Felicitari pt topicul inspirat,Arashi.
Mi-a placut ultimul one-shot, "De ce scriem?". Nu e o intrebare simpla,intr-adevar. Un motiv de gandire.
E randul meu sa pun un one-shot. Putin cam tragic,e adevarat...dar cei care vor reusi sa citeasca printre randuri isi vor da seama ca exista si ceva dincolo de un final trist.
Este un fragment din pov. originala de unde a pornit "Pictand Pasiunea",un fic pe care unii din voi il stiu. Acolo cele doua personaje sunt reunite,fara tragedii dar cu multa actiune si suspans.
Va las cu fragmentul,cam lung. Sper sa aveti rabdare...Enjoy! :6:
Apus împietrit
Cele câteva raze de soare străbăteau încăperea cu lumina lor dispersă până la capătul camerei. Urmele de zgârieturi de pe zid zăceau adâncite ca nişte umbre evidenţiate în contrast cu razele palide. Trezirea era întotdeauna cea mai grea,lăsându-i un gust amar în cerul gurii,ca şi cum ar fi muşcat din carne crudă. Îşi trecuse limba peste buzele sale uscate,simţind acele crăpături adânci în buza de jos. Clipea lent,lumina intrându-i în ochi fără să-l orbească pentru că vederea nu îl ajuta cu multe oricum. Pipăi spaţiul gol de lângă el,degetele sale îndoindu-se cu forţă pentru a strânge cearceaful în pumn. Braţul tremurase câteva secunde,cât timp se auzise un geamăt sufocat de durere. Era o dimineaţă ca oricare alta,în marea viselor sale pierdute,ce îl depărtau de mirajul unei lumi pe care o chema a sa. Pentru că realitatea îl pierduse.
Închise iar ochii,spectrul luminos alintându-i pleoapele. Era cuprins de o ciudată amorţire,o ameţeală ce îl făcea să îşi simtă aşternutul precum un foc încins aşezat deasupra lui. Aruncase pătura la o parte,pe jos lângă hainele lui răvăşite şi murdare. Palmele îi acopereau transpirate faţa palidă şi trasă. Pungile de sub ochi ascundeau nopţile nedormite,coşmarurile şi crizele violente. Roşeaţa în locurile unde albul trebuia să predomine evidenţia acele vene ce păreau a se proiecta pe tot cuprinsul ochiului. Solitudinea camerei îl cuprindea cu greutatea ei, îngreunându-i respiraţia. Se ridică din pat clătinându-se, vederea albindu-i-se pentru câteva clipe cât de ghidase după mâna sa întinsă ce atingea peretele. Cu mişcările slăbite şi tremurate se îndreptă spre singura ieşire. Uitase să se schimbe de hainele pe care le avea,cămaşa neagră şifonată şi pantalonii desfăcuţi la câţiva nasturi,stând largi pe lângă abdomenul său plat.
Butonă cele câteva cifre,mulţumit că memoria sa încă mai reţinea unele amănunte. Mânerul uşii se desfăcuse,cu un click melodios făcându-l să tresară. Deschisese larg ochii săi verzi, pupila micşorându-se constant cât timp se întorsese cu faţa spre cameră.
„Brian!?” Vocea lui stinsă răsunase în liniştea încăperii,lumina străbătând parcă mai puternică până la el. Îl înşela cu umbrele ei, perdeaua mişcându-se lin,ascunzând parcă de privirea lui siluete ondulate. Un joc ce nu-l uitase,şi înaintase cu disperare,trăgând materialul cu tot cu galerie. Respira din greu,cercetând spaţiul gol din faţa ochilor cu disperare pentru o urmă de negaţie. Pentru un strop de fericire,inima lui căzând în negura violentă de mai înainte. Se întorsese iar pentru a privi în spate,trecând iar cu privirea peste locurile din cameră.
„Te joci cu mine…Aşa e? Vrei să te găsesc,dragostea mea?” Întrebă plecând din locul unde stătea,trăgând din colţul peretelui un fotoliu,căutând în continuare. Se împiedicase de covorul persan,paşii lui răsunând cu greutate. Râsetele dulci îi răspundeau încă în urechi,zâmbind la rândul său cu o tristeţe halucinantă. Urma jocul dar lacrimile ce curgeau pe obrajii lui nu îl puteau minţi,dacă ar fi putut să ştie de ele. Îi răpiseră sufletul, condamnat să trăiască fără sens,pierdut în urmele unei iubiri sfâşiate prea devreme.
