Animezup - forum manga si anime

[edit Aly ] Va rog sa nu mai creati atatea topicuri pentru fiecare One-Shot pe care il scrieti ci postatile aici ^^

Am observat ca pe alte forumuri exista un topic deschis pentru One-Shot. Ce este One-Shot ? Mici ganduri insirate pe o pagina, doua (maxim) de word, meditatii, eseuri. Asa ca m-am gandit sa deschid un topic si aici.

Voi incepe eu prin a posta cate ceva. Sunt creatii mai vechi de-ale mele. Deci iata :

Cine ?...

Cine oare ne încurajează atunci când ne-a dispărut orice dram de curaj ?... O singură persoană este cea care ne încurajează mereu, ne dă sfaturi, se află lângă noi de fiecare dată când suntem veseli, trişti, bolnavi... Acea persoană e... mama. Dar prin ea ne vin toate de la Dumnezeu !
Cine oare te sprijină când ai nevoie de un sprijin ?... Mulţi ar răspunde : părinţii, rudele, prietenii. E adevărat că părinţii te înţeleg cel mai bine, dar rudele şi prietenii au şi ei propriile lor probleme şi nu te pot înţelege uneori. Atunci, cel mai bun şi firesc răspuns este : Dumnezeu. El te cunoaşte, El te vede chiar dacă tu nu-L vezi, El e mereu lângă tine ! Îşi trimite îngerul dat ţie de El !...
Cine te ridică atunci când tu te afunzi ?... Îngerul ! Pentru fiecare dintre noi e un înger care veghează, ridicându-ne.
Cine-ţi dă înapoi aripile când ele ţi-au fost tăiate ?... Numai credinţa ! Speranţa că mâine este o nouă zi, că totul poate fi altfel !
Cine te iubeşte atunci când simţi că nimeni n-o face ?... La ceastă întrebare e bine să cauţi în interiorul tău răspunsul. E bine să pătrunzi în cămările cele mai tainice ale sufletului tău, să scotoceşti prin sertarele închise din mintea ta pentru a găsi răspunsul.
Cine ?... Cât de multe propoziţii încep cu această întrebare ! Această întrebare este una mai simplă decât altele. Indiferent de întrebarea care începe cu „cine”, se găseşte întotdeauna un răspuns pentru ea !

Cum ?...

Cum poţi să-ţi ceri iertare de la cineva, când nici tu nu ştii prea bine ?... Cum să vorbeşti cu cineva şi să-l faci să înţeleagă cât de mult ai greşit ?...
Cum să te ascunzi, atunci când nici un loc de ascunzătoare nu mai e liber ?... Cum să „bandajezi’ o inimă rănită, când nu există bandaje pentru ea ?... Cum poţi să taci şi să-i asculţi pe toţi, când simţi că ai vrea să strigi ?... Cum poţi să nu vorbeşti, când ai atâtea de spus ?...
Cum să cauţi pe cineva care să te înţeleagă, când toţi în jurul tău nu te înţeleg ?... Cum să stai să aduni la un loc bucăţile unei inimi sfărâmate, când însăşi timpul nu stă în loc ?...
Cum să înveţi să comunici mai bine ca să nu răneşti pe cei din jurul tău ?... Cum de poate fi viaţa atât de plină de necunoscut, de întrebări fără răspuns, atât de dură şi totuşi atât de frumoasă ?...[post unit] De ce ?...

