Animezup - forum manga si anime

hmmm...dragut desen ^_^

Iar nu am ce critica -_-. Deci sa inteleg ca cel ce se plangea ca e "singur" e Yuuri? Mda...aici a fost mai evident (cel putin dupa ce i-a aprut numele acolo >.<", de data aceasta chiar nu mai era deloc evident cine vorbea, putea fi Myaki ).
Acum presupunerile mele devin din ce in ce mai probabile , doar ca nu mai e si pritena lui Yuuri pe acolo. Inca o nelamurire, s-au certat, nu?O_o nici asta nu am prea inteles, doar ca Yuuri a fost cam "fraier" de data asta.

eh, stiu ca ti-am dat o gramada de sfaturi in acest post, nu trebuie sa-mi multumesti. ^_^" (am glumit, defapt, nu a fost niciun sfat aici )

iLove, ^_^ da, era yuuri. si da, s-au certat..dar nu mi s-a parut ca merita sa povestesc..am lasat la imaginatia voastra.. yup..he was the baka one now ^_~. Oh...sunt destule sfaturile XD nu iti face griji. thank you & chuu










27 Aprilie

„Am stat în acea casă toată ziua. Din păcate, a fost prea puţin şi totodată prea mult. Mă simţeam în permanenţă vinovat de ceea ce făceam, deşi la început nu credeam că va fi aşa, însă am ales să mă pedepsesc singur, stând în continuare lângă el.

Trăiam o senzaţie de sentimente contradictorii : ca o ciocolată neagră. Da, exact ca aceea ciocolată pe care Yuuri mi-o dădea în fiecare zi în care ne vedeam, pe care o savuram cu plăcere doar pentru că imaginea lui îmi distrugea simţul gustativ. Nu muşcam din acea tabletă, ci din el, din dragostea lui, din viaţa căreia credeam că îi aparţin.

Dar în acele momente eu nu făceam acelaşi lucru. Simţeam un uşor gust dulce, aromat, dar acesta era rapid distrus de amarul ridicolului în care mă afundam. Nu mi-am imaginat niciodată că aş putea să fiu atât de mult condus de interes, dar viaţa ne demonstrează întotdeauna contrariul.”



10 Mai

„Aş vrea să mă îndrăgostesc cu adevărat de el, să simt din nou acea fericire prostească, dar pentru asta trebuie să renunţ la Yuuri; şi nu sunt pregătit să accept că l-am pierdut. Nu încă..

Nu voiam să mă maturizez atât de repede, sau cel puţin, nu aşa. Am luat-o pe un drum greşit dintr-o simplă despărţire. Uneori, mă întreb de ce mă afectează atât de mult. Este ceva banal, obişnuit, prin care oricine trece. Ca şi moartea, ca şi viaţa.

Va trece, aşa cum totul îţi părăseşte mintea până la urmă. Încerc să cred acest lucru, dar personalitatea mea nu este la fel de puternică şi în realitate şi nici nu va fi după ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile..


După cum voiam de mult timp, într-o zi mai liberă din timpul săptămânii am mers împreună cu Nori la casa Danei. Nu o mai văzusem de mult timp şi chiar uitasem modul ei vesel de a mă face să uit de probleme. A fost chiar fericită când a văzut că nu am venit singur şi s-a împrietenit repede cu el.

Am stat multe ore în casă, toţi fiind prea obosiţi psihic pentru a merge în parc sau în orice altă parte. Din păcate – pentru mine şi pentru restul vieţii mele –, Nori a primit un telefon urgent şi a plecat în grabă spre casă, eu rămânănd doar cu Dana acolo. Nici acum nu am aflat ce urgenţă l-a făcut să mă părăsească acolo, dar nu mai contează.

Dana m-a întrebat multe lucruri despre el, punând inclusiv problema că eu aş putea să ţin la el. Nu am aprobat, dar nici nu am putut să spun nu, deci am tăcut, zâmbind doar. Peste alte câteva ore, m-am hotărât că trebuia să merg acasă. Soarele era apus de un timp, dar erau încă raze de lumină pe drum. Am plecat vesel, spunându-i ei că ne vom vedea la sfârşitul săptămânii din nou. Bineînteles, a fost o promisiune pe care puteam să nu mi-o respect dacă nu eram puţin norocos.

Aveam trei intersecţii pană acasă, dar când am ajuns în dreptul penultimei trecerea era blocată din cauze unui accident destul de grav. Mi s-a indicat un alt drum, mai ocolit şi mai puţin circulat, dar nu era prima dată când mergeam pe acolo. Am pornit puţin plictisit, uitându-mă din când în când către şosea, încercând să fac timpul să treacă mai uşor.

După câteva zeci de minute, într-un moment în care maşinile se aflau la distanţă de mine, am devenit conştient de o linişte înfricoşătoare. M-am uitat în spatele meu şi m-am speriat, văzând că am rămas singur. M-am blocat, dar am inspirat adânc şi am continuat să merg. După un timp m-am liniştit la vederea mai multor oameni. Am alergat spre ei şi în sfârşit mă simţeam în siguranţă : nu mai aveam mult până când ajungeam acasă.

Însă, din nou, norocul mi-a pierit când aveam cea mai mare nevoie de el. Puţinele persoane s-au despărţit, folosind mijloacele de transport în comun. Din păcate, nici unul nu mergea în direcţia casei mele. Am crezut că am ramas din nou unicul om care mergea pe acel drum pustiit, dar din spatele meu se auzeau paşi. M-a cuprins frica fără să ştiu de ce şi am încercat să-mi grăbesc subtil paşii.

Ultimul lucru pe care l-am văzut în acea noapte a fost şoseaua luminată, în timp ce o durere puternică îmi străbătea capul..


Cred că am leşinat în acel moment, deoarece atunci când mi-am deschis ochii eram într-un loc total necunoscut, într-unul întunecat şi rece. Probabil că mă aflam într-un garaj imens, fiindcă îmi amintesc mirosul puternic de benzină şi curentul puternic.

Singura sursă de lumină era un bec vechi şi acoperit de praf de lângă mine – am avut timp să analizez încăperea, mâinile fiindu-mi legate la spate, iar corpul amorţit. Ceva nu era în regulă, dar mintea mea nu acţiona în acele momente. Probabil eram drogat, probabil eram aproape mort. Simţeam o frică puternică în mine, dar nu puteam să o exprim.

După un timp începeam să îmi revin, iar durerea era tot mai puternică. Aveam în gura un gust oribil, metalic, sărat de sânge pe care îl simt şi acum. Exact atunci am auzit voci şi paşi. Se apropiau de mine şi eu încă mai speram că totul era un coşmar. Spre nefericirea mea, viaţa este cu adevărat un coşmar, cu realitatea sa neîndurătoare.

