In acest topic va voi face un rezumat al artelor martiale si va voi povesti doar despre stilurile japoneze.
Rezumat
Definitie
Artele marţiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însuşit la nivel individual.
Istorie
Se poate spune despre "artele marţiale", că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Să nu uităm că din vremea Olimpiadelor ne rămâne moştenire o artă, pe care în timpurile moderne, o numim, pankration box precum şi celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puţin protectivele lupte libere, care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă. Merită amintit celebrul dans al căluşarilor, care denotă transformarea unui sistem de luptă, cu sabia, într-un dans. De asemenea se pot menţiona obiceiurile oşenilor şi moroşenilor de a purta cuţite. Se poate spune că încă există o transmisie orală a unor tehnici de luptă cu această armă. De asemenea la nivel european, trebuie să fi existat forme similare sau diferite de luptă, aici este de menţionat franţuzescul savate (anul 1790).
Epoca modernă
Atele marţiale, în acceptul actual, au în general origine orientală şi presupun căutarea de către practicanţi a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste ţeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspiraţii religioase până la simpla menţinere a unei sănătăţi perfecte. Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marţială, acestea nu sunt în esenţă sporturi, însă spiritul de competiţie prezent în unele dintre ele şi pregatirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea artelor marţiale înseamnă în principal dezvoltarea unei conştiinţe superioare, în armonie cu mediul înconjurator şi autocontrol realizat prin exerciţii fizice şi mentale, cunoştinţe extinse de medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie, etc.
În funcţie de principiile strategice folosite, rolul acordat forţei, vitezei şi iniţiativei, artele marţiale se împart în două mari ramuri (şcoli) stilul extern şi stilul intern.
Nu se poate face referire la arte marţiale (Marte - zeul războiului), în acceptul oriental, fără a face referire la celebra lucrare chinezească a lui Sun Tzu - Arta Războiului.
Stiluri japoneze
Aikidō (合気道, Aikidō?) (sau folosind un kanji vechi: 合氣道}}, este o artă marţială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marţială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) şi se bazează pe utilizarea forţei adversarului prin aplicare de tehnici articulare şi eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări şi, în mică măsură, lovituri. Aikido îşi are rădăcinile în jujitsu şi tehnicile de luptă cu sabia şi suliţa utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenţia maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistenţă, utilizarea forţei adversarului cât şi emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Bagua şi Xingyi.
Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează şi nu participă la competiţii. Există în schimb numeroase demonstraţii în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).
Jujutsu (de asemenea jujitsu or jiu jitsu; din japonezul: 柔術 "arta supleţei") este o artă marţială japoneză. Tehnicile utlizate in Jujutsu conţin în principal proiectări ale adversarului la podea, imobilizări, strangulări, şi, un mare număr de tehnici articulare. Varietatea mare de tehnici şi folosirea eficientă a biomecanicii corpului în acestea, fac din Jujutsu o metodă de autoapărare foarte eficientă.
Judo (柔道jūdō), sau "calea blândeţii", este o artă marţială japoneză modernă (Gendai budō). În 1882, pornind de la principiile tradiţionalului jujutsu şi păstrând tehnicile de aruncare şi prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano şi-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo. Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute, fiind eliminate loviturile şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări şi luxări.
La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, şi-a pierdut treptat caracterul şi proprietăţile de artă marţială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.
Practicantul judoului se numeşte judoka. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe şi negre.
Karate-dō (空手道) este o artă marţială japoneză introdusă în Japonia (şi ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile şi picioarele, blocaje, secerări, prize, proiectări fiind un stil extern de luptă.
Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marţiale chinezeşti (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunţare japoneză), "strămoşul" fiind pokkeck (aşa-numitul "box chinezesc" sau "box de templu"), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales aşa-numitele "stiluri sudice" (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marţiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influenţe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar şi din stiluri de luptă băştinaşe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza "stilurilor tradiţionale" ale karate.
Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstraţii şi prelegeri. Pentru a creşte popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză "karate" (kara-te).
Există numeroase stiluri ("ryu"= şcoală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă şi principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan foloseşte atacuri lungi, din mişcare, punând accent pe viteză, mobilitate, supleţe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri şi blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forţă. Toate stilurile folosesc două exercţii de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) şi kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiţii de kata şi de kumite.
Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numeşte dojo. Termenul este folosit şi în cazul altor arte marţiale japoneze.
Practicantul de karate se numeşte karateka (kara-te ka). În funcţie de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 12) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.
Cam atat deocamdata. Astept pareri si apoi va urma partea a 2-a
Va urma
Dupa cum am promis continuam cu stilurile japoneze de arte martiale
Kendō (剣道, Kendō?), „calea sabiei”, este arta marţială japoneză a scrimei. Kendō s-a dezvoltat din tehnicile tradiţionale japoneze de luptă cu sabia, cunoscute sub denumirea de kenjutsu.
Kendō este o activitate solicitantă fizic şi mental care combină valorile solide ale artelor marţiale cu elemente fizice specifice sportului.
Practicanţii de kendō sunt numiţi kendōka (cel care practică kendō) sau kenshi (spadasin).
Kendō se practică de către kendoka purtând o îmbrăcăminte în stil tradiţional japonez şi o armură pentru protecţie numită bogu. Ca arme se foloseşte unul (sau două) shinai. Kendō poate fi privit ca stilul japonez de scrimă, însă el diferă foarte mult de scrima europeană prin mişcările sau tehnicile folosite. Acest lucru se datorează faptului că sabia folosită este diferită, la fel cum diferă şi modul în care aceasta este folosită. Antrenamentul de kendō este foarte „gălăgios” prin comparaţie cu alte arte marţiale sau sporturi pentru că un kendōka foloseşte un strigăt, kiai, pentru a-şi exprima spiritul, iar de fiecare dată când se execută un atac sau o lovitură piciorul din faţă vine in contact cu solul printr-o mişcare similară cu ştampilarea.
Numărul practicanţilor de kendō este estimat astăzi la opt milioane de oameni, din care aproximativ şapte milioane de practicanţi în Japonia.
Kendō este una din căile ce compun budō şi înglobează esenţa artelor marţiale japoneze.
Semnificaţie
Kendō este calea de a disciplina caracterul uman prin aplicarea principiilor katana.
Scopul practicării kendō
Modelarea minţii şi corpului.
Cultivarea unui spirit sănătos,
printr-un antrenament corect şi susţinut,
pentru strădania perfecţionării în arta kendō.
Preţuirea politeţii şi onoarei dintre oameni.
Asocierea cu alţii cu sinceritate,
şi totdeauna urmărirea educării de sine.
Astfel, practicantul va putea:
să îşi iubească ţara şi societatea,
să contribuie la dezvoltarea culturii,
şi la promovarea păcii şi prosperităţii printre toţi oamenii.
Ce este Kendō?
Kendō este scrima japoneză derivată din străvechea artă a samurailor. Folosind o imitaţie de sabie realizată din şipci de bambus, şi purtând apărătoare, un practicant kendo se luptă cu un oponent conform unor modalităţi de a înscrie puncte şi reguli prestabilite.
Kendō este o modalitate excelentă de antrenament pentru disciplina mentală si fizică.