De ce plângem ?... Ce ne face pe noi oare să vărsăm lacrimi ?... Oare bucuria ori necazul ?... Sau doar plângem din nevoia de a ne descărca de toate tensiunile acumulate peste zi ?... Plângem când simţim că totul în jurul nostru se destramă, când suntem veseli de ceva sau când suntem trişti, plângem dacă simţim că înăuntrul nostru s-au acumulat atât de multe lucruri, încât avem impresia că numai lacrimile ni le pot şterge, plângem uneori doar din nevoia de a ne uşura sau pur şi simplu plângem fără un motiv anume.
De ce suntem trişti ?... Suntem trişti din aceleaşi motive care aduc plânsul. Tristeţea nu bate la poarta inimii noastre întrebându-ne : „vrei să fii trist?”, ci pur şi simplu ne invadează fără un motiv anume. Atunci devenim melancolici, apatici, trişti. Nu trebuie să dăm explicaţii de ce suntem trişti, căci uneori nu avem un motiv anume la tristeţea noastră.
De ce râdem ?... Râdem doar ca să uităm de necazuri, râdem pentru că râsul este cel mai de preţ medicament. Râsul ca şi medicament te revigorează, îţi dă puterea de a răzbi mai uşor în viaţă, îţi umple plămânii de un aer proaspăt, revigorant, care te mobilizează, te întăreşte, te înalţă.
De ce vorbim sau tăcem ?... Se spune că atunci când vorbeşti prea mult eşti guraliv, moară hodorogită şi persoanele de lângă tine au tendinţa să te îndemne să mai taci pentru că le sâcâi. Dacă, din contră, nu prea vorbeşti, fiind o fire mai tăcută, atunci ţi se pune pe dată eticheta de „ciudat” ori „taciturn”, nimeni nu se întreabă din ce anume motiv taci. Poate tu taci reflectând la ceea ce spun cei din jurul tău, poate taci fiindcă meditezi la ceva anume, poate taci gândindu-te că dacă ai spune ceva ai jigni pe cineva sau poate taci doar din dorinţa de a nu spune nimic. Poate că tăcem doar din nevoia de a procesa cu ajutorul creierului nostru – această materie cenuşie eminentă, această uzină-labirint – informaţia pe care tocmai o percepem de la o persoană ce vorbeşte sau propriile noastre gânduri, păreri. Poate că tăcem din dorinţa de a ne construi propoziţiile, ce le vom spune, mai bine, mai armonios, aşa încât să nu rănească pe cel căruia îi vom adresa acele cuvinte. Cine poate şti uneori de ce anume tăcem ?... De ce trebuie neapărat să fim rapid etichetaţi dacă vorbim prea mult sau tăcem ?...
De ce unele persoane merg la psiholog sau consilieri de tot felul ?... În ţările occidentale, cu o cultură mult mai dezvoltată, cu o mentalitate deschisă, mersul la un consilier sau psiholog nu este ceva nefiresc. Pentru un occidental un psiholog, un expert, îl poate ajuta să gândească mai limpede, îl poate ajuta să vadă când anume greşeşte, îl poate îndruma spre o cale bună atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui. În ţările neoccidentale, cu o mentalitate puţin mai închisă, învechită, mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rău: intervine concepţia conform căreia dacă mergi la psiholog eşti nebun !
Oare toate întrebările încep cu „de ce ?” ?... Complicat acest „de ce” şi destul de plin de îndoieli, de nedumeriri !... De ce aceasta este structura unui „de ce” ?...

De ce „scriem” ?

Mulţi se întreabă : „Ce mă face pe mine să scriu ?”, dar prea puţini ştiu un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Poate că scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uşor să ne „spunem” oful în faţa unei coli albe de hârtie care nu ne judecă şi nu ne reproşează nimic... Poate ne vine greu să transpunem în vorbe tot ceea ce ne frământă, alegând scrisul ca formă de materializare a acestor vorbe... Poate simţim nevoia de a scrie şi doar atât !
Uneori, însă, scrisul ajunge mai departe, căci noi vrem ca ceea ce am scris să ajungă mai departe, să citească şi alţii ceea ce vrem să spunem. Alteori, „închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl păstrăm ca pe cel mai preţios lucru al nostru...
Se întâmplă – tot mai des – ca scrisul să ne elibereze de toate frustrările acumulate peste zi, de toate nemulţumirile legate de o anumită problemă ori situaţie...
Dar... ce se întâmplă atunci când scrisul se transformă într-un „veritabil” roman de aventură, poveste sau orice altceva decât „simple gânduri” ?... Atunci intervine „talentul” de a scrie !
Talentul este atributul pe care îl avem încă de la naştere. Depinde de noi dacă îl dezvoltăm înflorindu-l, fructificăndu-l sau îl abandonăm „omorându-l”. Totuşi... de unde suntem capabili să punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meşteşugite, armonioase, plăcute celor care ne citesc ?...
Ne e mai uşor să ne materializăm gândurile pe o coală de hârtie, decât să le transpunem în vorbe ?... Oare ne vine uşor din motivul legat de faptul că ai mai multă putere şi încredere în faţa unei coli albe ?... De unde vin dorinţa şi placerea de a scrie ?...
Ce multe întrebări frământă viaţa omului !...
Ce simplu şi împlinit lucru este acela de a trăi clipa !...