„Timpul pentru desfătare.”

Aceste cuvinte îmi străbat în permanenţă mintea, dar atunci eram mult prea speriat pentru a le mai auzi. Cred că erau trei bărbaţi în jurul meu, dar numai unul se afla mai aproape. Ştiu că tremuram, deoarece privirea-mi înceţoşată mi se mişca involuntar.

După aceea..memoria mi s-a şters, într-un impula de apărare al organismului. Probabil că, dacă mi-aş fi amintit totul după asta, mintea mea ar fi cedat. Am doar imagini vagi, obscene, reci şi calde de atunci. Auzeam râsete, cuvinte vulgare şi adresări mult prea pornografice pentru a mi le aminti.

După primul act, m-au obligat să mă ridic, gol şi plin de tăieturi cauzate de cioburile şi pietrele de pe jos. Nu am reuşit, iar unul dintre ei m-a tras de păr şi m-a împins cu putere în perete, făcând sângele să-mi inunde gura.

Mă simţeam atât, atât de murdar atunci când conştientizam ceea ce mi se întâmpla, chiar dacă pauzele erau mortal de scurte. Am leşinat de câteva ori din cauza durerii, dar m-au trezit tot prin lovituri, iar tratamentul lor era tot mai dur."


S-a trezit destul de târziu, doar pentru că lichidul roşiatic îl înneca. Câteva raze de lumină i-au arătat drumul spre libertate şi – cu puterile rămase – s-a hotărât să profite de acest lucru. Înainte de a se ridica, a mai stat puţin sprijinit de perete, privindu-şi cu lacrimile inundându-i faţa, picioarele pătate de sânge.

— Mulţumesc… - a murmurat, abia stăpânindu-şi starea de teamă excesivă, dar începând să se înnece cu propriile-i lacrimi.

I-a mulţumit..pentru că nu l-a lăsat ca această experienţă să fie pentru el „prima oară”. I-a mulţumit pentru că l-a ajutat în subconştient să devină mai puternic în situaţiile de criză, să nu vadă doar partea rea, ci să încerce să o găsească şi pe cea bună.
Nu ştia de ce, dar corpul nu-l durea atât de tare, în comparaţie cu felul în care arăta. Poate că drogurile care i-au fost administrate au fost mai puternice, ori a pierdut prea mult sânge si urma să moară. Hainele îi erau rupte şi murdare, dar a fost nevoit să le îmbrace.
Era dimineaţă şi nimeni nu mergea pe acea stradă necunoscută. Poate că dacă ar fi fost cineva acolo, l-ar fi considerat drogat sau prostituţie, deci nu a bătut la nicio uşă.
A mers minute în şir haotic, fără să aibă un loc fix în care să ajungă, dar în cele din urmă a ajuns la şoseaua pe lângă care mergea înainte să cunoască cealaltă faţă a oamenilor. Şi acest loc s-a arătat a fi la fel de solitar ca şi el. Efectele drogurilor luate cu forţa se resimţeau încă, dar îl lăsau să meargă, să reziste în faţa durerii şi să-şi continue drumul, oricât de speriat şi ameţit ar fi fost.


Acasă a ajuns în apropierea orei opt dimineaţa, calculând după liniştea de pe alee. Soarele îi lumina locuinţa într-un mod plăcut. Cheile le-a uitat – şi-a dat seama doar când stătea în faţa uşii închise.

— Sunt un prost… - a simţit cum corpul începea să îi cedeze, iar acolo nu se mai putea întoarce. A împins uşor obiectul de lemn lăcuit şi – printr-o minune – aceasta s-a deschis.

A intrat şi a împins-o la loc, iar atunci şi-a dat voie să fie răpus de frică şi durere. Casa era goală, deşi uşa descuiată îi demonstra că mama sa a venit din oraşul în care era plecată de câteva săptămâni.
Nimic nu mai conta atunci. Deşi tremura puternic şi involuntar, stând în genunchi după uşă, simţea o puternică stare de „siguranţă”, cel puţin deocamdată.


A stat pe podea zeci de minute, plângând aproape continuu, apoi s-a chinuit să urce scările şi să ajungă în baie. Doar gândul la o cadă plină cu apă fierbinte îi făcea trupul să tremure, dar şi-a reprimat dorinţa, dându-şi seama că, dacă începea din nou să plângă şi să se lase stăpânit de depresie, ar fi putut să încerce să se sinucidă în apă.
După un timp, s-a prăbuşit sub jetul de apă caldă, aproapre fierbinte a duşului, scoţându-şi cu greutate hainele. Numai aspectul acestora i-a trezit sentimente de greaţă, vinovăţie şi nedreptate, dar lichidul cald şi incolor l-a facut să-şi lase o parte din durere să se scurgă odată cu sângele de pe trupul său.
Coapsele şi gambele au început să-i tremure din nou, probabil încercând să elimine toată tensiunea acumulată în ultimele douăsprezece ore şi, oricât a încercat să le „liniştească”, nu a reuşit.
După ce trupul i s-a mai calmat, s-a ridicat cu greutate de pe podeaua rece, îmbrăcând un halat uscat, ales cu intenţie negru, pentru ca eventualele sângerări să nu fie observabile.

— Nimeni nu trebuie să mă vadă aşa… - şi-a repetat continuu, ajungând să se folosească şi de farduri pentru a arăta „normal”, pentru a-şi ascunde rănile şi vânătăile.

S-a chinuit ore întregi în faţa oglinzii de deasupra chiuvetei, deoarece mâinile nu-i permiteau să le încordeze pentru mai mult de câteva secunde, iar genunchii îi cedau din cinci în cinci minute. A tremurat tot timpul, dar nici atunci nu era cu totul conştient de ceea ce i s-a întâmplat noaptea trecută.


Nu a rezistat mult noaptea, atunci când efectul stupefiantelor a trecut în totalitate.
..şi-şi dorea să ţipe, şi-şi dorea să moară, dar s-a resemnat, lăsând lacrimile mult prea calde şi sărate să-i aline suferinţa provocată atât de răni, cât şi de tăcerea pe care se obligă să o păstreze. Nu s-a mai simţit niciodată aşa : nu avea încredere în nimeni, nu putea să discute cu nimeni, deşi şi-ar fi dorit să o facă.
Nu ştia de ce, dar nu avea încredere în Nori, iar sentimentul acela îl deranja. Pe mama sa nu voia să o îngrijoreze, să o facă să renunţe pentru o vreme la slujbă pentru a avea grijă de el, pentru că tot el urma să se simtă mai rău, iar Dana ar fi crezut că ea era vinovată.