Kyudo, calea arcului, este una dintre cele mai vechi şi mai respectate arte marţiale japoneze. Arcul japonez a fost utilizat în luptă între secolele al XII-lea şi al XVI-lea. În timpul numeroaselor războaie din primele secole ale istoriei Japoniei, samuraii aparţinând diverselor şcoli (ryu) au dezvoltat o tehnică de tir cu arcul (kyujutsu), utilizând arcuri de mărimi şi forme diferite, săgeţi cu vârfuri de modele variate. Războiul Gempei (1180 -1185) reprezintă apogeul utilizării arcului pe câmpul de bătălie. La 25 august 1543, trei portughezi debarcă pe insula Kyushu, înarmaţi cu muschete. Locul arcurilor este luat de armele de foc.
În prezent, kyudo se practică pentru perfecţionare fizică, morală şi spirituală. Arcul utilizat în kyudo, numit yumi şi are lungimea cuprinsă între 2,20 m (pentru un arcaş cu o înălţime sub 1,50 m) şi 2,45 m (pentru arcaşi de peste 2,10 m). Materialul tradiţional este lemnul de bambus (mai fragil şi necesitând îngrijire), dar se utilizează şi materiale sintetice. Priza este asimetrică, în treimea inferioară a arcului, pentru a permite tirul de pe cal sau îngenuncheat. Cu toate că este mai puţin funcţional decât arcurile scurte, compozite, arcul de kyudo este îndrăgit de arcaşi pentru simplitatea sa, aproape primitivă, materialul natural şi frumuseţe. Săgeţile (ya) pot fi confecţionate din bambus, aluminiu sau firbră de carbon. Pentru corzi se folosesc materiale naturale sau sintetice. Sunetul produs de coardă în momentul eliberării săgeţii se numeşte tsurune şi este un criteriu de evaluare a măiestriei arcaşului. În kyudo, arcul şi săgeata sunt obiecte venerate (tempyo), investite cu spiritualitate şi tratate cu respect.
Ţinuta standard de antrenament este compusă din keikogi (în partea superioară a corpului), hakama (în partea inferioară), obi (centura), tabi (şosetele albe cu degetul mare separat) şi zori (sandalele japoneze), folosite pentru deplasarea în afara dojo-ului. De la dan 4, practicanţii poartă kimono, ale cărui texturi şi culori adaugă frumuseţe şi farmec ceremoniei tirului cu arcul.
Ninpo, Ninjutsu sau Ninjitsu
În realitate termenul care reflectă cel mai bine această artă este Ninpo, termenul Ninjutsu face referinţă numai la partea marţială a artei. Ninpo un sistem marţial dar şi de viaţă foarte vechi, cu o mare complexitate constând într-o permanentă pregătire marţială şi spirituală, în aşa fel încât practicantul acestei arte marţiale să poată face faţă oricărei situaţii ce i-ar putea afecta integritatea mentală sau corporală. Ninpo este o artă marţială şi nu un sport marţial, are în componenţa sa vechi şcoli (Ryu) din perioada Japoniei feudale, vechimea unora dintre aceste şcoli este considerabilă (Togakure Ryu a apărut ca şcoală în jurul anului 1161). Ninjutsu a apărut în perioada războaielor interne din Japonia feudală în regiunile Iga şi Koga, fiind practicat de către temuţii luptători ninja (trupele speciale din acele vremuri). Din vechile arhive japoneze se cunosc un număr de aproximativ 80 Ryu din cele două ţinuturi, alte surse spun însă că numărul lor ar fi depăşit 120. Odată cu vechile şcoli ce alcătuiesc Ninpo au fost transmise şi unele învăţături ale perioadei antice şi anume Amatsu Tatara (o veche tradiţie ce se pare că are descendenţa din Babylon astăzi zona Al Hillah din Irak). Amatsu tătară cunoaşte două forme: una marţială (Bumon) şi una spirituală (Sumon). Putem aminti că din forma marţială (Bumon) fac parte unele tehnici de Yari (suliţa - arta poartă denumirea de sōjutsu) şi Naginata (lance). Un rol major în continuitatea acestei arte marţiale l-a avut Takamatsu Toshitsugu al 33 lea Soke al Togakure Ryu. Pe plan internaţional sunt cunoscute trei organizaţii recunoscute de către Federaţia Niponă de arte marţiale: Bujinkan Budo condusă de Soke Masaaki Hatsumi, Genbukan Ninpo Bugei condusă de Soke Shoto Tanemura, Jinenkan Jissen Kobudo - condusă de Manaka Fumyo Sensei.
Bujinkan Budo cuprinde următoarele şcoli:
Togakure Ryu Ninpo,
Gyokko Ryu Koshijutsu,
Kukishinden Ryu,
Shindenfudo Ryu Dakentaijutsu,
Gyokushin Ryu Ninpo,
Koto Ryu Koppojutsu,
Takagi Yoshin Ryu Jutaijutsu,
Gikan Ryu Koppojutsu,
Kumogakure Ryu Ninpo.
Genbukan Ninpo Bugei are în componenţa sa tehnici din următoarele şcoli:
Togakure-Ryu,
Kumogakure-Ryu,
Kukishin-Ryu,
Gyokko-Ryu,
Koto-Ryu,
Shinden-Fudo-Ryu,
Takagi-Yoshin-Ryu,
Asayama-Ichiden-Ryu,
Yoshin-Muso-Ryu,
Tatara-Shinden-Ryu,
Iga-Ryu,
Tenshin-Ryu,
Daito-Ryu,
Yagyu-Shingan-Ryu,
Mugen Shinto Ryu,
Kijin Chosui Ryu,
Tenshin Kyohyo Kukishin Ryu.
iar şcolile studiate în Jinenkan Jissen Kobudo sunt:
Koto Ryu Koppojutsu,
Gyokko Ryu Koshijutsu,
Togakure Ryu Ninpo,
Kukishin-Ryu DAKENTAIJUTSU,
Kukishin-Ryu HAPPO BIKEN,
Shindenfudo Ryu Dakentaijutsu,
Takagi Yoshin Ryu Jutaijutsu,
Jinen-Ryu Jissen Kobudo.
Cele trei organizaţii de ninpo au legătură directă cu învăţătură transmisă de către Takamatsu Totshitsugu Sensei, dar numai Genbukan-ul şi-a păstrat titulatura Ninpo.
==Ninjutsu în România==
În ţara noastră, au apărut două ramuri ale acestui stil, una condusă de Cristian Laiber (Bujinkan Budo) şi cealaltă condusă de Cristian Ozon (Genbunkan Ninpo Bugei).