Întinse mâna,apucând mânerul uşii de la baie. Un zâmbet tulburat se arătase pe chipul lui,dar ochii lui erau strigătul de durere,lacrimile erau rugăciunea ce nu putea fi împlinită. Se ferise de întunericul din încăperea rece,dându-se înapoi cu câţiva paşi,aşteptând temător ca ceva să apară din negura ciudată. Înghiţise în sec,simţindu-şi gâtul uscat. Aprinsese grăbit lumina, cu speranţa că acolo se găseşte persoana iubită.
Nimic însă nu părea a fi dovada unei alte prezenţe;nemişcarea poseda lucrurile,dar inima lui se zbătea cu violenţă. Îşi simţea tâmplele arzând,furia începând să îi cuprindă chipul crispat. Pantofii grei îi scârţâiau pe gresia proaspăt curăţată,anticipând restul sunetelor ce sunau ca un ecou între cei patru pereţi. Oglinda spartă zăcea la câţiva centimetri de cada pătată cu sânge proaspăt,produsele cosmetice erau răvăşite în chiuvetă şi pe jos. Înjurături împleticite şi murmure joase erau rostite,multe fără sens altele ascunzându-şi însemnătatea în şiroaiele de sânge ce se închega deja pe mâinile lui. Orice era din sticlă sau plastic căzuse fără milă sub pumnii şi urletele lui de răzbunare.
Gălăgia făcută îl alarmase pe prietenul său cel mai bun. Cu respiraţia întretăiată,deschisese uşa la cameră cu cartela proprie şi se avântase spre baia de unde proveneau sunetele violente. Îi era întotdeauna teamă,se aştepta la ce era mai rău. Nu îşi putea imagina prin ce trece Zack,dar cu siguranţă nimeni nu şi-ar fi dorit un asemenea infern. Realitatea devenea insuportabilă, apăsătoare şi în cele din urmă,pierdută în visele unei reîntoarceri imposibile.
Îl găsise răvăşit ca întotdeauna,inevitabil de rătăcit,în privirea lui distingându-se nebunia unui bărbat ce pierduse totul,chiar şi pe sine. Fără să ezite îi prinsese braţele pentru a-l face să scape cioburile de sticlă înainte să se rănească şi mai grav.
„Unde este Brian?Unde l-aţi trimis!?” Întrebase imperativ, împingându-l cu forţă spre zid,Rob adunându-se pentru a respinge atacul şi a se menţine pe picioare. Până şi cu minţile pierdute Zack era la fel de periculos. Continuase să atace,bruscându-l în perete cu braţele.
„E cu Kira. Stai liniştit până se întoarce…” Minţise sufocat, pumnii lui Zack strângând gulerul de la cămaşa lui până nasturii cedaseră de la sine. După poziţia trupului său Rob ghicise că nu avea să termine harţa doar cu atât şi se pregătea să riposteze. Tânărul cu ochii verzi părea gata să-l dea cu capul de pereţi,şi imediat îşi fixase mâinile pe umerii lui,înainte de a fi tras,prins şi lovit fără încetare.
„Unde e Brian!?” În clipa aceea ştia prea bine că Zack nici măcar nu-l recunoaşte. Dacă ar fi ştiut cine este nu s-ar fi atins de el. Dar pumnii lui nu dureau la fel de tare precum neputinţa de a-l şti atât de rătăcit,fără noimă.
„Soldaţi!!” Ţipase,recurgând la staţia pe care o avea la brâu. Ştia că în câteva minute cineva va ajunge acolo. Trebuia să-l oprească pe Zack,înainte de a pierde şi bucata de viaţă ce îl ţinea prins în violenţa clipei. Imediat primii dintre subordonaţi veniseră,opriţi în prag,fără a şti pe care din căpitani să îl oprească.