Penultima postare din vacanta...........sper ^^







11 Mai

Soarele puternic le topeşte dorinţa de a zâmbi cu fiecare secundă, iar aerul rece trimis în încăpere de către aparatul de pe perete nu are nicio sanşă în faţa căldurii. Este una dintre acele zile, în care nimeni nu cântă, nimeni nu dansează; ei trebuie doar să semneze unele acte, să verifice listele cu materiale pentru următoarele concerte şi să citească scrisorile fanilor din înalta societate. Micile pause în care unul dintre ei aduce paharele de unică folosinţă, pline cu un lichid amărui de culoare maronie sunt doar alte momente de monotonie si tăcere.

— Nu mi-a răspuns ieri... – se sparge tăcerea cu ajutorul tânărului cu părul având uşoare influenţe verzui, iar solistul îşi ridică lent privirea din foile interminabile. – Crezi că poţi să te întâlneşti cu el când îşi termină orele? Ultima dată când l-ai văzut nu l-ai mai tratat ca pe “omul-fantomă”.
— Eram într-o dispoziţie mai bună.. – îi răspunde scurt, continuând să semneze actele la întâmplare. - ..şi..de când eşti atât de protectiv cu necunoscuţii, Hissori? – îl priveşte cu un zâmbet şiret, aşteptând un răspuns.
— Oricât ţi-ai dori să fie aşa, nu este un necunoscut. Aţi fost împreună mai mult de un an. Vreau doar să mă asigur că este bine..cel puţin până când nu va mai fi atât de derutat.


A stat două zile în casă. În prima, leşina la cel mai mica fort, inclusive la cel de a merge, iar în a doua îi era mult prea frică să iasă din casă. Acum însă, nu mai are nicio scuză pentru a lipsi de la orele chinuitoare de la liceu.
Este din nou singur în casă, mama sa fiind din nou plecată. A minţit-o, spunându-i că are doar o răceală uşoară şi, spre surprinderea lui, ea l-a crezut. Deschide uşa, tremurând, apoi păşeşte pe trotuarul încălzit de soare şi o încuie. Strada este populată de data aceasta, dar nu-l linişteşte.
După doar câţiva paşi, îl cuprinde o stare puternică de teamă, având impresia că este în continuu urmărit şi începe să alerge, deşi durerea nu i-a pierit. Se opreşte în staţia de autobus, reuşind cu greu să nu cadă în genunchi, apoi urcă în mijlocul de transport în comun de abia sosit.
Nori nu l-a sunat nici măcar o dată..Poate că acestea sunt relaţiile pe care toţi colegii săi le aveau, acelea în care doar momentele „aranjate” sunt magice, în care indiferenţa şi amuzamentul au un rol important.
Autobuzul se opreşte în a treia staţie, iar el coboară, încercând să-şi intre în rol, să nu pară afectat de răni, de amintiri, de teamă.

— Nu sunt decât câteva ore..voi rezista..


Seara a venit lent, dar cu o uşoară calmare a căldurii tot mai puternice.
A rezistat destul de bine pe tot parcursul orelor, dar a evitat să se mişte sau să vorbească. Nori nu i-a spus decât câteva cuvinte, întrebându-l de ce a lipsit, dar şi acea propoziţie se părea că a fost pusă din „obligaţie”.
Din nefericire, băiatul nu a reuşit să se abţină şi şi-a ridicat puţin glasul, reproşându-i faptul că el nu a făcut nimic ca să merite un compoirtament atât de distant. Cu greu, dar s-a abţinut apoi de la alte afirmaţii. Lacrimile îi inundau ochii, fără să îi părăsească, dar s-a calmat în timp.

Aerul cald, înnăbuşitor şi plin de praf îl învăluie pe solist, făcându-l să respire mai greu, dar acesta rămâne nemişcat, lângă uşa largă a instituţiei de învăţământ. Şi-a ales poziţia astfel încât, atunci când soneria va anunţa sfârşitul orelor, să nu fie lovit de stundenţi.
Nu-i place să i se reproşeze că nu a făcut vreodată ceva, deşi ar fi putut şi cu atât mai puţin, nu suportă sa fie implorat în zadar în zadar. În concluzie, Hissori l-a convins să meargă până la liceul „Tomoe” pe jos, pe acea căldură groaznică.
După căteva zeci de minute, orele se sfârşesc, iar elevii ies cu repeziciune pe uşa liceului. Până acum, nu a observat nicio figură cunoscută, dar cercetează adolescenţii cu atenţie.
Persoana pe care a aşteptat-o apare, iar el îşi uneşte mâna cu a acesteia, într-o strânsoare caldă, atentă. Băiatul îşi întoarce privirea spre cel care l-a oprit şi prima dată are impresia că visează, dar, fiindcă imaginea nu i se clarifică sau schimbă, îşi dă seama ca este real.
Rămâne nemişcat, lângă solist, până când studenţii părăsesc curtea liceului. Yuuri încă nu-i dă drumul, ţinându-l în continuare de mână.

— Nu ! - îi atinge buzele cu degetele, privindu-l cu seriozitate. – Nu îţi face iluzii. Hissori a vrut să se asigure că eşti bine. – îi eliberează, într-un final privirea, pe care i-a capturat-o de când a ieşit şi începe să meargă alături de el, spre şosea.

Băiatul îl priveşte încontinuu, încercând să-şi retragă palma într-un mod subtil, dar fără să reuşească. Din când în când, vederea i se înceţoşează, iar genunchii cu greu îi mai rezistă.

„Nu trebuie..nu încă..” se chinuie să nu cedeze, cel puţin până când nu va mai fi în preajma solistului.

— Eşti foarte palid. – îl priveşte cu un oarecare sentiment de milă şi cu o îngrijorare ascunsă cu grijă de pe chipul său, abia abţinându-se de la a-i atinge obrajii albi.
— Nu sunt.. – schiţează cu greutate un zâmbet, sperând ca tânărul să nu insiste, deoarece nu-l poate minţi de mai multe ori la rând cu seninătate.
— Bineînţeles..Ai grijă. – o ia pe alt drum, lăsându-l în staţia de autobuz singur, dar cu multe gânduri bântuindu-i mintea.

„De ce..?” îndrăzneşte pentru prima oară să nu-şi mai ascundă tristeţea din ochi şi să-i privească felul în care se depărtează. „Eu..credeam..” – s-a aşteptat ca Yuuri să fie îngrijorat, să ştie că i s-a întâmplat ceva îngrozitor şi să-i mai dea o şansă. „Da...” îşi dă seama, constată adevărul – aceste lucruri se întâmplă doar în poveştile nemuritoare sau în fimele romantice. El doar..visează prea mult.

scuze ca nu am mai postat, dar nu am stiut ce sa zic...ma rog...nici acum nu stiu. Am asteptat o zi si vad ca nimeni nu se oboseste >.<

Ca de obicei, am vazut greseli de tastare, dar tot ca de obicei, am uitat unde -_-'
In ultimele doua parti am inteles totul, deci iar nu am ce comenta.