Felicitari pt topicul inspirat,Arashi. Mi-a placut ultimul one-shot, "De ce scriem?". Nu e o intrebare simpla,intr-adevar. Un motiv de gandire.

E randul meu sa pun un one-shot. Putin cam tragic,e adevarat...dar cei care vor reusi sa citeasca printre randuri isi vor da seama ca exista si ceva dincolo de un final trist.
Este un fragment din pov. originala de unde a pornit "Pictand Pasiunea",un fic pe care unii din voi il stiu. Acolo cele doua personaje sunt reunite,fara tragedii dar cu multa actiune si suspans.
Va las cu fragmentul,cam lung. Sper sa aveti rabdare...Enjoy! :6:

Apus împietrit

Cele câteva raze de soare străbăteau încăperea cu lumina lor dispersă până la capătul camerei. Urmele de zgârieturi de pe zid zăceau adâncite ca nişte umbre evidenţiate în contrast cu razele palide. Trezirea era întotdeauna cea mai grea,lăsându-i un gust amar în cerul gurii,ca şi cum ar fi muşcat din carne crudă. Îşi trecuse limba peste buzele sale uscate,simţind acele crăpături adânci în buza de jos. Clipea lent,lumina intrându-i în ochi fără să-l orbească pentru că vederea nu îl ajuta cu multe oricum. Pipăi spaţiul gol de lângă el,degetele sale îndoindu-se cu forţă pentru a strânge cearceaful în pumn. Braţul tremurase câteva secunde,cât timp se auzise un geamăt sufocat de durere. Era o dimineaţă ca oricare alta,în marea viselor sale pierdute,ce îl depărtau de mirajul unei lumi pe care o chema a sa. Pentru că realitatea îl pierduse.
Închise iar ochii,spectrul luminos alintându-i pleoapele. Era cuprins de o ciudată amorţire,o ameţeală ce îl făcea să îşi simtă aşternutul precum un foc încins aşezat deasupra lui. Aruncase pătura la o parte,pe jos lângă hainele lui răvăşite şi murdare. Palmele îi acopereau transpirate faţa palidă şi trasă. Pungile de sub ochi ascundeau nopţile nedormite,coşmarurile şi crizele violente. Roşeaţa în locurile unde albul trebuia să predomine evidenţia acele vene ce păreau a se proiecta pe tot cuprinsul ochiului. Solitudinea camerei îl cuprindea cu greutatea ei, îngreunându-i respiraţia. Se ridică din pat clătinându-se, vederea albindu-i-se pentru câteva clipe cât de ghidase după mâna sa întinsă ce atingea peretele. Cu mişcările slăbite şi tremurate se îndreptă spre singura ieşire. Uitase să se schimbe de hainele pe care le avea,cămaşa neagră şifonată şi pantalonii desfăcuţi la câţiva nasturi,stând largi pe lângă abdomenul său plat.
Butonă cele câteva cifre,mulţumit că memoria sa încă mai reţinea unele amănunte. Mânerul uşii se desfăcuse,cu un click melodios făcându-l să tresară. Deschisese larg ochii săi verzi, pupila micşorându-se constant cât timp se întorsese cu faţa spre cameră.
„Brian!?” Vocea lui stinsă răsunase în liniştea încăperii,lumina străbătând parcă mai puternică până la el. Îl înşela cu umbrele ei, perdeaua mişcându-se lin,ascunzând parcă de privirea lui siluete ondulate. Un joc ce nu-l uitase,şi înaintase cu disperare,trăgând materialul cu tot cu galerie. Respira din greu,cercetând spaţiul gol din faţa ochilor cu disperare pentru o urmă de negaţie. Pentru un strop de fericire,inima lui căzând în negura violentă de mai înainte. Se întorsese iar pentru a privi în spate,trecând iar cu privirea peste locurile din cameră.
