele-bărbaţi, raportul fiind de trei la unu.
Conform tradiţiei, gheişele îşi începeau instruirea la o vârstă foarte fragedă. Unele fete erau vândute la casele de gheişe ("okiya") copii fiind şi începeau aproape imediat studiul în diferite arte tradiţionale.
În timpul copilăriei, viitoarele gheişe lucrau adeseori ca servitoare sau asistente ale unei gheişe experimentate din okiya, pentru ca după o vreme să devină ucenice (maiko). Prima etapă, cea de servitoare, se numeşte Shikomi. În această perioadă, viitoarea gheişă era însărcinată cu diferite treburi : curăţenia casei, primirea unor comisioane etc. Totodată, fata trebuia să meargă şi la şcoală pentru a se instrui.
Trecerea de la Shikomi la următoarea etapă, Minarai, se făcea printr-un ritual numit Misedashi. Fata devenea acum gheişă ucenică şi trebuie să-şi găsească o "soră mai mare" ("onesan"), adică o gheişă experimentată care îi va deveni mentor şi care o va prezenta tuturor clienţilor ei. Ritul Misedashi reprezintă debutul oricărei gheişe şi de obicei este urmat de o mică petrecere.
Uneori în timpul uceniciei, este de aşteptat ca maiko să treacă prin ritualul "mizuage". Odată aceasta însemna că virginitatea fetei era licitată şi vândută unui client, dar acum legea japoneză interzice acest lucru. După mizuage, sau uneori după vârsta de 18 ani, coafura gheişei este schimbată pentru a dovedi tuturor că fata a devenit acum o femeie matură. Un alt rit de confirmare a maturităţii este Erikae, ce are mai mult o valoare simbolică. Gulerul chimonoului gheişei, care până atunci era roşu este schimbat cu unul alb, pentru a arăta că gheişa nu mai este maiko, ci a devenit geiko.
Când o gheişă se retrage din viaţa publică se organizează o ceremonie : Hiki-iwai. Această ceremonie poate avea diverse semnificaţii : gheişa poate ieşi pur şi simplu din comunitatea de gheişe, se poate retrage din cauza vârstei înaintate, se poate căsători sau poate deveni Okami-san. Okami-san înseamnă retragerea gheişei, dar în urma căreia ea devine stăpâna unei okiya.
Gheişele poartă mereu kimono. Cele ucenice au kimonouri viu şi divers colorate cu un obi (eşarfă care se leagă în jurul brâului) extravagant. Gheişele mai experimentate poartă kimonouri cu stiluri, modele şi culori mai sobre.
Culorile şi modelele kimonoului sunt, de asemenea, în funcţie de anotimp şi de evenimentul la care participă. Un kimono poate necesita de la doi la trei ani pentru a fi creat, pictat şi brodat.
Gheişele se încalţă cu sandale cu talpa foarte înaltă, zori, când merg afară, şi poartă doar tabi (şosete albe) înăuntru. Când vremea este ploiasă gheişele se încalţă cu nişte saboţi de lemn, numiţi geta. Gheişele ucenice au nişte saboţi speciali din lemn negru lăcuit, okobo.
Primul articol se va referi la :
~Origami~
Origami constituie arta plierii hârtiei colorate în modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte.
Lumea artelor tradiţionale japoneze a reprezentat întotdeauna pentru occidentali o fascinaţie, iar discipline precum ikebana – arta aranjării florilor, chanoyu – ceremonia ceaiului, origami – arta plierii hârtiei şi multe altele au simbolizat elemente ale frumuseţii şi perfecţiunii japoneze.
Etimologic, cuvântul origami, de origine japoneză, este format din oru care are sensul de “a îndoi” şi kami cu sensul de “hârtie”, deci “hârtie îndoită”. Numele de origami a fost adoptat în anul 1880, până atunci arta plierii hârtiei fiind denumită orikata. Formele care pot fi realizate prin această artă sunt legate de imaginaţia celui care pliază hârtia, dar există şi categorii de forme tradiţionale care includ flora şi fauna. Arta origami din zilele noastre acoperă o zonă largă de forme, de la ceasuri cu cuc şi dragoni, până la forme simple care exprimă mai degrabă spiritul decât forma unei imagini.