„Tu,din dreapta!Adu-mi trusa din infirmerie!” Nu se mai obosea să le rostească numele,avea muşchii încordaţi la maxim. Zack încetase de a mai spune ceva,iar lucrul acesta nu era tocmai un semn bun. Probabil pierduse şirul gândurilor şi al faptelor,ceva intervenind,în aşa fel încât strânsoarea de la gâtul său slăbea cu fiecare moment ce trecea. Îi simţea degetele tremurând cu uşoare interferenţe,şi privind în ochii lui,vedea urmele unor lacrimi ce păreau a fi atât de roşii încât ar fi jurat că e sânge. Odată curse în jos îşi dădea seama că Zack are ochii roşii,fiind doar o iluzie. Se temea să nu îşi piardă şi el minţile,încercând să potolească nebunia amicului său.
„Nu plânge…”
„Vreau să mor. Fără el nu vreau să trăiesc.”
Îşi dădea seama că lacrimile curse erau o întoarcere subită spre lumea lor,o clipă ce părea că durează atât de puţin. Teama devenise şi mai adâncă încât aducea furie în tot trupul său. Îl pălmuise cu putere,dar Zack îl uimise cu rezistenţa sa. Înainte s-ar fi clintit din loc prin inerţie. Acum nici măcar nu clipise.
„Pleacă de aici!” Ripostase în momentul în care se aştepta mai puţin,lovindu-l cu piciorul în stomac. Brutalitatea îi tăiase suflul,şi apucase să cadă în genunchi,cu greu găsind forţa de a sta sprijinit în pragul uşii. Ochii lui se măriseră de spaimă văzându-l pe Zack apucând unul din cioburile de pe jos. Îl alesese pe cel mai mare,şi nu avea nici un dubiu că în acele clipe şi l-ar fi înfipt direct în inimă. Strigase după ajutor,cu disperare,părându-i-se o eternitate până soldaţii îl apucaseră pe Zack de braţe. Opriseră tentativa de suicid la timp.
„Robert!” Vocea Kirei era ca o binecuvântare. Îi adusese forţa necesară pentru a se reculege. Luase repede trusa din mâna unui soldat,profitând că Zack e ţinut bine. Încerca să se zbată în zadar, odată ce acul pătrunsese în pielea lui,toţi muşchii i se relaxaseră. Kira îl ajutase,sprijinind trupul amicului lor,de acum adormit datorită sedativelor.
„Va trebui să vorbim cu căpitanul rus iar. Criza asta a fost cea mai rea pe care a avut-o până acum.” Îl rugă Kira,încercând să îşi ascundă lacrimile. Probabil ştia la fel de bine ca şi el cum ajunsese Zack la o ruinare psihică. „Trebuie să existe ceva care să-l aducă pe un drum bun.”
„Dacă este atât de periculos de ce îl mai lasă în voia lui? Trebuie închis…” Apucase să vorbească unul din soldaţi,Rob ridicându-se de lângă amicul său.
„Taci şi respectă ordinile!” Zbierase apucându-l pe Zack de jos, cărându-l singur la loc în patul de unde se ridicase. Recunoştea că fără Zack îi era teamă să înfrunte singur pericolele. Se simţea mai singur ca niciodată,şi îi era dor de momentele în care amicul lui era optimist şi avea o atitudine încrezătoare. Ştia prea bine că totul devenise trecut de acum,ca un vis ce trece precum nisipul printre degete.
„A adormit?” Kira se apropriase masându-i umerii lent. Chipul lui Zack devenise atât de senin încât nimeni n-ar fi bănuit că tocmai cu câteva minute înainte ar fi fost în stare să-şi ia viaţa.
„Da. Va dormi câteva ore.”
„Ar fi bine să nu îl lăsăm iar singur.”
„E ultima dată când am să-l las singur. Fie că vrea sau nu. E tot ce am avut atunci când am ajuns aici. Nu ştiam ce ne aşteaptă,şi m-a ghidat deşi era în acelaşi întuneric ca şi mine.” Se ridicase de pe pat,mâinile lui ridicându-se în păr,încercând să îşi scoată toată frustrarea şi neputinţa. Nimic altceva nu ajuta.
――――――――*************************――――――――
Sertarul din frigoriferul infirmeriei fusese închis cu nervozitate. Sângele donat era rar şi puţin,iar analizele ce trebuiau făcute înainte de transfuzie nu erau posibile. Astfel,oricine putea fi infestat. Riscul vieţii…pentru a supravieţui. Câtă ironie,îşi spusese trecând cu vederea prin încăperea aproape goală. Geamurile murdare de praf şi lipsa unei aparaturi de calitate îl făcea să se întrebe ce şanse au de a rezista acolo. Reuşiseră atâtea luni…cât trăise Brian. După moartea lui totul se schimbase,pentru că atâtea depindeau de Zack. Ordinile,strategia,pregătirile ce se finalizaseră deja. Şi totuşi împreună visaseră la o întoarcere acasă. O întoarcere pe planeta lor,de unde veniseră, de unde îi salvase căpitanul rus.