„Te joci cu mine…Aşa e? Vrei să te găsesc,dragostea mea?” Întrebă plecând din locul unde stătea,trăgând din colţul peretelui un fotoliu,căutând în continuare. Se împiedicase de covorul persan,paşii lui răsunând cu greutate. Râsetele dulci îi răspundeau încă în urechi,zâmbind la rândul său cu o tristeţe halucinantă. Urma jocul dar lacrimile ce curgeau pe obrajii lui nu îl puteau minţi,dacă ar fi putut să ştie de ele. Îi răpiseră sufletul, condamnat să trăiască fără sens,pierdut în urmele unei iubiri sfâşiate prea devreme.
Întinse mâna,apucând mânerul uşii de la baie. Un zâmbet tulburat se arătase pe chipul lui,dar ochii lui erau strigătul de durere,lacrimile erau rugăciunea ce nu putea fi împlinită. Se ferise de întunericul din încăperea rece,dându-se înapoi cu câţiva paşi,aşteptând temător ca ceva să apară din negura ciudată. Înghiţise în sec,simţindu-şi gâtul uscat. Aprinsese grăbit lumina, cu speranţa că acolo se găseşte persoana iubită.
Nimic însă nu părea a fi dovada unei alte prezenţe;nemişcarea poseda lucrurile,dar inima lui se zbătea cu violenţă. Îşi simţea tâmplele arzând,furia începând să îi cuprindă chipul crispat. Pantofii grei îi scârţâiau pe gresia proaspăt curăţată,anticipând restul sunetelor ce sunau ca un ecou între cei patru pereţi. Oglinda spartă zăcea la câţiva centimetri de cada pătată cu sânge proaspăt,produsele cosmetice erau răvăşite în chiuvetă şi pe jos. Înjurături împleticite şi murmure joase erau rostite,multe fără sens altele ascunzându-şi însemnătatea în şiroaiele de sânge ce se închega deja pe mâinile lui. Orice era din sticlă sau plastic căzuse fără milă sub pumnii şi urletele lui de răzbunare.
Gălăgia făcută îl alarmase pe prietenul său cel mai bun. Cu respiraţia întretăiată,deschisese uşa la cameră cu cartela proprie şi se avântase spre baia de unde proveneau sunetele violente. Îi era întotdeauna teamă,se aştepta la ce era mai rău. Nu îşi putea imagina prin ce trece Zack,dar cu siguranţă nimeni nu şi-ar fi dorit un asemenea infern. Realitatea devenea insuportabilă, apăsătoare şi în cele din urmă,pierdută în visele unei reîntoarceri imposibile.
Îl găsise răvăşit ca întotdeauna,inevitabil de rătăcit,în privirea lui distingându-se nebunia unui bărbat ce pierduse totul,chiar şi pe sine. Fără să ezite îi prinsese braţele pentru a-l face să scape cioburile de sticlă înainte să se rănească şi mai grav.
„Unde este Brian?Unde l-aţi trimis!?” Întrebase imperativ, împingându-l cu forţă spre zid,Rob adunându-se pentru a respinge atacul şi a se menţine pe picioare. Până şi cu minţile pierdute Zack era la fel de periculos. Continuase să atace,bruscându-l în perete cu braţele.
„E cu Kira. Stai liniştit până se întoarce…” Minţise sufocat, pumnii lui Zack strângând gulerul de la cămaşa lui până nasturii cedaseră de la sine. După poziţia trupului său Rob ghicise că nu avea să termine harţa doar cu atât şi se pregătea să riposteze. Tânărul cu ochii verzi părea gata să-l dea cu capul de pereţi,şi imediat îşi fixase mâinile pe umerii lui,înainte de a fi tras,prins şi lovit fără încetare.
„Unde e Brian!?” În clipa aceea ştia prea bine că Zack nici măcar nu-l recunoaşte. Dacă ar fi ştiut cine este nu s-ar fi atins de el. Dar pumnii lui nu dureau la fel de tare precum neputinţa de a-l şti atât de rătăcit,fără noimă.
„Soldaţi!!” Ţipase,recurgând la staţia pe care o avea la brâu. Ştia că în câteva minute cineva va ajunge acolo. Trebuia să-l oprească pe Zack,înainte de a pierde şi bucata de viaţă ce îl ţinea prins în violenţa clipei. Imediat primii dintre subordonaţi veniseră,opriţi în prag,fără a şti pe care din căpitani să îl oprească.