Cluburi Bujinkan în România :
Yamakage Dojo (Braşov)- Doru Mihai Muntean (mudansha) ,
Raiden Dojo (Bucureşti) - Shidoshi Cristian Laiber (Yon Dan Fondator Bujinkan România),
Yamabushi Dojo (Piteşti) - Shidoshi Cristian Laiber (Yon Dan) ,
Ryusuikan Dojo (Constanţa)- Marian Achim (Ni Dan), George Vioreanu (Ni Dan) ,
KoTora Dojo (Constanţa) - Chirosca Cosmin (Sho Dan) ,
Yamatokan Dojo (Câmpulung Moldovenesc) - Ovidiu Meri la (Sho Dan),
Suishin Dojo (Galaţi) - Gelu Susnescu (Sho Dan) ,
Shingan Dojo (Iaşi) - Cătălin Soreanu (mudansha) ,
Sekko Dojo (Piatra Neamţ) - Bogdan Suteu (mudansha),
Makoto Dojo (Târgovişte) - Daniel Munte anu (Ni Dan),
Hagakure Dojo (Timişoara)- Mihai Ciordas (mudansha)
Cluburi Genbukan în România
Ninbukan Dojo (Bucureşti) - Shihan Cristian Ozon Karyu (Fondator Genbukan România)
Hoshi Dojo (Bucureşti) - Sensei Paula Ozon, Sensei Cristian Pârvu, Sensei Dumitru Lupoi, Sensei Gabriel Mincu, colectiv condus de Shihan Cristian Ozon Karyu ,
Shinshin Dojo (Rădăuţi) - Sensei Sergiu Coroamă (responsabil Moldova) ,
Tetsuzan Dojo (Bacau) - Sensei Iulian Ştefan
VA URMA
Shotokan este un stil de Karate introdus de maestrul Gichin Funakoshi (1868-1957). Foarte răspândit în lume, Shotokan se traduce prin "Şcoala lui Shoto", după porecla (Shoto) sub care era cunoscut maestrul Funakoshi, dar există şi alte interpretări cum ar fi "Şcoala bradului şi a valului", aici prin bradul mereu verde simbolizând veşnica tinereţe a concepţiilor şi neîncetata lor înnoire iar prin val, munca necurmată care trebuie depusă pentru a putea însuşi aceste principii, muncă asemenea valurilor care lovesc neîncetat ţărmul. Acest stil pune accentul pe poziţiile adânci şi lungi, pe tehnicile eficace în lupta de la distanţă şi pe dezvoltarea vitezei. Tehnicile de mâini şi cele de picior apar în proporţii egale.
Există numeroase kata, cum ar fi: Taikyoku, Heian, Tekki, Bassai, Kanku, Empi, Jion, Jitte etc., acestea fiind importate din Okinawa şi modificate de maestrul Funakoshi, atât în privinţa unor tehnici, cât şi a denumirilor iniţial cu rezonanţe chinezeşti, dar apoi japonizate. Stilul Shotokan este popular în Japonia, mai ales în regiunea capitalei. Numeroase universităţi au în programul lor de studiu acest stil (Waseda, Takushoku, Keio etc). Acest stil este primul care a fost predat în Japonia în anul 1922 şi primul care s-a răspândit prin intermediul instructorilor japonezi în Europa şi America, apoi în toată lumea, fiind şi astăzi cel mai cunoscut stil de karate.
În cadrul Shotokan-ului s-au dezvoltat două ramuri distincte după moartea lui Gichin Funakoshi. Astfel, Shotokai-ul condus de maestrul Shigeru Egami (1912-1981) care a urmat cel mai strict metoda maestrului său Gichin Funakoshi, în vremea căruia a fost unul din cei mai de seamă instructori ai şcolii. În 1957, la moartea maestrului, devine instructor principal al Shotokan-ului, Egami fondând gruparea Shotokai, care refuză orice formă de competiţie. Cu timpul, acest stil a devenit tot mai închis, chiar cu o tentă mistică, căutându-se atingerea unei trepte superioare a capacităţilor mentale prin exersarea aprofundată a kata-urilor, percepte filozofice stricte, chiar studii în direcţia comunicării telepatice pentru controlul asupra adversarului. În prezent această ramură este puţin reprezentată, la moartea lui Egami în 1981 conducerea şcolii fiind preluată de elevul său Oshima Tsutomu.
Ramura principală a Shotokan-ului a fost cea grupată în jurul maeştrilor Masatoshi Nakayama, Hidetaka Nishiyama şi Taiji Kase, care au fondat Asociaţia Japoneză de Karate (J.K.A.) cu scopul răspândirii karate-ului în lume ca formă sportivă. Instructorul principal al J.K.A., Masatoshi Nakayama (1913-1987) a început, copil fiind, studiul artelor marţiale; era descendentul unei vechi familii de samurai şi din 1932 a fost elevul maestrului Funakoshi. Alături de Hidetaka Nishiyama, a pus bazele conceptului sportiv în karate, elaborând primele reguli de competiţie şi atrăgând în J.K.A. numeroşi maeştri tineri ai Shotokan-ului, deşi aceştia s-au lovit de împotrivirea făţişă a generaţiei mai vechi. Această generaţie nouă de instructori a obţinut curând mari succese în competiţii şi a activat puternic pentru răspândirea Shotokan-ului în lume, J.K.A. devenind prima organizaţie de karate renumită în întreaga lume.
Cei mai cunoscuţi instructori ai Shotokan-ului sunt: Masatoshi Nakayama, Hidetaka Nishiyama, Taiji Kase, Hirokazu Kanazawa, Keinosuke Enoeda, Teruyuki Okazaki, Hiroshi Soji, Norihiko Iida, Hideo Ochi, Masaru Miura, Miazaki Satoshi şi Masahiko Tanaka.
Gōjū-Ryū este unul din cele patru mari stiluri de karate care îşi au originea pe insula Okinawa. Gōjū-Ryū karate este un stil care uneşte tehnici dure cu tehnici şi mişcări moi, evaziuni moi cu atacuri dure.
Termenul Gō însemnă "dur" având aici semnificaţia de "forţa externă", iar jū înseamnă "moale" semnificând "puterea internă". Ryū înseamnă "dragon" în limba japoneză, dar şi "şcoală" de arte marţiale. Aşdadar, Gōjū-Ryū Karate s-ar putea traduce prin "şcoala de karate dur-moale".
Scurt istoric
Gōjū-Ryū este stilul de karate care probabil menţine cele mai multe elemente originare chinezeşti. Dezvoltarea acestui stil specific a început probabil prin Kanryo Higashionna, (1850-1915), originar din Naha, Okinawa. Se crede că a studiat boxul chinezesc în China timp de mulţi ani, probabil stilul hung al shao lin chuan la maestrul de kung fu Liu Liu Ko, de care se zice că ar fi fost pantofar. După întoarcerea pe Okinawa, Kanryo Higashionna a fondat o şcoală proprie de arte marţiale, care se distinge prin integrarea de go-no (dur) şi ju-no (moale) kempo într-un singur sistem. [Termenul de "karate" ("mîna goală") nu exista înca pe vremea aceea, şi stilul lui Higashionna era cunoscut sub denumirea de naha-te (stilul din Naha; te este denumirea unui sistem de arte marţiale de pe Okinawa).
Elevul cel mai prominent al lui Higashionna a fost Miyagi Chojun (1888-1953), care este şi cel care a dat numele de goju-ryu stilului, motiv din care uneori el este numit ca fondatorul stilului. După moartea lui Higashionna, Miyagi a studiat şi el în China, întorcîndu-se la Naha in 1918. Folosirea de tehnici "tensho" sau "moi" în goju-ryu relevă o influenţă puternică a stilului chinezesc de kung-fu denumit stilul Fukien Cocor Alb (Fujian Bai He în limba chineză). Influenţa acestui stil se datorează probabil lui Miyagi Chojun, care se crede că a studiat acest stil în timpul şederii sale în China.
Denumirea stilului a avut loc mai degrabă "prin accident": în 1930, numeroşi maeştrii de arte marţiale japonezi l-au întrebat pe Jin’an Shinzato (elevul cel mai cunoscut al lui Chojun Miyagi) cu ocazia unei şederi la Tokyo cum se numeşte stilul pe care-l practică. Deoarece naha-te nu avea un nume formal, nu a putut denumi stilul. După întoarcerea la Naha/Okinawa, şi după relatarea incidentului, Chojun Miyagi a decis alegerea numelui de Goju-Ryu (şcoala dură şi moale) pentru acest stil moştenit de la Kanryo Higashionna şi dezvoltat mai departe de el însuşi. Acest termen (goju) l-a preluat dintr-un text clasic chinezesc printre altele despre arte marţiale (Bubishi). Acolo, într-un poem numit "Hakku Kenpo" ("cele opt legi ale pumnului") apare: "felul de respiraţie este duritate şi moliciune, şi totul în univers inhalează moale şi exhalează dur".