Visul se transformase în coşmarul ambilor. Bănuia că o a doua lovitură după moartea tânărului blond fusese aceea a bătăliei duse pe Pământ,cu cei ce supravieţuiseră. Cei ca ei…cei care îi învinuiau pentru distrugerile produse şi pentru că nu reveniseră să-i salveze la timp. La ce bun? Se întrebase cercetând rafturile cu calmante. Nu avea habar care ar fi fost mai indicate,şi Kira rămăsese cu Zack. Asistenţa medicală putea să mai aştepte,îşi spuse desfăcând un flacon pentru a înghiţi cu lăcomie trei pastile.
Întorsese spatele la geam,pornind spre ieşire. Rămăsese nemişcat la sunetul asurzitor al exploziei ce provenea dintr-una din încăperile apropriate. Avusese spiritul de a-şi pune braţul deasupra capului,aruncându-se din instinct sub una din coloane,oprindu-şi respiraţia pentru câteva clipe. Numele Kirei îi venise în minte imediat,ignorând cioburile de pe jos,obiectele sparte sau faptul că urechile lui nu mai percepeau alte sunete. Pornise într-o fugă oarbă spre uşă,trăgând de rămăşiţele ei înţepenite. Sunetul de alarmă răsunase în toată astrobaza,spaima sa devenind tot mai mare cu cât nu pricepea ce anume se întâmplase. Ura astfel de clipe,ura disperarea…îşi amintise cât de calm putea fi Zack în asemenea situaţii. Închise ochii,rugându-se să fie amândoi bine,trăgând în zadar de mânerul de fier al uşii. Piuitul de la aparatul codificator indica blocarea ei.
—Rob!
—Zack! Zack,nu am staţia la mine! Unde eşti?!
Pe geamurile sparte începuse să intre fum negru,înecându-l şi provocându-i greaţă. Percepea cu greu bătăile din uşa de fier, păreau a proveni dintr-o văgăună îndepărtată,spre care aştepta să se îndrepte. Încă nu privise în spate. La simpla vedere a unui asemenea dezastru ar fi trezit în inima lui amintiri mult prea dureroase.
—Depărtează-te de uşă! Am băgat explozibil pe sub ea.
Îl îndrumase Zack,şi un pas deja îl făcuse.
—Unde e Kira?!
—Sunt cu Zack! Răspunsese imediat tânăra,asigurându-l că este bine. Abia acum putea răsufla uşurat şi se depărtase trecând de partea cealaltă a coloanei. Inevitabil,se întorsese cu faţa spre flamele ce intrau cu repeziciune printre geamurile sparte. Explozia era de proporţii,privind transfigurat la obiectele ce se topeau sub flăcări. Închisese ochii,simţindu-şi obrajii arzând de la căldura emanată. Fumul era împins din ce în ce mai mult în sus, spre încăperea unde se afla. Clipise rar,gândindu-se că a lupta cu propria ta frică era mai presus de a lupta împotriva oricărei entităţi extraterestre,sau a oricărui inamic.
Un şir de explozii se auzise şi mai tare,pereţii tremurând. Pentru o clipă trăise cu impresia că se crapă podeaua cu el. Ştia că atâta timp cât Zack e aproape nimic nu i se putea întâmpla şi îşi reglase respiraţia. Tresărise atunci când braţele Kirei i se încrucişaseră peste umeri într-o îmbrăţişare disperată.
O luase în braţe ignorând senzaţia de umed din ochii lui. Putea da vina pe fum.
Chipul palid al prietenului său cel mai bun nu îl liniştea deloc. Recunoştea o sentinţă în privirea lui,şi îi vedea buzele mişcându-i-se pentru a spune ceva. Suflul exploziei încă îl împiedica să audă.
—Suntem atacaţi!
Citise pe buzele acestuia,simţind cum i se opreşte sângele. Îngheţase în loc. Semnaseră tratate,erau luate hotărâri în privinţa astrobazelor. Populaţia existentă era sub limită oricum. A ucide ar fi fost o nebunie.