Există multe stiluri de origami, acestea pornind de la cele mai simple compoziţii până la compoziţii extraordinar de complexe, alcătuite din mai multe unităţi origami pentru a forma un poliedru, precum şi reprezentări formate din două sau mai multe coli de hârtie. Cu toate aceste multe forme de abordare, cele mai simple forme de origami sunt modelele formate dintr-un pătrat de hârtie, fără a utiliza lipiciul. Se pot folosi diferite feluri de hârtie, de la cea subţire la cea groasă, precum şi hârtia velină a revistelor sau hârtia de împachetat.
Arta origami a fost creată în baza aceleaşi estetici care a stat la baza ceremoniei ceaiului (cha no yu). O particularitate a modelelor origami vine în contradicţie, totuşi, cu principiile estetice nipone: simetria. Deşi japonezul îndrăgeşte asimetria, arta origami, prin forţa lucrurilor, produce simetrie. Cu toate acestea, excepţia nu face din modelele artei plierii hârtiei un produs mai puţin valoros şi apreciat de către japonezi.
Pe lângă valoarea estetică, arta origami mai are, în viaţa cotidiană, şi una utilitară în vestimentaţie (broşe, ornamente de păr) şi decorarea interioarelor (lămpi, bibelouri, abajururi). Uneori îndemânarea meşteşugului origami produce cupe, farfurii, cutii de diferite forme, şerveţele ornamentale. Dar, nu trebuie să uităm că formele tradiţionale ale acestei arte sunt modelele de cocori, broaşte, berze, baloane şi corăbii.
Începând cu aproximativ secolul întâi al erei noastre, momentul când se presupune că a fost inventată hârtia în China, oamenii acelor meleaguri au îndoit hârtia în diferite forme şi scopuri. Chinezii au realizat câteva modele simple de pliere a hârtiei, unele dintre ele păstrându-se până azi. Tradiţia atribuie importarea hârtiei, pentru prima dată în Japonia, unui călugăr coreean, în anul 610, dar este posibil ca hârtia să fi fost produsă în Japonia dinainte. Fiecare regiune şi-a dezvoltat tehnica sa proprie de prelucrare a hârtiei, de unde şi multele întrebuinţări pe care le avea hârtia în Japonia: din hârtie se confecţionau paravane, pereţi despărţitori glisanţi, lanterne, batiste, evantaie. Prelucrată pentru a deveni translucidă, hârtia ţinea loc de geam, garderobe, umbrele, mantale impermeabile, perne, tapete, ambalaje rezistente şi frânghii. Deci, hârtia a fost rapid integrată în cultura japoneză, devenind un material indispensabil vieţii de zi cu zi. Tehnica de fabricare a hârtiei a produs schimbări majore în producţia manufacturieră japoneză, dând naştere unui nou gen de hârtie, numită washi, care a fost folosită şi în arta origami.
Dar, în Japonia secolului al VI-lea hârtia era un material rar şi preţios, astfel plierea hârtiei a fost practicată la început doar de către familiile nobiliare. Creşterea comerţului a dus la răspândirea hârtiei în Japonia, iar origami a devenit o artă accesibilă atât celor bogaţi cât şi japonezilor obişnuiţi. Datorită specificului culturii japoneze, care sublinia respectul pentru cruţarea naturii, practicanţii nu au uitat niciodată să economisească până şi hârtia folosită în arta origami, astfel rezultând impresionante modele miniaturale de origami.