Kata
În antrenamentul de karate, seturi pre-aranjate de mişcări şi tehnici, aranjamente ritualizate de lupte, numite kata joacă un rol fundamental. Kata-urile pot fi înţelese ca un "manual viu" în care tehnicile şi filozofia de karate se transmit peste generaţii.
Kata-urile predate în Goju-Ryu sînt mai degrabă tradiţionale şi deobicei li se acordă o mai mare atenţie decît confruntărilor kumite (sau lupte libere, sparring).
Kata-uri tradiţionale Goju
Taikyoku kata
Taikokyu se predă de regulă la gradele de la jukyu la ikkyu (centură albă la maro). Taikyoku-urile din Goju-Ryu (taikyoku jodan, taikyoku chudan şi taikyoku gedan, taikyoku kake uke, taikyoku mawashi uke) sînt versiuni adaptate pentru acest stil, derivate din taikyoku-urile originale, create de Gigin Funakoshi şi care sînt predate azi de exemplu în kyokushin karate şi shaolin karate. Aceste katas conţin elemente de bază de blocks (aparări) şi atac, precum mişcarea în patru direcţii.
Gekisai kata
Gekisai Dai (cauta si distruge) Gekisai kata se predă de regulă la gradele de la hachikyu la rokukyu (centură galbenă la verde). Gekisai integrează lovituri de picior cu blocks şi lovituri cu pumnul, şi introduce folosirea de tehnici tensho (moi), mişcari în opt direcţii, mişcări laterale şi înapoi, şi poziţia nekoashi dachi (poziţia picior de pisică). Unele pasaje se apropie de tehnici "de intrare" folosite în aikido. Există două versiuni: Gekisai Dai Ni, care incorporează tehnici mai "moi" decît Gekisai Dai Ichi, urmărind însă aceeaşi schemă. Age uke urmat de intrarea in sanchin si lovitura jodan trebuie executat in forta, distructiv, respiratia si timing-ul sunt foarte importante. Lovituta de picior, mae geri, se executa la nivel gedan. Cu toate acestea exista si un ritm la orice kata .
Saifa kata
Saifa kata se predă la nivelele de la gokyu la sankyu (centură verde la maro). Printre altele, saifa instruieşte apărări şi contre la atacuri prin prindere/apucare de catre unul sau doi adversari. Tehnica centrală a acestei kata este lovitura de picior din poziţia de cocor. Schema de picioare (footwork) este asemanatoare cu cele ale taikokyu katas.Deasemenea el intareste si trupul prin miscarile ample executate si respiratia adecvata; la fiecare miscare cel putin se da aerul afara o data pe numaratoare.
Seiyunchin kata
Seiyunchin kata de obicei se predă la nivelele de la sankyu la ikkyu (centură maro). Seiyunchin se traduce cu "controleză, oprimă, trage", ceea ce este o denumire adecvată, deoarece această kata demonstrează tehnici de dezechilibrare, aruncare şi prindere a advresarului. Piesa centrală din schema acestei kata este preluată direct din stilul de kung-fu Cocor Alb (White Crane).
Shisochin kata
Shisochin scoate în evidenţă conceptul de bază a goju-ryu, duritatea şi moalele, integrate într-un ansamblu. Această kata schimbă între poziţii de luptă la distanţă mare şi luptă apropiată ("intrarea în adversar"). Shisochin era kata preferată a lui Miyagi Chojun; el zicea că se potriveşte cel mai bine tipului său de corp.
Sanseiru kata
Sanseiru kata ("treizeci şi şase de mişcări") se practică la nivele mai înalte de centură neagră. Numărul de treizeci şi şase provine din mitologia buddhista. Această kata conţine combinaţii complexe de lovituri cu mina/pumnul şi e de origine chinezească.
Sepai, Kururunfa, Seisan, şi Suparinpei
Aceste patru kata-uri alcătuiesc un set mai subtil şi care conţine multe mişcari ascunse, al caror adevărat înţeles este greu de desluşit. Tehnicile sint mascate pentru a ascunde pentru ne-iniţiaţi înţelesul şi aplicabilitatea lor. Kururunfa - acest kata este de origine chinezeasca, practic forma s-a pastrat neschimbata. Suparinpei - 108 - imbina elementele ju cu cele go.
Sanchin kata
Sanchin kata conţine tehnicile cele mai simple, dar în mod paradoxal este totuşi cea mai dificilă de dusă la perfecţie. Sanchin se învaţă deseori la nivel de centură neagră, cu toate că e îndestul de simplă pentru a putea fi predată şi la nivel de centură albă. Asta chiar se practică uneori, pentru a da elevului timp de a o stăpîni bine cînd ajunge la centura neagră.
În sanchin kata apare doar o singură poziţie de picioare - anume sanchin dachi, aşa-numita "poziţie a celor trei bătălii". Ca şi această kata, sanchin dachi este o poziţie aparent foarte simplă (şi de origine foarte veche, chinezească), şi totuşi greu de stăpînit.
Corect executată, sanchin kata urmează stilul "dur" de karate. Practic toţi muşchii vor fi flexaţi şi tensionaţi parcurgînd schema de kata, facînd-o astfel şi una din cele mai epuizante. În tradiţia chinezească, sanchin kata antrenează şi folosirea de chi (ki în japoneză) pentru situaţii de antrenament şi de luptă. Această kata poate chiar fi văzută ca o forma de qi-gong din wushu-ul chinezesc.
Tensho kata
Tensho a fost creată de Chojun Miyagi. Se supranumeşte "mîini rotitoare" şi constituie o combinaţie de tensiune dură, dinamică cu respiraţie adîncă şi mişcări fluide de mîini. Tehsho kata este foarte caracteristică pentru stilul Goju-Ryu.
Goju Kai
Celebrul, apreciatul şi charismaticul maestru Gogen Yamaguchi "the Cat / pisica" (1909-1989), cunoscut pentru preferinţa lui de a folosi poziţia neko-ashi dachi (poziţia "picior de pisică"), a fondat Goju Kai (Asociaţia de Goju).
Kyokushin sau Kyokushin Kai este un stil de karate de tip full-contact şi knock-down (forma "hardcore" a tipului full-contact) karate, fondat de Masutastu Oyama. În lupte sînt interzise tehnici letale (care duc la moartea adversarului) şi tehnici care urmaresc rănirea adversarului (ca de exemplu ruperea de oase, spargerea de încheieturi, orbirea, etc.), dar tehnicile permise se execută cu plină forţă şi impact plin (adică fără stopare înaintea momentului de impact, care este uzuală în alte stiluri de karate). În kyokushin karate adversarii de regulă nu poartă protecţie de corp, sau doar protecţie minimală. Aprecierea adversarilor se face numai după efectul (paguba) tehnicilor, şi nu după calitatea execuţiei.
Shaolin Karate este un sistem de arte marţiale, care constituie o sinteză din sistemul antic Chan-Shaolin-Si (Shaolin Kung Fu, Templul de Nord) şi Karate-Do modern. Shaolin-Si a ajuns in Europa în anii 1950 prin maestrul Chen Tao Tze (Tze-Gerard Karel Meijers), care a fondat Shaolin Kempo în Olanda. Datorită faptului că metodele de antrenament tradiţionale orientale de regulă nu sînt practicabile de către europeni (europeni de regulă nu se pot antrena zilnic mai mult de 2-4 ore, nemaivorbind de componenta meditativă), un elev al maestrului Sifu Meijers, Willy Horstmann, a introdus Karate ca antrenament de bază şi prin anii 1970-1980 a creat Shaolin Karate-Do, care uneşte elemente (moderne) de Karate cu elemente (arhaice) Shaolin Kempo şi Kung-Fu. De remarcat este faptul că Karate-Do a evoluat din Kung-Fu, şi prin Shaolin Karate are loc o "re-întîlnire" între forme vechi şi noi.