Cat despre intamplari, cred ca Yuuri inca mai tine la Myaki, nu se ducea el doar pentru Hissori.

Mai am putine pagini in calculator, deci voi posta tot mai raar..pana cand voi avea timp sa scriu din nou.
iLove, well..nici eu nu stiu ce sa iti spun XD..ma bucur ca acum ai inteles..despre intamplari..well, maybe you're right.












15 Mai


Defapt..nu plouă, dar cerul înnorat şi nostalgic cu greu îşi stăpâneşte lacrimile. Doar câteva minute îi mai despart pe studenţi de „libertate”.
Îi este puţin teamă de ceea ce se va întâmpla dacă va începe o furtună în timp ce se va îndrepta spre casă, dar, deocamdată, îşi păstrează calmul. Vântul bate tot mai puternic şi picăturile reci se fac văzute, iar soneria nu vrea să anunţe sfârşitul orelor. Ultima dată când a fost luat prin surprindere de către o ploaie a fost destul de chinuit, iar răceala nu i-a trecut tocmai repede, deci nu îşi doreşte să mai treacă o dată prin aceeaşi experienţă.
Ora lungă de chimie se termină exact în momentul în care ploaia se intensifică, iar ei se îndreaptă spre ieşirea din liceu.

— Ar putea să se grăbească măcar.. – vorbeşte tânărul din curte singur, plictisit, ţinându-şi umbrela în mâna stângă, cu cea dreaptă aranjându-şi părul, din obişnuinţă. „..sau, dacă nu face nici asta, ar putea măcar să mă observe.” Se gândeşte, prinzându-l pe băiat de jachetă, obişnuindu-se cu faptul că acesta nu mai observă persoanele din jurul său. – Poftim. – îi întinde o umbrelă neagră, fără să folosească vreun fel de introducere, de modalitate de salut.

„Are din nou privirea aceea..Nu-mi place...” – se uită intens în ochii solistului din faţa sa, încercând să găsească motivul pentru care ei doi se întâlnesc din nou.

— Prostule, nu mai sta în ploaie. – îl trage din nou spre el, după ce maşinile din faţa liceului pleacă, odată cu elevii acestuia, ţinându-l aproape de pieptul său.

Nu-şi poate controla sângele ce-i domină obrajii, iar tăcerea solistului nu-l ajută în nici un fel. Ploaia este violentă şi vântul o înteţeste, făcând umbrela nefolositoare.

— De ce ai venit..? – vocea-i este tremurândă şi ezitantă, iar ochii-i urmăresc cu frică chipul tânărului ce-l ţine mult prea aproape.
— Aşteptam un prieten. – afirmaţia îl emoţionează, fiind aproape sigur că se face referire la el. Încet, uită de faptul că poziţia sa – practic lipit de pieptul vocalului – nu este cea mai potrivită şi se relaxează.
— ..şi..a ajuns ? – nu ştie de ce a întrebat acest lucru, dar încearcă să se scuze, îndepărtându-se de el.
— Nu, dar te-am văzut şi m-am gândit să te salut. Oricum, trebuie să plec.

Părul ambilor băieţi este ud, iar hainele au obţinut o culoare mai închisă datorită lacrimilor cerului. „De ce mai sper?” – băiatul priveşte lacul format deasupra cimentului rece, cu greu abţinându-se să nu plângă, fiindu-i ruşine de naivitatea lui.

— Stai! – aleargă după adolescentul aflat deja la ieţirea din curtea liceului. – Um..mergi cu mine acasă? – „a fost din nou unul dintre momentele acelea.”, remarcă, conştientizând excesul de curaj de care a dat dovadă.
— De ce să merg cu tine acasă? – îl întreabă foarte senin, privindu-l fără o anume expresie pe chip. Myaki se sperie puţin, încercând să se îndepărteze şi să plece, dar el îşi repetă încă o dată gestul. – Nu am zis că nu merg. Eram doar curios. – zâmbeşte, sărutându-l scurt pe obraz.



Nici ploaia, nici vântul nu s-au oprit pe parcursul drumului, iar cei doi adolescenţi au ajuns uzi până la piele în faţa casei modeste.

— Um..mulţumesc. – se înroşeşte vizibil, stând jenat în faţa lui Yuuri şi ezitând să deschidă uşa locuinţei. „Hai..încă puţin curaj, Myaki.” îşi muşcă cu nervozitate buzele, chinuindu-se să-şi procureze câteva picături de îndrăzneală. „Nu are rost..” oftează în sinea sa, rămânând tăcut.
— Vreau să intru. – îl priveşte vesel cântareţul, intimidându-l şi făcându-l să tresară, apoi îl împinge în sufragerie, închizând uşa în urma lor.

Băiatul îl priveşte câteva secunde uimit, urmărindu-l în timp ce se aşează pe canapea cu acel zâmbet larg, simplu, specific pe chip, apoi începe din nou să fie cuprins de emoţii. Privirea lui Yuuri devine una mai calmă, mai plină de un sentiment ciudat de grijă şi răbdare, în momentul în care îi vede mâinile tânărului tremurând cu putere, iar în cele din urmă nu se mai poate abţine şi i le prinde într-ale lui, încalzindu-i-le instantaneu.
Tot procesul de respiraţie i se opreşte la nivelul gâtului în acel moment şi-şi doreşte să poată doar să se lase îmbraţişat, toate amintirile ce cuprind violul revenindu-i mai puternic in minte, făcându-l să recurgă la nişte conexiuni ciudate. „Bine..am greşit. Nu vreau asta. Nu, nu vreau. Nu mă mai atinge!” ar fi o crimă ca cineva să îi spună să nu plângă acum, deoarece îi este absolut imposibil. I-a fost mereu teamă de astfel de momente, în care ar uita faptul că nu mai are nici un drept să îi ceară lui Yuuri afecţiune ori înţelegere, fiindcă chiar nu ştie cum să iasă dintr-o astfel de situaţie.

— Î-îmi pare rău. – reuşeşte să îşi elibereze palmele, apoi se îndreaptă rapid spre bucătărie.