În timpul perioadei Heian (794-1185) simboluri abstracte formate din plierea hârtiei au apărut în religia shinto, ca obiecte de veneraţie, şi în eticheta vieţii nobiliare. Japonezii realizau din suprafeţe de hârtie pătrate sau dreptunghiulare, prin tăiere şi pliere, forme utilizate ca reprezentări simbolice ale unui spirit sau ale unei zeităţi. Asemenea simboluri slujeau ca obiecte de practicare a cultului strămoşesc, ele fiind atârnate în Marele Sanctuar Imperial de la Ise (Kotai Jingu). Mai târziu, produsele din hârtie au fost folosite şi la alte ceremonii fie religioase, fie laice. O altă formă cu destinaţie religioasă, practicată şi în zilele noastre, constă în ataşarea la un cadou oferit cu prilejul căsătoriilor sau funerarilor, o panglică împăturită în hârtie (orinoshi). Tradiţia de a oferi bucăţi de hârtie împăturită în forma unui dar (mokuroku-tsutsumi) este păstrată şi astăzi.
Un alt model de origami religios ar fi senbazuru, tradus prin expresia “o mie de cocori”. Cea mai frumoasă şi populară formă de origami este cocorul. Conform unei credinţe populare nipone, cel care reuşeşte să plieze o mie de cocori din hârtie, va primi drept răsplată din partea zeilor împlinirea unei dorinţe. Legat de această credinţă, un episod tragic este cel al fetiţei Sadako Sasaki, elevă la Şcoala Noborimachi din Hiroshima, victimă a bombei atomice, care, datorită radiaţiilor provocate de explozie, s-a îmbolnăvit de leucemie. Nădăjduind că se va însănătoşi, fetiţa făcea zilnic, în spital, cocori de hârtie. A murit nereuşind să facă decât 643 de cocori. În amintirea ei şi a tuturor copiilor ucişi de bomba atomică, în centru oraşului Hiroshima, s-a ridicat un impresionant monument. Acesta este reprezentat de o rachetă suplă, îndreptată spre cer şi susţinută de trei stâlpi, în vârful căreia se află statuia fetiţei Sadako purtând în mâinile, întinse spre cer, un cocor. De atunci s-a încetăţenit obiceiul ca în memoria acestui trist eveniment, fiecare vizitator, să depună la baza statuii, în semn de omagiu, un cocor de hârtie.
Era Edo (1603-1868) corespunde cu perioada în care hârtia a început să fie folosită pe scară largă de către japonezi, aceasta procurându-se la un preţ mic şi fiind fabricată în cantităţi mari. Înclinaţia japonezilor acestei perioade spre artele tradiţionale specifice poporului lor s-a datorat faptului că, fiind o perioadă de linişte, în care conflictele dintre clanuri erau rare, samuraii s-au dedicat artei, aceştia realizând adevărate capodopere. În această perioadă apare primul manual de origami, având titlul “Secretul celor 1000 de cocori”, care a fost publicat în anul 1797, această artă fiind transmisă până atunci pe cale orală. Începând cu această dată vor apărea şi alte manuale care, datorită faptului că nu se adresau numai amuzamentului copiilor, ci şi cultivării spiritului frumosului la adulţi, conţineau modele de origami dificile, care necesitau urmărirea unui număr mare de paşi în realizarea figurinelor. Cu toate acestea, mulţi inventatori de noi forme în arta plierii hârtiei au rămas necunoscuţi până astăzi. În anul 1845 a fost publicată o colecţie de figurine origami intitulată “Kan no modo” (“Fereastră către miezul iernii”).