„Tu,din dreapta!Adu-mi trusa din infirmerie!” Nu se mai obosea să le rostească numele,avea muşchii încordaţi la maxim. Zack încetase de a mai spune ceva,iar lucrul acesta nu era tocmai un semn bun. Probabil pierduse şirul gândurilor şi al faptelor,ceva intervenind,în aşa fel încât strânsoarea de la gâtul său slăbea cu fiecare moment ce trecea. Îi simţea degetele tremurând cu uşoare interferenţe,şi privind în ochii lui,vedea urmele unor lacrimi ce păreau a fi atât de roşii încât ar fi jurat că e sânge. Odată curse în jos îşi dădea seama că Zack are ochii roşii,fiind doar o iluzie. Se temea să nu îşi piardă şi el minţile,încercând să potolească nebunia amicului său.
„Nu plânge…”
„Vreau să mor. Fără el nu vreau să trăiesc.”
Îşi dădea seama că lacrimile curse erau o întoarcere subită spre lumea lor,o clipă ce părea că durează atât de puţin. Teama devenise şi mai adâncă încât aducea furie în tot trupul său. Îl pălmuise cu putere,dar Zack îl uimise cu rezistenţa sa. Înainte s-ar fi clintit din loc prin inerţie. Acum nici măcar nu clipise.
„Pleacă de aici!” Ripostase în momentul în care se aştepta mai puţin,lovindu-l cu piciorul în stomac. Brutalitatea îi tăiase suflul,şi apucase să cadă în genunchi,cu greu găsind forţa de a sta sprijinit în pragul uşii. Ochii lui se măriseră de spaimă văzându-l pe Zack apucând unul din cioburile de pe jos. Îl alesese pe cel mai mare,şi nu avea nici un dubiu că în acele clipe şi l-ar fi înfipt direct în inimă. Strigase după ajutor,cu disperare,părându-i-se o eternitate până soldaţii îl apucaseră pe Zack de braţe. Opriseră tentativa de suicid la timp.
„Robert!” Vocea Kirei era ca o binecuvântare. Îi adusese forţa necesară pentru a se reculege. Luase repede trusa din mâna unui soldat,profitând că Zack e ţinut bine. Încerca să se zbată în zadar, odată ce acul pătrunsese în pielea lui,toţi muşchii i se relaxaseră. Kira îl ajutase,sprijinind trupul amicului lor,de acum adormit datorită sedativelor.
„Va trebui să vorbim cu căpitanul rus iar. Criza asta a fost cea mai rea pe care a avut-o până acum.” Îl rugă Kira,încercând să îşi ascundă lacrimile. Probabil ştia la fel de bine ca şi el cum ajunsese Zack la o ruinare psihică. „Trebuie să existe ceva care să-l aducă pe un drum bun.”
„Dacă este atât de periculos de ce îl mai lasă în voia lui? Trebuie închis…” Apucase să vorbească unul din soldaţi,Rob ridicându-se de lângă amicul său.
„Taci şi respectă ordinile!” Zbierase apucându-l pe Zack de jos, cărându-l singur la loc în patul de unde se ridicase. Recunoştea că fără Zack îi era teamă să înfrunte singur pericolele. Se simţea mai singur ca niciodată,şi îi era dor de momentele în care amicul lui era optimist şi avea o atitudine încrezătoare. Ştia prea bine că totul devenise trecut de acum,ca un vis ce trece precum nisipul printre degete.
„A adormit?” Kira se apropriase masându-i umerii lent. Chipul lui Zack devenise atât de senin încât nimeni n-ar fi bănuit că tocmai cu câteva minute înainte ar fi fost în stare să-şi ia viaţa.
„Da. Va dormi câteva ore.”
„Ar fi bine să nu îl lăsăm iar singur.”
„E ultima dată când am să-l las singur. Fie că vrea sau nu. E tot ce am avut atunci când am ajuns aici. Nu ştiam ce ne aşteaptă,şi m-a ghidat deşi era în acelaşi întuneric ca şi mine.” Se ridicase de pe pat,mâinile lui ridicându-se în păr,încercând să îşi scoată toată frustrarea şi neputinţa. Nimic altceva nu ajuta.