Îl priveşte în tăcere cum se îndreaptă spre cealaltă cameră. Ştie că a făcut o greşeală: nu trebuia să se grăbească, nu avea acest drept. Da, nu îl avea, dar totuşi s-a folosit de el şi l-a speriat. Acum trebuie să spună ceva şi să facă asta repede, înainte ca totul să fie în zadar. O mişcare, un gest care ar fi auzit pana în bucătărie, pentru a-i demonstra că este încă acolo şi că nu vrea să plece sau să îi facă ceva rău. Orice.

— Voi fi în camera ta. Am cu adevărat nevoie de un pat. – nu a fost cea mai bine formulată replică, dar a avut succes, băiatul îngânând un „Da”.


De abia acum observă cât de abrupte sunt scările ce duc la etaj, dar, spre norocul lui, scapă repede de ele si ajunge în camera tânărului. „De ce eşti atât de dezordonat? Nu te cunoşteam aşa..” îşi spune în minte în momentul în care observă multitudinea de cărţi şi hârtii adunate pe biroul acestuia. Se aşează pe pat, întinzându-şi corpul pe suprafaţa acestuia şi închizând pentru câteva momente ochii.
Vântul şi ploaia puternică îl împiedică să adoarmă şi acest lucru îl face să stea din nou cu ochii deschişi. Îşi îndreaptă privirea din nou spre birou, curios să afle de unde au apărut toate acele coli şi manuale, dar, în adâncul sufletului său, caută acel caiet negru, gros şi vechi. Nu îl găseşte cu privirea, deci se ridică şi începe să dea la o parte celelalte obiecte aflate pe masa din lemn. Doar un caiet gri, cu o copertă mult prea groasă îi captează atenţia, iar el nu se mai abţine de la a-l deschide.
„Niciodată nu te-ai putut abţine de la a-ţi scrie gandurile, nu?”. Evident, acesta este încă un jurnal, pe care îl răsfoieşte fără a citi nimic înafară de zilele în care a fost completat. Observă doar că, începând cu o anumită zi, băiatul a început sa îl completeze zilnic, iar acest lucru îi trezeşte interesul.




Aerul rece din bucătărie îi inundă plămânii, calmându-i respiraţia şi inima agitate. Fără să ştie, tot trupul a început să îi tremure puternic. Toate acele scene i-au străbătut pentru câteva secunde intense mintea şi deja l-au facut să îşi piardă controlul. Trebuie să facă ceva pentru a reveni la normal, dar nu are nici o idee pe moment, iar prezenţa lui Yuuri în casă îl stresează şi mai mult. „Ceai!” observă cutia verde pe un raft de deasupra aragazului şi respiră uşurat, in sfârşit.
Sunetul apei ce se scurge rapid în vasul de metal ce urmează să fie pus deasupra focului îi induce sufletului său o uşoară stare de siguranţă, comparată cu agitaţia de acum câteva minute. Nu este nevoie să caute ceştile potrivite, acestea fiind puse cu grijă, ca de fiecare dată, pe acelaşi raft din dulap.
S-a obişnuit cu acest aer permanent de control, având mereu lucrurile folositoare la îndemână. Până la urmă, nici nu au cum să fie în alte locuri, el fiind singurul care le foloseşte în casă. Mama sa i-a promis că vor petrece mai mult timp împreună, pentru că mătuşa lui a fost de acord să îl găzduiască din când în când, câteva zile, în vacanţă, dar acest lucru nu îl face mai fericit, ştiind ce viaţă va avea lângă vărul său.
„Am adormit din nou..” constată în momentul în care vede apa agitându-se necontrolat în vasul încins.

***

Şi-a pierdut respiraţia de cel puţin zece ori în timp ce citea rândurile scrise într-o zi de mai. S-a întrebat de mii de ori dacă nu este doar o poveste pentru un proiect de la şcoală, dar totul era mult prea intens.
„Am vrut să îi spun..” aceste cuvinte l-au făcut să se simtă mai vinovat ca niciodată, iar doar gândul că Myaki încă trece prin asta, fără să o arate, îl face să tremure. Ştie cât de mult doare, cât de speriat trebuie să fie, fiindcă şi Fabian a trecut odată prin asta, iar acestuia i-a fost greu să treacă peste acea situaţie şi când el avea grijă să-l facă să uite, să se simtă mai bine. Acest băiat, în schimb, a îndurat aceste lucruri singur.
Vrea să mai citească şi lucrurile întâmplate în zilele următoare, dar îi aude paşii pe scări şi se aşează la loc în pat. Îl priveşte cu o părere enormă de rău când acesta intră în dormitor cu ceaiul, dar se chinuie să nu cedeze, fiindcă ştie că vestea citirii jurnalului nu ar fi bine-primită.
Ceaiul nici nu are gust, zahărul nu se simte şi nici acea uşoară tentă acrişoară nu pare să existe. Totuşi, nu îi reproşează nimic, fiind încă şocat după tot ceea ce a citit. Îl priveşte din când în când pe adolescentul care s-a aşezat lângă el, pe marginea patului. Stau în linişte câteva minute, minute în care Yuuri bea mecanic lichidul verzui, încercând să-şi camufleze tremurul mâinilor. Cuprins în gânduri, tresare în clipa în care Myaki se ridică, îndreptându-se spre bibliotecă.

— Ce ai luat? – îl întreabă solistul, după ce îl urmăreşte înghiţind o pastilă.
— Cred că am răcit.. – pune cutia cu medicamente la loc, ascunzându-şi buzele cu mâna stângă.
— Dacă ai uitat să te schimbi.. – îi marchează cu degetele hainele umede. Într-adevăr, amândoi au buitat să-şi schimbe articolele vestimentare. – Dute. – îl îndeamnă cu o uşoară mişcare a capului, iar tânărul execută „ordinul” imediat, ieşind din cameră.

Se pare că ploaia torenţială i-a intensificat curiozitatea, ne-mai-putând să aştepte nici un minut de când a rămas singur, fără să controleze cutia albă cu produse farmaceutice. Îl enervează faptul că, din cauza oboselii, privirea îi este înceţoşată, ceea ce îi îngreunează sarcina de a citi denumirea.

„Calmante..”

Oftează adânc, punând cutia la loc pe raft, dar rămâne în picioare. Îi zâmbeşte trist băiatului care intră în cameră cu un tricou bleu în mână. „Înger”, acesta este singurul cuvânt care îi vine în minte la vederea tânărului brunet. Pijamalele albe, puţin cam largi pentru corpul firav al acestuia îi dăruiesc această imagine angelică în ochii solistului, împreună cu ochii acum cenuşii, inocenţi.

— Îmi pare rău..doar atât am găsit. – îi înmânează un tricou lung, într-o nuanţă de albastru, privindu-l trist şi puţin îngrijorat.
— Mulţumesc. – ia imediat articolul vestimentar, afişând un zâmbet larg şi lăsându-l să se aşeze pe marginea patului.