În timpul erei Meiji (1868-1912) arta plierii hârtiei a fost folosită ca metodă educaţională în grădiniţele şi şcolile primare japoneze. Prin învăţarea formelor de bază ale acestei arte se ajunge la o anumită rafinare a gândurilor copiilor în direcţia înţelegerii relaţiei existente între un corp solid, concret, viu şi reprezentarea sa din hârtie, prin intermediul culorii şi a structurii liniilor sale de pliere. Datorită faptului că arta origami, ca metodă pedagogică, necesita urmărirea unor indicaţii stricte, această artă nu a fost binevenită în Japonia erei Taisho (1912-1926). Pedagogii acestei perioade considerau că origami nu poate oferi elemente de originalitate şi creativitate în procesul educaţional, concepţie care s-a dovedit mai apoi falsă. Practica artei origami stimulează gândirea şi fantezia, dezvoltă simţul tactil, adânceşte intuiţia despre forma esenţială conţinută într-un obiect, obiectele fiind simplificate până la câteva trăsături definitorii.
Arta modernă a plierii hârtiei îşi datorează existenţa lui Akira Yoshizawa, cel mai influent şi prolific artist japonez de origami al secolului al XX-lea. Începând cu anii ’30, Akira Yoshizawa a creat sute de modele inspirate din viaţa de zi cu zi. El, împreună cu americanul Sam Randlett, sunt creatorii sistemului de învăţare a artei origami bazat pe simboluri convenţionale şi scheme din linii continue, întrerupte şi săgeţi. Expoziţiile de origami din Occident ale maestrului Akira Yoshizawa, din anii ’50, au fost punctul de inspiraţie a multor occidentali, care au dezvoltat în Occident arta plierii hârtiei, realizând modele la fel de valoroase ca şi cele ale lui Akira Yoshizawa din Japonia.
Japonezul Matsuo Terada a dezvoltat un nou stil de pliere a hârtiei, numit “sculptura în hârtie”. Numele provine de la faptul că se realizează forma unui model origami prin folosirea mai multor foi mici care apoi sunt pliate şi lipite între ele, pentru a reda un întreg. În ceea ce priveşte tematica acestei noi metode origami, aceasta poate fi foarte variată. Există o teorie conform căreia “sculptura în hârtie” s-a născut în Polonia, în urmă cu aproximativ 400 de ani, şi apoi s-a dezvoltat mai ales în Europa, de unde japonezii au preluat-o şi integrat-o în arta origami.
Arta origami a fost introdusă în Europa în secolul al XII-lea, primind cu timpul o formă distinctă de cea tradiţională japoneză. Dar, la început, această artă nu a fost primită cu acelaşi entuziasm cu care au îmbrăţişat-o japonezii.
Şi în Spania a existat o formă a artei plierii hârtiei. În timpul invaziei arabe din secolul al VIII-lea, maurii au adus secretul fabricării hârtiei în Spania. Musulmani fiind, religia le interzicea maurilor crearea de simboluri religioase. Dar, aceştia au folosit plierea hârtiei în studierea geometriei şi astronomiei. După ce maurii au fost alungaţi din Spania, în anul 1492, tradiţia plierii hârtiei a supravieţuit. În timpul Inchiziţiei, spaniolii au realizat mai mult decât forme geometrice din hârtie, ei punând bazele unei arte numite papiroflexia, artă populară în Spania şi Argentina chiar şi în zilele noastre. De exemplu, poetul şi filosoful Miguel de Unamuno (1864-1936) a creat modele din hârtie originale, incluzând o gorilă, un ceainic şi un vultur. În anul 1902, el a scris un eseu comic intitulat “Amor y pedagogia” (“Iubire şi pedagogie”) care includea şi o prezentare a modului de a plia hârtia.
Partea pedagogică a artei origami a fost influenţată, în anul 1850, de concepţiile învăţatului Friederich Wilhelm August Fröbel (1782-1852), care a dezvoltat noi metode de folosirea a artei origami ca produs educaţional. Arta plierii hârtiei făcea parte, în grădiniţe, din programul de învăţare prin joacă. Fröbel credea că scopul educaţiei era să demonstreze unitatea universului printr-un set de activităţi simbolice care să promoveze cooperarea şi nu competiţia, studiul naturii, lucrul manual. În origami el a văzut una din căile de a-şi pune în practică teoria. Mai apoi concepţiile lui au fost preluate şi de către pedagogii japonezi.