—Cine?!
Ţipase strângând umerii iubitei sale până ce acesta se văzuse nevoită să i se zbată în braţe,fără să-i dea drumul însă. Putea să enumere ocazii în care îşi făcuseră inamici,majoritatea avându-l ca ţintă pe Zack; dar nici un atac nu avusese astfel de proporţii.
—De pe Terra…
Venise răspunsul resemnat,Zack ferindu-şi privirea încruntată de a ambilor. Semenii lor,cei care ar fi trebuit să îi întâmpine pentru că erau teferi,pentru că puteau împărţi tot ce găsiseră acolo, se întorceau împotriva lor doar pentru nişte decizii care nu le aparţinuseră din principiu. Şi un destin ce nimeni nu l-ar fi putut evita.
—Nu avem altă soluţie. Aici este casa noastră,acolo nu suntem altceva decât nişte străini. Trebuie să apărăm ce a rămas…
Revenise tânărul cu privirea spre el,fixându-l nemişcat. În sinea sa îi dădea dreptate,oricât de sfâşiată ar fi fost inima lui între cele două extreme.
—Un război odată început trebuie dus până la capăt. Şi câştigat!
Îi întinsese acesta mâna,Rob prinzând-o cu hotărâre. Bănuia că urmau să fie singurii implicaţi,până la capăt,cum spusese şi Zack.
—Căpitanul rus ştie de asta?
—De la el am aflat…Cu numai un minut înainte de a fi atacaţi. Abia atunci a reperat semnalele lor. Au distrus trei astrobaze până acum.
Grăbise pasul alături de cei doi. Trecuseră de lifturi şi de primele galerii ce duceau spre ieşire. Se îndreptau spre subsol.
—Probabil sunt mulţi morţi…
—Nu te gândi la asta acum. O să le plătim cu aceeaşi monedă.
—Ochi pentru ochi,Zack. Dar câtă vreme vom face asta nimic nu va înceta. Iar eu vreau o viaţă tihnită. Rostise strângând mâna Kirei. Îi era teamă să o lase singură măcar o secundă,gândindu-se că exploziile s-ar putea repeta.
—Jos amândoi!
Auzise ordinul lui Zack,şi o apărase,ocrotind-o imediat ce flama izbucnise în urma lor. Aveau noroc că nimeni nu le împiedicase drumul până acum. Oricum Zack ar fi trecut şi prin foc doar să îi oprească. Avea aceeaşi determinare în ochii lui verzi,deşi mult mai groaznică ca la început. Nu îşi dădea seama dacă era ură profundă sau ceva mult mai intens de atât. Îi era greu să ghicească natura faptului pentru care Zack hotărâse a abandona pierzania şi nebunia lui. Îl nelinişteau întrebările care şi le punea în astfel de momente. Lacrimile Kirei îi umeziseră gulerul cămăşii. Ştia pentru ce luptă,şi că ea îi va fi alături. Nu îşi putea imagina însă ce anume îl condiţionează pe camaradul său.
—Să mergem. Nu e timp de plâns,Kira!
Apostrofase ştiind foarte bine că a cădea în depresie sau a-ţi pierde moralul în asemenea clipe te fac vulnerabil şi te victimizează.
—Zack are dreptate. Ai fost puternică şi ne-ai fost alături până acum.
—Încerc.
Le răspunsese cu vocea tremurătoare,mersul ei repezit trădând neliniştea trăită. Totul i se părea o nălucă,ceva ce li se putea întâmpla într-un coşmar comun. Lacrimile calde se scurseseră târziu în jos,în mintea ei având chipul lui Brian. Tânărul blond părea o icoană depărtată,un înger la care se ruga în acele clipe să-i aibă în pază.
Uşa de la subsol de deschisese lent,rarefiind aerul rece în aburi albi de ceaţă. Abia găsea puterea în picioare să le mişte pentru a merge în acelaşi ritm cu ei. Paşii răsunau în gol pe pavimentul întunecat,luminile deja aprinse reflectându-le umbrele singuratice. Zack deschisese grăbit vestiarele unde îşi ţineau uniformele şi o parte din echipament.
—Kira,va trebui să porţi uniformă. Vei urca cu Rob în navă.