――――――――*************************――――――――

Sertarul din frigoriferul infirmeriei fusese închis cu nervozitate. Sângele donat era rar şi puţin,iar analizele ce trebuiau făcute înainte de transfuzie nu erau posibile. Astfel,oricine putea fi infestat. Riscul vieţii…pentru a supravieţui. Câtă ironie,îşi spusese trecând cu vederea prin încăperea aproape goală. Geamurile murdare de praf şi lipsa unei aparaturi de calitate îl făcea să se întrebe ce şanse au de a rezista acolo. Reuşiseră atâtea luni…cât trăise Brian. După moartea lui totul se schimbase,pentru că atâtea depindeau de Zack. Ordinile,strategia,pregătirile ce se finalizaseră deja. Şi totuşi împreună visaseră la o întoarcere acasă. O întoarcere pe planeta lor,de unde veniseră, de unde îi salvase căpitanul rus.
Visul se transformase în coşmarul ambilor. Bănuia că o a doua lovitură după moartea tânărului blond fusese aceea a bătăliei duse pe Pământ,cu cei ce supravieţuiseră. Cei ca ei…cei care îi învinuiau pentru distrugerile produse şi pentru că nu reveniseră să-i salveze la timp. La ce bun? Se întrebase cercetând rafturile cu calmante. Nu avea habar care ar fi fost mai indicate,şi Kira rămăsese cu Zack. Asistenţa medicală putea să mai aştepte,îşi spuse desfăcând un flacon pentru a înghiţi cu lăcomie trei pastile.
Întorsese spatele la geam,pornind spre ieşire. Rămăsese nemişcat la sunetul asurzitor al exploziei ce provenea dintr-una din încăperile apropriate. Avusese spiritul de a-şi pune braţul deasupra capului,aruncându-se din instinct sub una din coloane,oprindu-şi respiraţia pentru câteva clipe. Numele Kirei îi venise în minte imediat,ignorând cioburile de pe jos,obiectele sparte sau faptul că urechile lui nu mai percepeau alte sunete. Pornise într-o fugă oarbă spre uşă,trăgând de rămăşiţele ei înţepenite. Sunetul de alarmă răsunase în toată astrobaza,spaima sa devenind tot mai mare cu cât nu pricepea ce anume se întâmplase. Ura astfel de clipe,ura disperarea…îşi amintise cât de calm putea fi Zack în asemenea situaţii. Închise ochii,rugându-se să fie amândoi bine,trăgând în zadar de mânerul de fier al uşii. Piuitul de la aparatul codificator indica blocarea ei.
—Rob!
—Zack! Zack,nu am staţia la mine! Unde eşti?!
Pe geamurile sparte începuse să intre fum negru,înecându-l şi provocându-i greaţă. Percepea cu greu bătăile din uşa de fier, păreau a proveni dintr-o văgăună îndepărtată,spre care aştepta să se îndrepte. Încă nu privise în spate. La simpla vedere a unui asemenea dezastru ar fi trezit în inima lui amintiri mult prea dureroase.
—Depărtează-te de uşă! Am băgat explozibil pe sub ea.
Îl îndrumase Zack,şi un pas deja îl făcuse.
—Unde e Kira?!
—Sunt cu Zack! Răspunsese imediat tânăra,asigurându-l că este bine. Abia acum putea răsufla uşurat şi se depărtase trecând de partea cealaltă a coloanei. Inevitabil,se întorsese cu faţa spre flamele ce intrau cu repeziciune printre geamurile sparte. Explozia era de proporţii,privind transfigurat la obiectele ce se topeau sub flăcări. Închisese ochii,simţindu-şi obrajii arzând de la căldura emanată. Fumul era împins din ce în ce mai mult în sus, spre încăperea unde se afla. Clipise rar,gândindu-se că a lupta cu propria ta frică era mai presus de a lupta împotriva oricărei entităţi extraterestre,sau a oricărui inamic.