Răspîndirea Shaolin Karate actualmente se restrînge la vestul Germaniei (Rhenania) şi Olanda, cu unele şcoli izolate şi în alte părţi.
Sistemul practicat în vestul Germaniei şi Olanda nu trebuie confundat cu sistemul american Shaolin Kempō Karate (uneori denumit pe scurt tot Shaolin Karate). Sistemul american Shaolin Kempō Karate bazează pe un concept asemănător, dar are alte rădacini, anume Kara-Ho Kempo Karate în primul rînd, care a ajuns în America de Nord prin Hawaii.
Elementele Shaolin Karate
1. Karate-Do [şcoala elementară de mişcare ca bază arhetipică]
2. Shaolin Kempo [sistem de luptă Kempo adaptat de Sifu Tse Meijers]
3. Pokkeck ["box chinezesc", sau "box de templu", sistemul antic dur de luptă a călugarilor Shaolin. Pokkeck este strămoşul Karate-ului].
4. Wu-Dang Tai-Keck [forma de luptă a Tai-Chi]
În Shaolin Karate nu se practică campionate şi meciuri. Shaolin Karate nu este un Karate "sportiv", ci se concepe ca "artă" de luptă al cărei ultim obiectiv este perfecţionarea personalităţii, unitatea corpului şi spiritului, unitatea de yin şi yang.
Shito-Ryu este un stil de karate dezvoltat în anii 1930 de Kenwa Mabuni. Termenul "Shito" provine din combinaţia de "shi" şi "to", primele semne ale maestrilor lui Mabuni, maestrul Yasutsune Itosu şi maestrul Kaneryo Higaonna. Iniţial denumit "hanko ryu" (stilul semi-dur), din respect pentru maeştrii săi, Mabuni a schimbat ulterior denumirea stilului fondat de el.
În Japonia, shito-Ryu este unul din principalele patru stiluri de karate (alături de shotokan, wado-ryu şi goju-ryu). Shito-Ryu menţine mai multe tehnici originale shuri-te şi naha-te (ultimele ca şi goju-ryu) decît shotokan. Din punct de vedere tehnic, shuri-te şi tomari-te conţin mai ales mişcări lineare şi rapide, pe cînd naha-te mai degrabă mişcări circulare şi suple.
Okinawa Isshin-ryu (Calea inimilor unite) este un stil de artă marţială originar din insula Okinawa
Istoric
Okinawa este patria şcolilor de arte marţiale cunoscute îndeobşte sub denumirea de Karate. De provenienţă chineză şi cu aportul substanţial al populaţiei locale, Karate s-a sintetizat de la început ca un sistem defensiv civil, de luptă "om la om". Denumirea de Karate este folosită abia începind cu secolul XX, în trecut fiind uzuală denumirea "To De" (mâna chinezească). Gichin Funakoshi înlocuieşte ideograma „kara” (China) cu „Kara” (gol) din cauza conflictului existent între naţionalismul japonez şi tot ce era străin. În anii ’30 maeştrii din Okinawa adoptă oficial denumirea Karate cu ideogramele „mâna goala”, formulă utilizată de toate şcolile din Okinawa în prezent, inclusiv de celebra şi străvechea şcoală Kojo, care are cel mai vechi stil de Karate atestat documentar din Okinawa. Alte denumiri uzuale în ziua de astăzi, Kempo, Okinawa Te, Ryukyu Kempo, etc. sunt în general sisteme de sorginte hawaiană sau americană cu rădăcini în Okinawa, dar amestecate cu Jiu Jitsu sau Kung Fu.
Tatsuo Shimabuku
Un stil aparte care conservă multe din tehnicile antice cum ar fi: lovitura cu pumnul vertical, versiuni vechi ale kata Kushanku, Naihanchi (Tekki), Chinto, este Isshin-ryu (şcoala inimilor unite) creat în anii 1950 de către maestrul Tatsuo Shimabuku din Okinawa.
Tatsuo Shimabuku s-a născut pe 9 septembrie 1906 în satul Kiyan din Okinawa într-o familie modestă cu 10 copii. Având o constituţie destul de firavă, părinţii decid să-l trimită să înveţe karate la unchiul său, Urshu Matsumura, care preda Shorinryu într-o localitate apropiată. Micul Shimabuku participă cu mult zel la antrenamentele unchiului său, ţinând cont că trebuia să muncească în ferma familiei şi să străbată în fiecare zi cei 8 km până la dojo (sala de antrenament). Progresează foarte repede ajungând în câţiva ani asistentul unchiului său şi posesorul unor abilităţi remarcabile: câştigă constant la concursurile de aruncare a suliţei şi de sărituri.
La 23 de ani începe studiul cu unul dintre cei mai faimoşi maeştri de karate Kyan Chotoku. De la acesta îşi însuşeşte Shorin kata: Seisan, Naihanchi, Wanshu, Kushanku (versiunea Yara), Tokumeni No Kun precum şi exerciţiile de kiko (lucru cu energia internă ki). Prin maestrul Kyan il cunoaşte pe Choki Motobu şi studiază pentru o perioadă în paralel cu acesta lupta liberă. S-ar părea că la Motobu l-a întâlnit pe misionarul creştin de origine chineză Tang Gee Hsiang care îl învaţă principii şi tehnici de Hsing Yi (stil intern de Kung Fu, foarte agresiv). Din Hsing Yi este cert că provine Yory Ashi (deplasarea cu pasul adăugat) precum şi extraordinara ofensivitate a stilului Isshin-ryu.
După moartea maestrului Kyan în 1945, Tatsuo Shimabuku studiază Gojuryu cu fondatorul acestui sistem, Chojun Miyugi incluzând în sistemul său Sanchin şi Seienchin Kata. Despre Sanchin va spune că “nu există karate fără Sanchin”. În această perioadă Tatsuo Shimabuku îşi testează de multe ori tehnicile marţiale în lupte de stradă, în special cu răufăcătorii Yakuza, ajungând să fie cunoscut şi temut ca luptător. Pentru completarea cunoştinţelor marţiale, practică kobudo (arme traditionale) cu Moden Yabiku şi cu Shinken Taira, studiind cu acesta din urmă până în 1960.
Spre sfârşitul anilor 40, Tatsuo Shimabuku îşi deschide un mic dojo in Agena unde predă propria viziune, rezultată din îmbinarea celor mai bune principii şi tehnici din Shorin si Goju sub denumirea de “Chan migwa-tei (“stilul karate al lui Kyan cel cu ochii mici”). In ianuarie 1954 Tatsuo Shimabuku are un vis în care o zeiţă a apelor, Mizugami îi spune să-şi denumească stilul Isshin-ryu (Şcoala inimilor unite). De aceea, ziua de 15 ianuarie 1954 este considerată ziua de naştere a stilului Isshin-ryu iar emblema stilului o reprezintă pe zeiţa apelor ieşind din mare.