Începe imediat să se schimbe, exact în faţa adolescentului, cu mişcări rapide, nevrând să îl intimideze sau să îl deranjeze în vreun fel. După ce termină, îl priveşte pe furiş, oftând în sinea sa la vederea acelui chip obosit, la întâlnirea acelor ochi trişti.

— Te simţi mai bine? – încearcă să pornească o discuţie, dar Myaki îi demonstrează că el îşi doreşte exact contrariul, îngânând doar un răspuns afirmativ.

***

„Au avut un efect foarte rapid..” constată Yuuri în momentul în care băiatul adoarme, capul căzându-i pe umărul său. Nu au trecut decât zece minute de când acesta s-a întors, iar acest lucru îi arată cât de obosit era. Solistul oftează încet, apoi îl ia în braţe, aşezându-l pe partea uscată a patului, cealaltă fiind puţin umedă din cauza hainelor sale.
A devenit uşor influenţabil fără să îşi dea seama – a devenit mai atent de-ndată ce a văzut acea scriere din jurnal. Poate că şi acest lucru s-a întâmplat, dar dacă se gândeşte mai bine, a început să îl intereseze din nou din momentul în care l-a văzut în acea situaţie de după şcoală. Atunci acesta era palid şi vocea îi tremura fără să îşi dea seama. Probabil că atunci se întamplase.

— Of, guriţă.. – îi dă un sărut pe obraz, ştiind că asta l-ar putea ajuta să se simtă din nou stăpân pe situaţie, dar nu reuşeşte decât să fie atacat de remuşcări. – Îmi pare rău. – a fost destul : băiatul s-a trezit la timp pentru a auzi acele cuvinte, dar poate prea tarziu ca să le poată înţelege.

Îl priveşte buimac, gândindu-se la faptul că a lăsat uşa descuiată, în loc să fie luat prin surprindere de solistul care stă deasupra sa. Conştientizează şi acest lucru peste un timp şi încearcă să coboare cât mai repede din pat şi să se prefacă, din nou, că nu s-a întâmplat nimic, dar Yuuri îl opreşte, ţinându-l acolo.

***

Un al doilea sărut băiatului să a fost deja prea mult, făcând ca băiatului să îi apară două lacrimi mici în ochi. A avut un astfel de vis în urmă cu două zile, dar cu o persoană anonimă, iar faptul că acolo nu a acceptat sărutul îl face să acţioneze exact invers de data aceasta.
Este uimit, deoarece totul pare atât de natural acum. Nu se simte jenat sau abuzat şi îşi închide ochii fără remuşcări. Tremură destul de tare, fără să se poată controla, dar se linişteşte rapid, stând în braţele cântăreţului.

Încă îl doare, încă se teme de tot ceea ce ţine de acel act, dar ştie că, măcar acum, este în siguranţă. Deocamdată nu simte decăt frică, condamnându-se pentru asta, dar solistul încearcă continuu să îl liniştească.

„Va fi bine..”

Cuvintele sunt nerostite, neîmprăştiate în camera ruptă de realitate, Myaki citindu-le doar în privirea calmă a tânărului de deasupra sa. Inspiră adânc, închizându-şi lent ochii şi lăsându-şi trupul liber în faţa lui Yuuri. Îşi repetă acea propoziţie neîncetat, muşcându-şi uşor buzele în momentele în care solistul îi mângâie pielea fierbinte.
Şi-ar dori să-l privească, sa se piardă în albastrul intens al acelor ochi, dar îi este mult prea frică, mult prea ruşine. Frică, teamă, deoarece vânătăile şi semnele tăieturilor nu au dispărut încă, iar acestea alcătuiesc, în viziunea sa, o imagine oribilă în comparaţie cu aspectul atât de plăcut al trupului persoanei pe care încă o iubeşte atât de mult.
Scoate un scurt geamăt când are impresia că se va sufoca şi-şi îndepărtează involuntar pleoapele. Peste nuanţa de roz pastel din obraji apare un pigment mai puternic. Nu ştie cum este posibil ca cineva să uite chipul cuiva în doar câteva minute, dar lui i se întâmpla chiar acum acest lucru, deoarece Yuuri pare cu totul o altă persoană. Chiar şi zâmbetul este mai blând acum, iar privirea..nu poate sa o descrie.
„Poate că nu s-a schimbat nimic. Simt acelaşi lucru pentru el..” oftează adânc, închizându-şi din nou ochii şi schiţând un surâs foarte scurt. „Sunt la fel de idiot ca întotdeauna. Încă te iubesc..”

~Sfârşitul Capitolului V~

Pika pika boom..am asteptat muult, dar nu vreau sa las povestea sa moara chiar asa XD
O parere, please?









VI. I Want You To Shine Again!


16 Mai

O singură rază de lumină îndrăzneşte să pătrundă pe fereastra deschisă de curând, celelalte fiind prea sfioase şi absorbite de norii de ploaie.
Şi-ar fi dorit să adoarmă din nou, să viseze şi să nu mai trebuiască să înfrunte realitatea, aceea că nu a fost cu nimic diferit faţă de practicantele celei mai vechi meserii din lume. A fost doar mai josnic şi mult mai puţin priceput.
Nu credea că va fi vreodată în stare să facă aşa ceva, cu atât mai puţin, nu pentru a face pe cineva să se apropie de el. Din păcate, nici măcar nu a reuşit ceea ce îşi doreşte atat de mult. De c ear rămâne acesta împreună cu el? Sunt mii de personae acolo care îi pot oferi lucruri pe care el nu le-ar avea niciodată. Dragostea este singurul lucru pe care i-l poate oferi, împreună cu încrederea sa oarbă, dar nici pe acestea nu reuşeşte să i le arate sau demonstreze. Cu toate acestea, îşi doreşte să audă din nou acele cuvinte atât de frumos pronunţate, chiar dacă nu ar fi la timpul prezent. Îşi doreşte să afle că nu a iubit şi iubeşte o persoană în zadar, el fiind minţit de fiecare dată.
Îl priveşte de sub aşternut, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii ce poartă amintirea unor lacrimi proaspete, clipind rar şi lent. Cântăreţul se îndepărtează din senin de geam, făcându-l să-şi închidă ochii rapid, nevrând să se ştie că e treaz.

— Vrei să te joci? – îi mângâie obrazul cu palma dreaptă, stând în picioare şi privindu-l cu un zâmbet calm. – Mai bine te-ai odihni.. – se aşează lângă el, îmbrăţişându-l prin aşternut şi sârutându-i încet părul.