Vorbise Zack căutându-i haine potrivite. În alte clipe ar fi fost o adevărată bucurie să aibă o asemenea ocazie. Îşi amintea cu tristeţe în timp ce îmbrăca uniforma,cât de entuziasmat venise Brian după zborul împreună cu Zack. Tânărul îi povestise în detalii amănunţite totul,ce simţise şi ce văzuse de sus. Teama se risipea odată cu aceste memorii. Dacă cineva putea da lecţii în a fi brav până la capăt acela fusese Brian. Nu ezitase niciodată. La fel şi ei doi. Avându-l pe Zack alături nu ar fi putut ezita,îşi spusese privind în treacăt spre el.
Mişcările cu care se îmbrăca erau stângace şi mecanice,dar cu un calm degajat. Lanţul cu pandantiv atârna la gâtul lui, strălucind la lumină de un alb pur. Îşi închisese jacheta, trăgând de fermoar până sus. Imediat luase casca sa în mână privind în aşteptare.
—Când eşti gata îmi dai un semn. Vreau să văd ce fac ceilalţi.
Terminase fraza în timp ce ieşea pe uşa glisantă,pornind spre cabina de unde putea contacta pe ceilalţi soldaţi.
Rob privise mersul lui drept,la fel de semeţ ca întotdeauna. O imagine ca atunci când Brian se afla în preajma lor.
—Poate că avea nevoie de o provocare serioasă ca cea de acum.
Îi ghicise Kira gândurile,făcându-l pentru moment să o fixeze serios. Orice provocare,importantă sau nu,nu putea şterge o asemenea traumă. O ştiau prea bine amândoi.
—Zack,ca şi mine,are o misiune de îndeplinit. De aceea am străbătut atâta drum. Am luptat şi am şi pierdut…
Răspunsul Kirei fusese întrerupt de o altă explozie. Nimic nu fusese atins la subsol datorită materialului protector,dar sunetele puternice reuşeau totuşi să se fie auzite. Paşii grăbiţi ai lui Zack îi făcuse atenţi pe amândoi.
—Să ne grăbim. Au atacat deja etajele de sus,şi sunt foarte mulţi răniţi. Au trimis elicoptere de la baza rusească,dar probabil vor ajunge mâine dimineaţă.
—La naiba! Putem muri cu toţii până atunci!
Înjurase Rob nervos,urmându-l pe Zack spre navele libelulă. Kira îşi potrivise casca,mergând în spatele lor. Toate acele sunete îi provocau o teamă inexplicabilă. Era mult mai uşor să te afli în preajma lor decât să le ghiceşti locaţia şi să te întrebi ce s-a întâmplat.
—Vom trăi şi vom vedea…
Răspunsese răspicat Zack,apăsând pe butonul de sub aripa navei pentru a deschide carapacea de sus. Scara de metal se coborâse imediat,talpa acestuia lăsându-se greu sub prima treaptă. Privise spre cei doi care urcau deja în nava lui Rob. Erau palizi,la fel ca şi el. Tremurul convulsiv trăda teama de moarte,o teamă ce îi devenise străină. Continuase să urce următoarea treaptă,simţindu-şi inima mai uşoară cu fiecare pas ce-l grăbea spre intrarea în navă. Nu mai zburase cu nava lui de la moartea lui Brian,dar toate manevrele le avea în sânge. Ca pe ceva ce nu se uită nici în somn.
Îşi sprijinise spatele pe scaunul de piele,aranjându-şi casca pentru a o conecta la aparatele navei. Trebuia să comunice cu Rob, şi în situaţiile bune cu cei de la turn. Un turn ce încetase să mai existe odată cu acel atac. Ordonase fiecăruia să se protejeze mergând în adăposturile de la parter. Nu le permisese să se implice unde nu puteau răzbate. Erau doar două nave libelulă, şi doar ei doi le puteau pilota.
—Zack eşti gata de decolare?
Îl privise Rob printre geamurile fumurii ale navei,tânărul făcându-i semn cu degetul ridicat. Pornise primul,porţile deschizându-se automat la pornirea senzorilor. Verificase fiecare parte a navei între timp,asigurându-se că totul funcţionează.
—Avem intermitenţe de comunicare sau mi se pare mie?
Întrebase Robert trăgându-şi căştile în jos pe urechi când un ţiuit îi întrerupsese. Era atât de persistent încât Kira le dăduse jos.