Prima organizaţie oficiala de karate Isshin-ryu, American Okinawan Karate Association - AOKA (”Asociatia Americano-Okinawiana de karate”), a fost formată în 1960 de Tatsuo Shimabuku, Eiko Kaneshi, Harold Mitchum, Kinjo Kinsoku, Steve Armstrong şi alţii. În 1964 şi 1966, Tatsuo Shimabuku îşi vizitează elevii din America. Cu această ocazie este realizat un film cuprinzând toate mişcările kata din stil. În 1972, Tatsuo Shimabuku se retrage din funcţiile oficiale, lăsându-l pe fiul său Kichiro la conducerea stilului. Maestrul Tatsuo Shimabuku moare pe 30 mai 1975.
Dezvoltarea stilului Isshin-ryu după moartea lui Tatsuo Shimabuku
De remarcat că la începutul anilor 50, Corpul Puşcaşilor Marini ai Statelor Unite căuta un maestru şi o metodă pentru instruirea soldatilor în lupta corp-la-corp. Criteriile de alegere a metodei preferate erau: agresivitatea, simplitatea, uşurinţa învăţării şi rapiditatea progresului. Dupa vizitarea mai multor dojo-uri din Okinawa precum şi din restul Japoniei, oficialii puşcaşilor marini s-au oprit asupra stilului Isshin-ryu care întrunea toate calităţile menţionate. Povestirile spun că Tatsuo Shimabuku i-a uimit pe americani bătând câteva cuie groase într-o bârnă de stejar doar cu cantul mâinii, afirmând că îi poate antrena să facă la fel în 3-4 luni. Chiar şi în prezent stilul Isshin-ryu constituie baza antrenamentelor de luptă corp-la-corp ale Puşcaşilor Marini şi ale trupelor SEAL ale Marinei Statelor Unite, iar instructorii militari sint purtători ai centurii negre în stilul Isshin-ryu. Eficienţa acestui stil a fost testată cu suces în războaiele din Coreea si Vietmam. La ora actuală, Isshin-ryu este unul dintre cele mai răspândite sisteme pe continentul american. Adaptabilitatea şi lipsa de prejudecăţi în domeniul tehnic l-au făcut să fie cel mai unitar stil de Karate până în present.
În Isshin-ryu există foarte multe curente, asociaţii, maestri, fiecare având propria metoda, uneori cu foarte multe deosebiri faţă de forma iniţială, dar toţi practică Isshin-ryu.
Joshinkan Isshin-ryu
Joshinkan Isshin-ryu curentul spiritului superior al inimilor unite este o abordare deosebită a stilului Isshin-ryu, care promovează o concepţie realistă a tehnicii de Isshin-ryu, mai apropiată de lupta de stradă, pe baza tehnicilor vechi de luptă corp la corp dezvoltate în Okinawa. Tehnica traditională este folosită ca sursă de inspiraţie pentru tehnicile moderne, având în vedere că multe din vechile metode erau destinate omorîrii adversarului, nemaifiind actuale in contextul modern. Pe de altă parte, multe din tehnicile vechi de luptă sunt foarte actuale în contextul conflictului stradal contemporan. Stilul Joshinkan a adoptat, de asemenea, multe tactici şi tehnici din stilurile shoot wresling, Brazilian Ju Jitsu, American Kempo, Escrima şi chiar din Kick Boxing. Toate aceste se pot regăsi cu puţină imaginaţie şi în mişcările Kata vechi. Creatorul conceptului, Shihan Lars Andersen (5 Dan Isshin-ryu) lucrase ani ca poliţist sub acoperire cu bandele de motociclişti (Hell’s Angels) şi fusese instructor în cadrul Forţelor Naţiunilor Unite în Kosovo (KFOR) şi al Academiei Daneze de Poliţie. Având o bogată experienţă în ceea ce se numeşte luptă de stradă, el a studiat multe mişcări din Kata vechi adaptându-le şi facându-le eficiente în contextul actual. În Joshinkan Isshin-ryu există o formă de luptă de antrenament, numită “Dojo Kumite”, în care sunt permise foarte multe tehnici din arsenalul de tehnici: lovituri de braţe la faţa si la corp, prize, proiecţii, luptă la sol, loviturile la testicule toate în condiţii de contact direct, aşa cum erau vechile forme de lupta tegumi din Okinawa.
In Europa şi în România curentul promovat este Joshinkan Isshin-ryu.
Descrieri ale stilului Isshin-ryu
Caracteristici ale stilului Isshin-ryu
Principalele caracteristici ale Isshin-ryu sunt:
lovitură cu pumnul în poziţie verticală, mai supla decât lovitura „tirbuşon”, dar mai rapidă şi mai seacă;
blocaje executate suplu şi dur (există curente de Isshin-ryu unde nu există conceptul de blocaj) cu partea musculară a braţelor si picioarelor;
tehnici de picior executate biciuit, rapide si scurte;
complexitate tehnică deosebită: lovituri de braţ şi de picior, tehnici de blocaj de braţ şi de picior, chei, prize, proiecţii, fixări, strangulări, luxări, acţiuni asupra punctelor sensibile ala organismului uman si punctelor de acupunctură (Kyosho jutsu);
tactica principală în luptă: lovituri de braţe la cap şi tehnici de picioare în partea de jos a corpului, eventual în testicule sau pe articulaţii;
tehnici simple de învăţat şi metodică raţională, astfel încât într-un timp relativ scurt să se ajungă la eficienţă pe stradă;
lipsă de prejudecăţi în materie de tehnică. (sintagma „nu fac aşa fiind că nu există” nu este folosită în Isshin-ryu);
tehnici energetice si de condiţionare eficiente, multe dintre ele de sorginte chinezească: „Scriptura asuplizării tendoanelor”, Chishi, Nigirigami, Kote gi tai, Kakie, Tegumi, Makiwara, Kiko (qi gong okinawian);
îmbinare între lovituri si chei, proiecţii (tuite);
metodică de predare raţională astfel încât Isshn-ryu să nu fie doar apanajul unor indivizi solizi;
complexitate tehnică la niveluri înalte şi rafinament;
8 kata de mâini goale şi 5 de arme albe. Toate mişcările sunt studiate cu aplicaţiile specifice cât mai realist;
promovarea luptei contact şi a autoapărării realiste.
Kata
Kata (型 or 形) (in traducere literală: "formă") este un cuvânt japonez care descrie în detaliu modul în care trebuie efectuată o mişcare. Un sistem este sintetizat prin metodele formale de a-l practica sau kata. În general se consideră că există treisprezece kata care aparţin stitului Isshinryu: (opt fără arme, trei cu arme Bo şi două cu arme Sai
Kata fără arme
(listate în ordinea de învăţare)
Seisan (十三 Seisan)
Seiuchin (制引戦 Seiyunchin)
Naihanchi (ナイハンチ Naihanchi)
Wansu (汪楫 Wansū)
Chinto (鎮闘 Chintō)
Sanchin (三戦 Sanchin)
Kusanku (公相君 Kūsankū)
Sunsu (スンスウ Sunsū)
În unele şcoli de Isshinryu ultimul kata care se învaţă este Sanchin. În altele se învaţă Wansu înainte de Naihanchi.
Kata cu arme Bo
Tokumine no kon (徳嶺の棍 Tokumine no kun)
Urashi bo (浦添棒 Urashī bō)
Shishi no kon (添石の棍 Shīshi no kun)
Kata cu arme Sai
Kusanku sai (公相君サイ Kūsankū sai)
Chatanyara no sai (北谷屋良の釵 Chatan Yara no sai)
Originile şi semnificaţiile diferitelor Kata
Seisan înseamnă "13" and a fost preluată din stilul Shorin-ryu, fiind una din cele mai vechi kata.