Băiatului îi scapă un scurt geamăt, deoarece emoţiile l-au făcut sî-şi ţină respiraţia, apoi de adânceşte timid în pieptul lui Yuuri.

— Ştiu..îmi pare rău. – solistul îi răspunde unor vorbe pe care băiatul nu a reuşit să le rostească, acceptându-i rugămintea de a-l îmbraţişa mai strâns.


Nu i-a plăcut niciodată ceea ce face, faptul că nu ştie în unele situaţii să-şi înţeleagă sentimentele şi că îşi dă seama prea târziu. Face greşeli din teribilism sau din plictiseală, însă toate cuvintele care ţin de actul de a-şi cere scuze sunt respinse de orgoliul sau mult prea mare.
Acum îşi dă seama de cât de uşor a vrut să uite tot ce s-a întâmplat. Credea că aşa ar fi dat un semn de maturitate si că ar obţine mai multă încredere pentru a trece de depresia pe care o avea din cauza stresului. Abia în zilele următoare, când stătea singur, şi-a dat seama că ceva lipsea. Acel gol a dispărut repede, fiind umplut aproape cu totul de prezenţa acelei fete. Era doar..ca întotdeauna. Totuşi, a dispărut şi ea, iar golul era dublu. Oricum, nu era exact ceea ce îşi dorea el; era experimentată, ştia şă îşi spună dorinţele şi dorea să îi fie împlinite. Îi lipsea acea inocenţă, acea dorinţă de cunoaştere, iar el deja începuse să aprecieze lucrurile acestea.
Nu mai ştie ce să facă. Este prea obosit pentru a găsi replicile potrivite, care l-ar pune într-o lumină bună şi prea neîndemânatic pentru a-i adresa cuvintele acelea frumoase, care, odată, rezolvau totul.
Mai are doar o soluţie, pe care nu a folosit-o cu adevărat până acum decât o singură dată, cu persoana care i-a arătat-o. Urăşte acea metodă, dar s-a jurat sa-i ofere totul; iar acest lucru nu se poate întâmpla cât timp ei nu sunt împreună.


— Bine..este doar vina mea. – îl îndepărtează încet, ţinându-i obrajii în palme. – Şi pentru ce s-a întâmplat aseară şi pentru celelalte lucruri. – încă îl priveşte serios, deşi băiatul cu greu poate înţelege ceva, fiind luat pe nepregătite din lumea grijilor sale. – Ştii restul cuvintelor, deci voi trece direct la concluzie. De săptămâna viitoare stai la mine. Ştiu că nu am niciun drept să te mai controlez, dar promit că este ultima oară când o voi face. Iar dupa şcoală mergem la doctor; dacă tu ai ceva, atunci voi avea şi eu, deci ceva ne leagă..din nou.


Yuuri a vorbit atât de repede şi mult, încât l-a speriat la un moment dat, dar a înţeles totul. Felul său de a gândi îi spune să refuze, să îşi ceară scuze şi să rupă orice legătură cu el dupa aceasta, dar dorinţa de a fi din nou alături de solist este mult mai puternică.


Nu a putut să pună în aplicare acea metodă, dar o va folosi în fiecare zi în care vor fi împreună.


15 Iunie

“Dacă tu ai ceva, atunci voi avea şi eu.”

La acest lucru..chiar nu s-a gandit pana acum. Nu s-a simtit in stare sa mearga la doctor, deci orice este posibil. Poate avea orice boala, iar Yuuri stia asta din prima clipa. Cu toate acestea, au facut – daca are macar dreptul sa creada – dragoste, avand in acelasi timp grija sa nu faca nimic din ceea ce i-ar fi putut aminti de acea intamplare.
Putea sa faca asta sis a simta acelasi lucru - sau poate chiar mai mult – cu orice alta persoana. De ce a riscat cu el? De ce este mereu atat de imatur?

“Ceva ne leaga..din nou.”

Aceasta este cauza? Dar nu era nevoie..Stia ca inc ail iubeste si ca nu i-ar cere niciodata un astfel de lucru. Nici daca erau impreuna nu ar fi indraznit sa vrea asa ceva; Acel inel era de ajuns.

[aligncenter]***[/align]

Acum, toate acele cuvinte il deruteaza, il sperie mai mult decat orice. A citit, a intrebat profesorii, a citit din nou si nu a reusit decat sa se ingrijoreze. Poate este doar imaginatia sa cand crede ca are simptomele unei boli, dar este la fel de posibil sa fie si pura realitate.
Astazi este ziua cea mai grea. Scoala s-a incheiat, a trecut “cu bine” de ultimele zile din clasa a IX-a, iar el are programare la doctor. Pe drum ii trece prin minte gandul de care se temea cel mai tare. Vrea s ail ignore, dar nu poate. “Mai bine moare, decat sa traiasca, stiind ca i-a facut asa ceva singurei personae pe care a iubit-o..in acest mod.”
Totusi, nu vrea sa isi ia adio. Nu atat de devreme, nu inainte de a putea sa ii spuna din nou “te iubesc”. Trebuie sa faca sacrificii in schimb. Ii va spune astazi, apoi va pleca,,si va fi ultima data cand il va vedea.
Cedeaza putin cand il vede la cativa metri distranta, zambindu-I, iar ochii il dor in incercarea de a-si incatusa lacrimile. Obrajii i se inrosesc, iar inima ii bate prea repede cand primeste un sarut pe frunte, , apoi raman asa cand Yuuri il tine de mana. Il priveste pe ascuuns, amintindu-si ca este ultima oara cand se vor mai plimba, cand solistul il va vedea in viata..si ezita din nou.

— Va fi bine. – tot ceea ce spune, tot ceea ce face acesta ii aminteste de zilele atat de bune si fericite. – Acum sunt aici. Voi avea grija de tine.. – spune asta intentionat, iar baiatul este constient de situatie.

Yuuri a stiut mereu ca lucrurile clasice, siropoase din filmele vechi de dragoste il emotioneaza, chiar daca sunt doar minciuni. Vrea doar lucruri simple..poate din aceasta cauza oamenii se plictisesc atat de repede.

Uite ca iti las eu o parere >:D<

Imi place foarte mult cum scri... intotdeauna mi-a placut nararea la persoana I Sper ca Mimi si Yuu sa nu aibe nimic... Desi banuiesc ca nu vor avea! >:) So... Asa imi place ca sunt pe cale sa se impace... Ti-am zic ca u cam prelungesti momentul Impaca-i odata!