—Suntem reperaţi doar. Probabil inamicul caută frecvenţa noastră.
Venise răspunsul şi Rob bănuia că pe buzele lui Zack se aşterne un zâmbet ironic.
—Inamicul a şi găsit frecvenţa voastră.
O voce străină intervenise între ei,deşi acum că străbăteau orizontul,nici o navă nu se arăta. Zbura îndeaproape, fără a scăpa nava lui Zack din lumina radarului său.
—Şi cât crezi că o să mai găseşti frecvenţa asta?
Interogase Zack ridicând vocea puţin;inamicul nu se sinchisise să răspundă. Probabil bănuia că interceptarea avea să înceteze.
—Ar fi bine să renunţaţi la a lupta. Sunteţi depăşiţi numeric.
Se auzise o altă voce,ceva mai groasă;Zack fixând radarul din faţa sa.
—Este numai o impresie de-a ta.
Zâmbise calm reperând prima navă. Îşi pregătise de lansare primele proiectile şi întorsese ceasul pentru a potrivi prima lovitură.
„Atenţie! Suntem atacaţi!”
Se auzise în cască,Zack trecând cu viteză uimitoare printre cele câteva nave ce porneau atacul împotriva lor,luându-i prin surprindere.
—La Nord-Vest. Îi indicase lui Rob,care pornise spre punctul respectiv. Imediat pe radarul său apăruseră în jur de 15 nave.
Ar fi vrut să-şi împartă îngrijorarea cu Zack,dar îşi amintise că erau ascultaţi.
—Condoleanţele mele!
Le râsese Zack în nas,lovind prima navă. Se străduise să nu îşi dezvăluie vreodată tacticile de atac,astfel încât fiecare inamic era luat prin surprindere.
—Zack!
Vocea îngrijorată a lui Robert îi întrerupsese rânjetul.
—Avem două nave care ne urmăresc!
Intervenise Kira privind spre radar cu disperare. Acul se rotea înroşind locurile pe unde treceau în aer navele.
—Îmi pare rău dar am să întrerup transmisia.
—Ce faci Zack?!
Zbierase Rob fără a pricepe la ce se referă.
—Stai calm mă îndrept spre punctul vostru. Am aruncat în aer satelitul care permitea comunicarea.
—Şi cum de ne mai auzim?
—Nu era singurul. Iar acesta nu e construit de ei.
—Sunt două nave!
Revenise Kira între ei,fixând casca pentru a auzi răspunsul lui Zack.
—Le văd. Aveţi una în spate şi una mai în faţă.
—Bănuiesc că o manevră de înşelare a ambilor piloţi?
Răspunsese Rob sigur pe el.
—Până când ajung în acelaşi punct,vor şti ce vrei să faci.
—Şi atunci?
—Le aduci în punct comun şi eu le elimin. Muncă de echipă.
—Am înţeles,dar cum?
—Una e în spate,alta în faţă…schimbi traiectoria şi aduci una în dreptul tău şi alta în spate. Se vor unifica pentru a te lovi,dar ce nu ştiu este că înainte de asta,le voi lovi eu.
—Sună bine,căpitane Morgan.
—Nu te bucura,sunt doar două nave!Treci la treabă…
Auzise o altă explozie,fără a avea nava pe radar. Zâmbise ceva mai sigur ştiind că Zack lovise o altă navă. Depăşise spre est una din nave,amândouă pornind paralel în urmărirea lui,aşa cum prevăzuse Zack. Alarma care anunţa lansarea proiectilelor inamice începuse să sune.
—Stai liniştit,acum i-am prins pe amândoi.
Şi navele dispăruseră în bucăţele roşii pe radarul său,până ce nimic nu mai încurca acul verde.
—Şi acum începi să cobori,încetinind.
—Cum adică?!
—Crezi că e o manevră aşa rară? Eram în vizorul celorlalţi. Îţi imaginezi că e o fugă-n cerc până îi eliminăm.
—Am să-l elimin chiar eu!
—Sud,ţinteşte drept.
Se auzise strigătul de bucurie al Kirei,şi Robert îi mulţumise de indicaţii. Încă două nave eliminate şi mai aveau încă de trei ori mai mult. Clipele cât traversa văzduhul în căutarea unui punct slab al inamicului,pentru a lovi,i se păreau sufocante şi când reuşea să elimine o navă revenea la ambiţia obişnuită. Orice mişcare pe radarul său era scrutată cu atenţie şi bănuită dinainte.