Seiuchin înseamnă "kata de război" şi a fost preluată din stilul Goju-ryu
Naihanchi means "calul de fier" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Wansu înseamnă "formă de a zvârli" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Chinto înseamnă "lupta spre este" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Sanchin înseamnă "trei bătălii" şi a fost preluată din stilul Goju-ryu
Kusankuînseamnă to "vedere spre cer" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Sunsu înseamnă "fiul omului bătrân" or "omul puternic" şi a fost inventată de Tatsuo Shimabuku Tatsuo deoarece dorea să concentreze într-o singură kata, toate mişcările pe care le considera importante pentru Isshin-ryu. Ea conţine multe mişcări care fac pare din alte katas care se întâlnesc în Sunsu.
Goju-ryu înseamnă "modul dur şi moale" iar cele două two kata pe care Isshin-ryu le preia din Goju-ryu, anume Seiuchin and Sanchin, sunt două kata care sunt adeseori practicate cu o respiraţie accentuată şi o tensiune dinamică. Ele constituie tehnici avansate de respiraţie şi, dacă sunt bine executate, se pot uşor distinge elemente dur/moale al fiec+reia dintre aceste kata.
Organizare internaţională
Conducătorul actual al Isshin-ryu din Okinawa este Kichiro Shimabuku (10 Dan), fiul cel mai mare al lui Tatsuo Shimabuku. Există însă şi divergenţe de ordin politic şi unii dintre practicanţii stilului ar prefera să-l urmeze Ciso Shimabuku, pe fiul mai tânăr al lui Tatsuo Shimabuku sau pe ginerele lui, Angi Uezu (9 Dan), care este conducătorul altei organizaţii în Okinawa.
Exista numeroase organizaţii de Isshin-ryu care sunt independente de conducerea din Okinawa, fiecare având alt conducător. Dintre aceste organizaţii se pot menţiona:
Isshin-ryu Karate-Do Association (IKA) condusă de un comitet de maeştri de karate care urmează învăţăturile lui Arsenio J. Advincula;
The United States Isshin-ryu Karate Association (USIKA) condusă de Hanshi-Sei Phil E. Little;
International Isshin-ryu Karate Association (IIKA);
American Okinawan Karate Association (AOKA);
Okinawa Isshin-ryu Karate and Kobudo Association fondat de Angi Uzeu;
Joshinkan Isshinryu Karate Kobudo Renmei;
United Isshin-ryu Karate Association (UIKA):
United Isshin-ryu Karate Federation (UIKF):
Order of Isshin-ryu (OI);
Tatsuo Kan Society (TKS);
La nivel mondial există United Isshin-ryu Council, un fel de consiliu de coordonare a tuturor organizaţiilor independente de Isshin-ryu care păstrează unitatea stilului.
The Isshin-kai este o asociaţie de Isshin-ryu, Karate şi Kobudo care urmăreşte să păstreze învăţăturile lui Tatsuo Shimabuku. Ea a fost creată în septembrie 1998 de către difiţi discipoli direcţi ai maestrului Tatsuo Shimabuku, printre care: Tokumura Kensho, Arsenio J. Advincula and Robert Safreed.
Isshin-ryu în România
În România primul dojo s-a deschis pe 1 octombrie 1998 in Iaşi. În 2006 numărul lor a crescut la 7 dojo la Iaşi, la Suceava, la Bacău şi în judeţul Argeş, cu un total de circa 150 de practicanţi. Răspândirea dificilă se datorează faptului că Joshinkan Isshin-ryu este un sistem necomercial care pune mare accent pe formarea spiritului de luptător în adevăratul sens al cuvântului si nu pe un karate de duminică. Organizaţia română promovează lupta contact cu şi fără arme. De asemenea, Joshinkan Isshin-ryu, în ciuda aspectului foarte dur si necomercial, poate fi practicat şi de către persoanele cu diferite afecţiuni circulatorii şi locomotorii în scopul recuperării şi întreţinerii sănătăţii. In dojo-ul central din Iaşi există un număr de persoane cu diferite afecţiuni care în timp s-au recuperat şi practică în continuare Isshin-ryu pentru menţinerea sănătăţii. Practicanţii stilului Isshin-ryu consideră că complexitatea deosebită (de exemplu, există peste 70 tehnici diferite de picior) şi antrenamentul neconvenţional ajută foarte mult la dezvoltarea inteligenţei şi a spiritului.
Organizaţia Română de Isshin-ryu este afiliată la Joshinkan Isshinryu Karate Kobudo Renmei si la Okinawian Isshinryu Karate and Kobudo Asociation condusa de Sensei Angi Uezu (9 Dan).
Stilul Isshin-ryu este promovat în România de Sensei Andrei Trandaf (3 Dan)
În majoritatea artelor marţiale există o secţiune de demonstraţii sau teste de lovituri de forţă. În cadrul acestora practicantul trebuie să spargă diferite materiale dure cu ajutorul unei lovituri date cu "armele naturale ale corpului". Această artă de a sparge se numeşte TAMESHIWARI.
Desigur mai exista si o multime de alte stiluri de arte martiale japoneze despre care nu am scris. Acestea ar fi: Wado-ryu, Hon-Do-Ryu, World Oyama Karate, Iai-do, Kobudo.
Cativa termeni
Agura
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Agura (胡座) este denumirea japoneză a unei poziţii de a sta aşezat. Este poziţia denumită în mod obişnuit în lumea occidentală prin „picioare încrucişate” (engleză cross-legged) sau denumită popular în limba română prin „stând turceşte”.
Descriere
În această poziţie fiecare picior este ţinut îndoit peste partea interioară a celuilalt picior, aproximativ la nivelul gleznelor. Partea exterioară a gleznei şi laba piciorului fiind aşezate pe suprafaţa de stat. Această poziţie este diferită de poziţia semilotus sau de poziţia lotus.
Folosire
Este folosită în unele arte marţiale tradiţionale japoneze (aikido, karate-do), împreună cu poziţia seiza. Agura este o poziţie de repaus deplin, spre deosebire de seiza (din care se poate trece uşor în gardă sau în poziţie de luptă — kamae). Se foloseşte, de exemplu, în momentele explicaţiilor demonstrative mai îndelungate din timpul antrenamentelor, pentru a urmări concentraţi explicaţiile şi a nu fi distraşi de neobişnuinţa folosirii poziţiei seiza (în special de către practicanţii începători, neobişnuiţi cu poziţia seiza).
Aikidō (合気道, Aikidō?) (sau folosind un kanji vechi: 合氣道}}, este o artă marţială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marţială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) şi se bazează pe utilizarea forţei adversarului prin aplicare de tehnici articulare şi eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări şi, în mică măsură, lovituri. Aikido îşi are rădăcinile în jujitsu şi tehnicile de luptă cu sabia şi suliţa utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenţia maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistenţă, utilizarea forţei adversarului cât şi emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Bagua şi Xingyi.
Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează şi nu participă la competiţii. Există în schimb numeroase demonstraţii în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).
Budō (武道:ぶどう, Budō?) este un termen japonez care descrie artele marţiale. De obicei este folosit exclusiv cu referie la artele marţiale japoneze.