Un şir de explozii se auzise şi mai tare,pereţii tremurând. Pentru o clipă trăise cu impresia că se crapă podeaua cu el. Ştia că atâta timp cât Zack e aproape nimic nu i se putea întâmpla şi îşi reglase respiraţia. Tresărise atunci când braţele Kirei i se încrucişaseră peste umeri într-o îmbrăţişare disperată.
O luase în braţe ignorând senzaţia de umed din ochii lui. Putea da vina pe fum.
Chipul palid al prietenului său cel mai bun nu îl liniştea deloc. Recunoştea o sentinţă în privirea lui,şi îi vedea buzele mişcându-i-se pentru a spune ceva. Suflul exploziei încă îl împiedica să audă.
—Suntem atacaţi!
Citise pe buzele acestuia,simţind cum i se opreşte sângele. Îngheţase în loc. Semnaseră tratate,erau luate hotărâri în privinţa astrobazelor. Populaţia existentă era sub limită oricum. A ucide ar fi fost o nebunie.
—Cine?!
Ţipase strângând umerii iubitei sale până ce acesta se văzuse nevoită să i se zbată în braţe,fără să-i dea drumul însă. Putea să enumere ocazii în care îşi făcuseră inamici,majoritatea avându-l ca ţintă pe Zack; dar nici un atac nu avusese astfel de proporţii.
—De pe Terra…
Venise răspunsul resemnat,Zack ferindu-şi privirea încruntată de a ambilor. Semenii lor,cei care ar fi trebuit să îi întâmpine pentru că erau teferi,pentru că puteau împărţi tot ce găsiseră acolo, se întorceau împotriva lor doar pentru nişte decizii care nu le aparţinuseră din principiu. Şi un destin ce nimeni nu l-ar fi putut evita.
—Nu avem altă soluţie. Aici este casa noastră,acolo nu suntem altceva decât nişte străini. Trebuie să apărăm ce a rămas…
Revenise tânărul cu privirea spre el,fixându-l nemişcat. În sinea sa îi dădea dreptate,oricât de sfâşiată ar fi fost inima lui între cele două extreme.
—Un război odată început trebuie dus până la capăt. Şi câştigat!
Îi întinsese acesta mâna,Rob prinzând-o cu hotărâre. Bănuia că urmau să fie singurii implicaţi,până la capăt,cum spusese şi Zack.
—Căpitanul rus ştie de asta?
—De la el am aflat…Cu numai un minut înainte de a fi atacaţi. Abia atunci a reperat semnalele lor. Au distrus trei astrobaze până acum.
Grăbise pasul alături de cei doi. Trecuseră de lifturi şi de primele galerii ce duceau spre ieşire. Se îndreptau spre subsol.
—Probabil sunt mulţi morţi…
—Nu te gândi la asta acum. O să le plătim cu aceeaşi monedă.
—Ochi pentru ochi,Zack. Dar câtă vreme vom face asta nimic nu va înceta. Iar eu vreau o viaţă tihnită. Rostise strângând mâna Kirei. Îi era teamă să o lase singură măcar o secundă,gândindu-se că exploziile s-ar putea repeta.
—Jos amândoi!
Auzise ordinul lui Zack,şi o apărase,ocrotind-o imediat ce flama izbucnise în urma lor. Aveau noroc că nimeni nu le împiedicase drumul până acum. Oricum Zack ar fi trecut şi prin foc doar să îi oprească. Avea aceeaşi determinare în ochii lui verzi,deşi mult mai groaznică ca la început. Nu îşi dădea seama dacă era ură profundă sau ceva mult mai intens de atât. Îi era greu să ghicească natura faptului pentru care Zack hotărâse a abandona pierzania şi nebunia lui. Îl nelinişteau întrebările care şi le punea în astfel de momente. Lacrimile Kirei îi umeziseră gulerul cămăşii. Ştia pentru ce luptă,şi că ea îi va fi alături. Nu îşi putea imagina însă ce anume îl condiţionează pe camaradul său.