Dezvoltarea artei origami în epoca modernă în Occident a început în anul 1945, prin studiile efectuate de Gershon Legman, la început în America, iar mai apoi în Franţa. Legman l-a contactat pe maestrul japonez Akira Yoshizawa precum şi alţi practicanţi de origami, cum ar fi cei aparţinând Ligii Montoya din Argentina, astfel încurajând dezvoltarea acestei arte în Occident. În anul 1956, magicianul englez Robert Harbin a inclus în volumul “Hârtia magică” modele de origami realizate de Legman. Un alt pionier al artei origami este şi Lillian Oppenheimer, cea care a fondat, în anul 1958, Centrul Origami din New York, iar mai apoi Centrul Origami American.
Robert Harbin a pus bazele unui terminologii specifice, mai târziu combinată cu reprezentarea prin linii punctate a lui Akira Yoshizawa, toate aceste fiind publicate de Samuel Randlett în anul 1961. Simbolurile standard adoptate fac din origami o artă independentă, care nu ţine seama de barierele dintre civilizaţii şi se dovedeşte un minunat mijloc de comunicare între oameni.
Plierea hârtiei a devenit celebră şi în rândul copiilor englezi din timpul perioadei Victoriene, dovadă fiind două ilustraţii ale lui John Tenniel, făcute pentru povestea “Through the Looking Glass” (“Prin oglindă”) de Lewis Carroll, publicată în anul 1872. Acestea erau două pălării realizate din hârtie. Societatea Britanică de Origami, fondată în anul 1967, este una dintre centrele de origami din Occident a cărui influenţă şi recunoaştere este acceptată pe întreg globul.
Azi, maeştrii origami pot fi găsiţi în multe ţări, iar noile tehnici şi modele pe care aceştia le inventează stau la baza unor modele origami remarcabile. Astfel dacă în trecut a realiza din hârtie o insectă cu corpul segmentat şi multe picioare era dificil, azi se realizează insecte care să aparţină unor anumite specii, cu o anatomie corectă. Pe lângă multe alte tehnici de pliere a hârtiei, este de amintit cea inventată de Akira Yoshizawa, numită “plierea la umed”, în care modelele origami sunt realizate dintr-o hârtie groasă umezită. Această tehnică îi dă posibilitatea artistului origami să incrusteze pe suprafaţa hârtiei diferite motive.
În România, arta plierii hârtiei este încă considerată a face parte doar din segmentul disciplinelor pedagogice care dezvoltă îndemânarea, uitându-se, poate din ignoranţă, de latura spirituală pe care această artă o are în ţara ei de origine, Japonia. Cu toate acestea există profesori, care propagă acest spirit, precum doamna profesoară Isabela Neamţu din Arad, care în activitate ei profesională încearcă nu numai cultivarea îndemânării elevilor ei ci şi introducerea lor în acel plan spiritual de care dispun artele tradiţionale japoneze, prin predarea artei origami.
Obiectul din hârtie, spre deosebire de cel din piatră, este perisabil. El nu poate sluji eternităţii. Viaţa hârtiei cu forma ce o îmbracă este pasageră, creează doar un moment de bucurie estetică, dincolo de care se păstrează doar memoria esenţelor. Aşadar, ceea ce pierde în durată arta plierii hârtiei câştigă în acuitatea trăirii estetice.
Data viitoare despre Gheise...[post unit] Cel mai fascinant aspect întâlnit în cultura Japoneză este gheişa.
Gheişele (芸者 geisha, însemnând "artist" sau "persoană a artelor") sunt artiste în tradiţia japoneză. În regiunea Kansai termenii Geiko (芸妓), pentru gheişă şi Maiko (舞妓), pentru gheişă ucenică, au fost folosiţi încă de la Restaurarea Meiji. Gheişele erau foarte cunoscute în secolul al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea; ele mai există şi astăzi, cu toate că numărul lor este în permanentă scădere.