Nu-i mai chinui
Chuu si posteaza cat mai repede ca mor de nerabdare sa citesc ^^

Yess~ I'm alive again XD
Sorry for the long absence(even if nobody cares XD)
sooo...
Nee! ^^ i like that too. este mult mai...expresiva XD..pentru mine. so what? savurezi cu moderatie XD Well..i'm evil..o sa-i chinui tot capitolul xD(glumesc..de data asta nu mai e asa rau)
Hug for you and for anyone else who still reads this XD(exista si altii?)



Oh..sa nu uit continuarea..cam grabita, dar acum am fost si eu in febra redactarii..








Buzele ii ard atat de mult incat orice miscare a lor il costa o secunda de durere. Chiar si asa, continua sa se lase sarutat cu blandete. Consultatiile s-au terminat, iar rezultatele le vor afla peste cateva saptamani. Cel putin..Yuuri le va afla.

— Vezi? Ai trecut si peste asta. – vocea nu ii permite sa ii explice faptul ca, acum, nimic nu mai poate sa il faca sa fie increzator, dar gestul cantaretului ii face ochii sa staluceasca undeva, in adancul lor.
— Multumesc.. - se simte dator dupa imbratisare si sarutul primate, dar si pentru timpul petrecut impreuna in aceasta zi.


Printr-o minune, a reusit aa gaseasca o scuza suficient de buna pentru a merge singur spre casa. Nu vrea sa se intample si acum ca intotdeauna, sa se razgandeasca in ultima clipa - ..cel putin..asta vrea sa creada. Totul trebuie sa se intample cat mai rapid.
Ajungand acasa, deschide usa dormitorului si o lasa asa, exact cum a facut si cu cea de la intrare, apoi scrie rapid cateva randuri pe o foaie alba, repetandu-si constant cuvantul “patetic”. Ii vine sa planga, dar nu are inca voie sa o faca.
Toarna apa intr-un pahar pana cand aceasta incepe sa se scurga pe masa, apoi ia fara sa se gandeasca douazeci de pastile din cutia micuta cu calmante. Incearca sa le ia pe toate de-odata, dar nu reuseste, asa ca repeat gestul, injumatatind doza. Tricoul i s-a udat cu lichidul scurs in graba din pahar, oferindu-I acel sentiment incomod de raceala morbida, Actul s-a terminat, el deja simtindu-se ametit din cauza stresului, dar gandurile il incurca chiar mai mult. Priveste chipul plin de apa, lacrimi si praf de la medicamente din oglinda, apoi biletul de adio.

“E vina mea..”

Da, este vina sa, dar..ceva nu este bine. Daca este vina luim atunci de ce scapa inainte de a incepe adevaratul chin? Nu este correct.

— Nu… - nu a crezut niciodata ca un gand idiot te poate salva de la o prostie si mai mare. Isi aminteste si sentimental pe care l-a avut la moartea tatalui sau si isi da seama ca mama sa nu merita sa mai treaca inca o data prin acelasi lucru. – Nu! – alearga pe scari, iesind apoi pe usa deschisa. Trebuie sa ajunga imediat la spital.


17 Iunie

Lumina il orbeste, iar mirosul il sperie. Aerul este rece, dar simte cum corpul ii arde necontrolat. Aude voci, darn u este capabil sa le inteleaga. Oare a ajuns la spital..? Oare mai traieste? Deschide si mai larg ochii, incercand sa faca fata luminii albe de deasupra sa. Tot corpul il doare si acum poate simti perfuzia din mana stanga, in timp ce cealalta este incalzite de mana unei alte persoane.
Ii este frica de ceea ce il asteapta. Este in viata; stie sigur asta, deoarece totul este mult prea intens, iar peisajul de spital ii este cunoscut.

— Cum te simti?

A fost o intrebare adresata cu raceala, speriindu-l la inceput, dar stie prea bine cine in urmareste acum. Ce trebuie sa spuna? Se gandeste continuu, fiind constient de faptul ca Yuuri este mai mult decat nervos. Daca il ignora, acesta il va ignora la randul sau..ori va pleca. Daca ii spune ca este bine, va fi certat, Merita acele certuri, dar ii este foarte frica si asa.

— Doare.. – oare nu putea sa spuna ceva si mai egoist? Vrea din nou sa planga, dar a facut deja prea multe. “Imi pare rau”, este tot ce vrea sa spuna, insa nu ar avea nicio valoare, Trebuie sa o arate, nu doar sa zica, de aceasta data.
— Bine. Asta inseamna ca esti in regula. – este la fel de rece, dar acea mana calda inca i-o apara pe a lui. – Nu vei sta mult. Au facut tot ce era posibil cat ai fost lesinat. Iar dupa asta..vei sta la mine.

Surpriza l-a facut sa-si indrepte atentia catre solist. Vor sta impreuna? De ce? Inca? Cum? Ar vrea sa il intrebe, iar Yuuri stie acest lucru, raspunzandu-i dupa cateva momente de liniste.
Este inca surprins; mama sa are acum mai multa incredere chiar si in cantaret, decat in el. Desigur, a fost oarecum nevoita sa ii ceara sa aiba grija de el, din moment ce Dana are cateva probleme in ultima vreme. Pe langa aceste lucruri, nu mai are de ce sa se planga..cuvantul lui nu va mai exista, oricum, pentru mult timp. Pana la urma, s-a dovedit ca ceilalti sunt mult mai mature decat el, deci le va accepta fiecare decizie pana cand va reusi sa le aleaga si el pe cele corecte.
Yuuri a plecat mult prea repede de acolo, iar in camera a intrat mama sa. A fost greu sa ii explice totul, dar nu a avut nicio alta optiune. L-a certat multe ore, dar parea calma, in adancul vorbelor sale. S-a gandit pentru o clipa: el nu ar putea sa faca asta. El ori este nervos, ori calm si fericit. Nu poate sa isi combine astfel emotiile.
Si-a cerut scuze o singura data, inainte de o alta serie de analize.


23 Iunie

A fost vizitat aproape zilnic de atunci, dar de fiecare data el a fost foarte rece. Atat de rece, incat baiatul cu greu putea sa ii vorbeasca. Nu stie de ce a mai stat in spital, din moment ce aerul de acolo nu ii facea decat mai mult rau, dar acum poate pleca “acasa”. Cel putin..asa credea. Yuuri l-a dus direct in apartamentul sau, fara a-i vorbi.
Are deja hainele necesare, dar numarul mare al acestora il face sa se intrebe cat de mult va sta cu solistul.

— Vrei ceva special in seara asta? Stiu ca nu ai mancat prea bine in spital. – incepe discutia destul de calm, dar nu primeste raspunsul pe care il asteapta, ci vesnica negatie muta. – Hm? Si tacerea este un raspuns. Vino sa ma ajuti. – il ia de mana incet, asezandu-l la masa din bucatarie si oferindu-i o carte cu diverse retele.