Un entuziasm anticipat i-ar fi costat viaţa,dar măcar răsufla uşurat atunci când numărul navelor inamice scădea.
Fiecare explozie îi lumina geamul,simţindu-se una cu fiecare combustie şi împrăştiere. I se păreau a străluci sub lumina soarelui, palide şi pierdute. Aveau ceva în ele ce-l opreau în mirajul morţii. Aceeaşi chemare ce-i liniştea sufletul,ştiind că nimic nu-l poate despărţi de Brian. Timpul se oprise în loc, ceasul încetase a mai ticăi cu pierderea lui. Un trecut ce i se părea viu, mult prea viu pentru a-l putea uita. Prea sângeros să nu refuleze în a ucide,pentru a simţi că trăieşte. Ignora beep-ul ce-l anunţau că nava e ameninţată de proiectile inamice. Le vedea înainte de a fi lansate,le simţea pentru că le cerea…erau ale lui,dar asta o ştia numai el.
Doar o navă mai rezistase atacurilor,şi o urmărise pe radar cu conştiinciozitate. Nu credea în miracole,nu credea în altceva decât în clipa finală. Cu fiecare traversare a cerului purpuriu nu făcea altceva decât să se grăbească spre o revedere aşteptată demult. Mergeau pe căi separate,ştia asta. Şi nu regreta nimic.
Robert avea să-l ierte.
Închisese ochii înlăcrimaţi,simţind calmul şi anticiparea. Pleca cu memoriile lor,cu dragostea lor ce o purtase tot timpul în inima sa. Cu zâmbetele lui Brian,cu clipele în care îi striga numele pasional sau nervos,amintirile când se certau,când făceau dragoste. O dăruire cum nu îşi imaginase să aibă parte vreodată, cum nu îşi imaginase de asemenea să-l piardă. Remuşcarea era în a-i duce lipsa toată viaţa,de a trăi fără lumina ochilor lui,fără a avea parte de îmbrăţişările lui. Aceea era singura condamnare la moarte,şi avea să fie rebel până la sfârşit. Nu accepta destinul crud şi necruţător,lupta împotriva lui pentru dragostea sa. Pentru a fi împreună cu cel care îl iubea,chiar şi mort.
Îşi scosese casca,lăsând-o jos ca pe ceva fără importanţă. Sărutase pandantivul primit de la Brian şi fixase nava ce o avea în faţă. Ultima din toate cele 15,dar gândul acesta era ignorat de zâmbetul său de fericire.
—Zack! Am nava în traiectorie. Poţi să cobori la 30 de grade şi să mă laşi să trag…
Indicase Robert clipind intimidat când nu primise nici un răspuns. Kira îl prinsese bănuitoare de braţ.
Privea fără glas spre ecranul din faţă. Mâna îi amorţise strângând de manetă. Ignora plânsetele Kirei,oricum lacrimile îi udau casca de protecţie,căzându-i pe bărbie în jos. Buzele îi tremurau încercând să pronunţe numele amicului său. Cuvintele i se opreau sufocate în gât,simţind cum ţipă în el de durere şi neputinţă. Dacă ar fi ştiut dinainte…Navele intraseră în coliziune,Zack eliminând şi ultimul inamic,sacrificându-se. Ştia că o făcuse din dorinţa ciudată de a fi împreună cu Brian,atât cât trăia,dar şi mort. Nimic să nu-i despartă. Imaginea avea să-i rămână imprimată în memorie,încinsă ca un fier roşu. Acum putea ateriza.
Coborâse grăbit,aruncându-şi casca în iarbă. Buretele umed începuse să-l incomodeze. În faţa sa încă mai zburau bucăţi arse din navă,ce pluteau în aer ca nişte pene de pasăre. Focul le mistuise până la măcinare. Fiori îi treceau prin tot trupul când se gândea la ce făcuse cel mai bun prieten al său. Numele sinucigaşului îi răsuna pe buze,într-un strigăt disperat, confruntându-se cu realitatea despărţirii şi morţii:
—Zack!
unde imi sunt posturile sau de ce am posturile da nu mai e topicul asa ca sa va raspund 
...Sper sa nu fie vreo problema si sa va placa