Etimologie
Budō este compus din cuvintele bu (武:ぶ, bu?), care înseamnă război sau marţial, şi dō (道:どう, dō?), care înseamnă cale sau drum. În particular dō este derivat din termenul budist din sanscrită mārga (care înseamnă cale spre iluminare). Termenul se referă la idea de a formula propoziţii, care sunt supuse criticii filozofice iar apoi urmează o „cale” de realizare a lor. Dō seminifică o „cale în viaţă.” Dō în context japonez, este termen experimental, experimental în sensul că practica (calea în viaţă) este norma verificării validităţii disciplinei cultivate printr-o formă de artă. Budō modern nu are inamic extern, doar inamic intern, şi anume propriul ego care trebuie înfruntat. (Starea de Muga-mushin). Similar cu budō, bujutsu este compus din cuvintele bu (武, bu?) şi jutsu (術:じゅつ, jutsu?), care înseamnă ştiinţă, cunoaştere sau artă. Astfel, budō se traduce cel mai adesea prin „calea războiului” sau „calea marţială” în vreme ce bujutsu se traduce prin „ştiinţa războiului” sau „cunoaşterea marţială”. Adesea însă budō şi bujutsu sunt folosite împreună cu expresia „arte marţiale.”
Budō sau Bujutsu
Este foarte dificil de trasat precis delimitarea dintre budō şi bujutsu. Uneori, diferenţele sunt considerate de natură istorică, alţii invocă diferenţe în metodele de antrenament, în filozofia antrenamentului sau evidenţiază dezvoltarea spirituală. Mulţi consideră însă deosebirile ca fiind o construcţie falsă ce nu au nicio bază istorică.
Kendō (剣道, Kendō?), „calea sabiei”, este arta marţială japoneză a scrimei. Kendō s-a dezvoltat din tehnicile tradiţionale japoneze de luptă cu sabia, cunoscute sub denumirea de kenjutsu.
Kendō este o activitate solicitantă fizic şi mental care combină valorile solide ale artelor marţiale cu elemente fizice specifice sportului.
Practicanţii de kendō sunt numiţi kendōka (cel care practică kendō) sau kenshi (spadasin).
Kendō se practică de către kendoka purtând o îmbrăcăminte în stil tradiţional japonez şi o armură pentru protecţie numită bogu. Ca arme se foloseşte unul (sau două) shinai. Kendō poate fi privit ca stilul japonez de scrimă, însă el diferă foarte mult de scrima europeană prin mişcările sau tehnicile folosite. Acest lucru se datorează faptului că sabia folosită este diferită, la fel cum diferă şi modul în care aceasta este folosită. Antrenamentul de kendō este foarte „gălăgios” prin comparaţie cu alte arte marţiale sau sporturi pentru că un kendōka foloseşte un strigăt, kiai, pentru a-şi exprima spiritul, iar de fiecare dată când se execută un atac sau o lovitură piciorul din faţă vine in contact cu solul printr-o mişcare similară cu ştampilarea.
Numărul practicanţilor de kendō este estimat astăzi la opt milioane de oameni, din care aproximativ şapte milioane de practicanţi în Japonia.
Kendō este una din căile ce compun budō şi înglobează esenţa artelor marţiale japoneze.
Semnificaţie
KatanaKendō este calea de a disciplina caracterul uman prin aplicarea principiilor katana.
Scopul practicării kendō
Modelarea minţii şi corpului.
Cultivarea unui spirit sănătos,
printr-un antrenament corect şi susţinut,
pentru strădania perfecţionării în arta kendō.
Preţuirea politeţii şi onoarei dintre oameni.
Asocierea cu alţii cu sinceritate,
şi totdeauna urmărirea educării de sine.
Astfel, practicantul va putea:
să îşi iubească ţara şi societatea,
să contribuie la dezvoltarea culturii,
şi la promovarea păcii şi prosperităţii printre toţi oamenii.
Ce este Kendō
Shinai - înlocuitor din bambus pentru katanaKendō este scrima japoneză derivată din străvechea artă a samurailor. Folosind o imitaţie de sabie realizată din şipci de bambus, şi purtând apărătoare, un practicant kendo se luptă cu un oponent conform unor modalităţi de a înscrie puncte şi reguli prestabilite.
Kendō este o modalitate excelentă de antrenament pentru disciplina mentală si fizică.
Kempō Karate sau numai Kempō, cunoscut de asemenea sub varianta de Kempo sau Kento (Kanji 拳法), este o formă mixtă de artă marţială, care s-a dezvoltat pe la mijlocul secolului XX printre altele din arta de luptă a călugărilor chinezi Shaolin ("Quan-Fa" sau Kung-Fu) şi descendentul acestei arte marţiale pe Okinawa, Karate-Do. Kempo înseamnă "calea pumnului".
Originea termenului
Kempō originează din pronunţia japoneză a două semne chinezeşti, care în China se pronunţă "Quan-Fa" sau "Chuan-Fa" (Kung-Fu), iar în Japonia se pronunţă "Ken-Po" sau "Kem-Po". În ţara de origine, China, Quan-Fa este un termen general pentru toate artele marţiale. Pe insula Okinawa şi ulterior în Japonia termenul de Kempō după anii 1930 a fost înlocuit de termenul "Karate", pentru a ascunde originea chinezească a artei marţiale şi a cuvîntului.
Ierarhia in Kempo
In Kempo ,la fel ca si in alte arte martiale sunt folosite centuri de diferite culori pentru a se diferentia vechimea dar si priceperea celor ce practica stilul. Astfel voi prezenta o ierarhie completa a centurilor:
Alba cu tresa galbena(alba 5 kiu);
Galbena(galbena 7 kiu);
Portocalie;
Verde;
Albastra;
Maro;
Neagra;
Neagra cu un dan ,gradul numindu-se:Sempai;
Neagra cu 2 dani pana la neagra cu 4 dani inclusiv,gradul numindu-se:Sensei;
Neagra cu 5 Dani,gradul numindu-se:Renji;
Neagra cu 6 si 7 dani,gradul numindu-se:Shihan;
Neagra cu 8 si 9 dani;
Neagra cu 10 dani gradul numindu-se:Mejin.
Stiluri
Kosho Shorei Ryu - Kempo Karate
numit şi stilul "Batrânului Pin" de la locul unde a fost fondat acest stil de Kenpo japonez de călugări în urmă cu aprox 750 de ani. Şcoala are ca emblemă un octogon, semnificând cele 8 direcţii de deplasare, cele 3 poziţii ale mâinii din salutul ezoteric al şcolii precum şi pinul, bambusul şi floarea de cireş; fiecare având semnificaţii multiple, ezoterice. Şcoala conţine tehnica cu şi fără arme, lovituri, forme articulare, atacuri pe puncte vitale, medicina tradiţională, masaje şi caligrafie. În România se poate practica de asemenea şcoala Kosho Shorei Ryu Kenpo.
Chinese Kara-Ho Kempo Karate
un stil de sine stătător dezvoltat pe insulele Hawaii de către maestrul William Chow (1914 – 1987), fiu al unui călugăr chinez Shaolin şi a unei femei din Hawaii. Kara-Ho înseamna "unitate de corp, suflet şi raţiune).
American Kenpo Karate (Ed Parker Kenpo)
un stil dezvoltat de Edmund Kealoha Parker, care e o mixtură de tehnici vechi şi noi din diferite culturi (chineză, okinawiană, hawaiiană, americană) şi care urmăreşte aplicabilitatea ca sistem de autoapărare "pe stradă".
Shaolin Kempo
un stil de kempo fondat de maestrul Chen Tao Tze (Sifu Tse Meijers / Tze-Gerard Karel Meijers), un calugăr Shaolin, în anii 1950 în Olanda.
.Sa vezi ce Karate-ka devin yo