Gheişe în costumGeisha (în grafie românească gheişă) este cel mai familiar termen al vorbitorilor limbilor europene şi de asemenea cel mai folosit de japonezi. Ca toate substantivele japoneze, nu există distincţie între varianta de singular şi de plural a termenului.
Există şi aşa-numitele onsen geisha (gheişă de băi, onsen însemnând băi termale) care sunt de fapt prostituate.
Un aspect interesant îl reprezintă gheişele-bărbaţi, cunoscuţi uneori sub numele "hōkan", ce au început să decadă la rândul lor la sfârşitului secolului al XVIII-lea. În anul 1800 gheişele-femei (numite atunci "onna geisha", adică "femeie gheişă") i-au depăşit ca număr pe gheişele-bărbaţi, raportul fiind de trei la unu.
Conform tradiţiei, gheişele îşi începeau instruirea la o vârstă foarte fragedă. Unele fete erau vândute la casele de gheişe ("okiya") copii fiind şi începeau aproape imediat studiul în diferite arte tradiţionale.
În timpul copilăriei, viitoarele gheişe lucrau adeseori ca servitoare sau asistente ale unei gheişe experimentate din okiya, pentru ca după o vreme să devină ucenice (maiko). Prima etapă, cea de servitoare, se numeşte Shikomi. În această perioadă, viitoarea gheişă era însărcinată cu diferite treburi : curăţenia casei, primirea unor comisioane etc. Totodată, fata trebuia să meargă şi la şcoală pentru a se instrui.
Trecerea de la Shikomi la următoarea etapă, Minarai, se făcea printr-un ritual numit Misedashi. Fata devenea acum gheişă ucenică şi trebuie să-şi găsească o "soră mai mare" ("onesan"), adică o gheişă experimentată care îi va deveni mentor şi care o va prezenta tuturor clienţilor ei. Ritul Misedashi reprezintă debutul oricărei gheişe şi de obicei este urmat de o mică petrecere.
Uneori în timpul uceniciei, este de aşteptat ca maiko să treacă prin ritualul "mizuage". Odată aceasta însemna că virginitatea fetei era licitată şi vândută unui client, dar acum legea japoneză interzice acest lucru. După mizuage, sau uneori după vârsta de 18 ani, coafura gheişei este schimbată pentru a dovedi tuturor că fata a devenit acum o femeie matură. Un alt rit de confirmare a maturităţii este Erikae, ce are mai mult o valoare simbolică. Gulerul chimonoului gheişei, care până atunci era roşu este schimbat cu unul alb, pentru a arăta că gheişa nu mai este maiko, ci a devenit geiko.
Când o gheişă se retrage din viaţa publică se organizează o ceremonie : Hiki-iwai. Această ceremonie poate avea diverse semnificaţii : gheişa poate ieşi pur şi simplu din comunitatea de gheişe, se poate retrage din cauza vârstei înaintate, se poate căsători sau poate deveni Okami-san. Okami-san înseamnă retragerea gheişei, dar în urma căreia ea devine stăpâna unei okiya.
Gheişele poartă mereu kimono. Cele ucenice au kimonouri viu şi divers colorate cu un obi (eşarfă care se leagă în jurul brâului) extravagant. Gheişele mai experimentate poartă kimonouri cu stiluri, modele şi culori mai sobre.
Culorile şi modelele kimonoului sunt, de asemenea, în funcţie de anotimp şi de evenimentul la care participă. Un kimono poate necesita de la doi la trei ani pentru a fi creat, pictat şi brodat.
Gheişele se încalţă cu sandale cu talpa foarte înaltă, zori, când merg afară, şi poartă doar tabi (şosete albe) înăuntru. Când vremea este ploiasă gheişele se încalţă cu nişte saboţi de lemn, numiţi geta. Gheişele ucenice au nişte saboţi speciali din lemn negru lăcuit, okobo.