—Să mergem. Nu e timp de plâns,Kira!
Apostrofase ştiind foarte bine că a cădea în depresie sau a-ţi pierde moralul în asemenea clipe te fac vulnerabil şi te victimizează.
—Zack are dreptate. Ai fost puternică şi ne-ai fost alături până acum.
—Încerc.
Le răspunsese cu vocea tremurătoare,mersul ei repezit trădând neliniştea trăită. Totul i se părea o nălucă,ceva ce li se putea întâmpla într-un coşmar comun. Lacrimile calde se scurseseră târziu în jos,în mintea ei având chipul lui Brian. Tânărul blond părea o icoană depărtată,un înger la care se ruga în acele clipe să-i aibă în pază.
Uşa de la subsol de deschisese lent,rarefiind aerul rece în aburi albi de ceaţă. Abia găsea puterea în picioare să le mişte pentru a merge în acelaşi ritm cu ei. Paşii răsunau în gol pe pavimentul întunecat,luminile deja aprinse reflectându-le umbrele singuratice. Zack deschisese grăbit vestiarele unde îşi ţineau uniformele şi o parte din echipament.
—Kira,va trebui să porţi uniformă. Vei urca cu Rob în navă.
Vorbise Zack căutându-i haine potrivite. În alte clipe ar fi fost o adevărată bucurie să aibă o asemenea ocazie. Îşi amintea cu tristeţe în timp ce îmbrăca uniforma,cât de entuziasmat venise Brian după zborul împreună cu Zack. Tânărul îi povestise în detalii amănunţite totul,ce simţise şi ce văzuse de sus. Teama se risipea odată cu aceste memorii. Dacă cineva putea da lecţii în a fi brav până la capăt acela fusese Brian. Nu ezitase niciodată. La fel şi ei doi. Avându-l pe Zack alături nu ar fi putut ezita,îşi spusese privind în treacăt spre el.
Mişcările cu care se îmbrăca erau stângace şi mecanice,dar cu un calm degajat. Lanţul cu pandantiv atârna la gâtul lui, strălucind la lumină de un alb pur. Îşi închisese jacheta, trăgând de fermoar până sus. Imediat luase casca sa în mână privind în aşteptare.
—Când eşti gata îmi dai un semn. Vreau să văd ce fac ceilalţi.
Terminase fraza în timp ce ieşea pe uşa glisantă,pornind spre cabina de unde putea contacta pe ceilalţi soldaţi.
Rob privise mersul lui drept,la fel de semeţ ca întotdeauna. O imagine ca atunci când Brian se afla în preajma lor.
—Poate că avea nevoie de o provocare serioasă ca cea de acum.
Îi ghicise Kira gândurile,făcându-l pentru moment să o fixeze serios. Orice provocare,importantă sau nu,nu putea şterge o asemenea traumă. O ştiau prea bine amândoi.
—Zack,ca şi mine,are o misiune de îndeplinit. De aceea am străbătut atâta drum. Am luptat şi am şi pierdut…
Răspunsul Kirei fusese întrerupt de o altă explozie. Nimic nu fusese atins la subsol datorită materialului protector,dar sunetele puternice reuşeau totuşi să se fie auzite. Paşii grăbiţi ai lui Zack îi făcuse atenţi pe amândoi.
—Să ne grăbim. Au atacat deja etajele de sus,şi sunt foarte mulţi răniţi. Au trimis elicoptere de la baza rusească,dar probabil vor ajunge mâine dimineaţă.
—La naiba! Putem muri cu toţii până atunci!
Înjurase Rob nervos,urmându-l pe Zack spre navele libelulă. Kira îşi potrivise casca,mergând în spatele lor. Toate acele sunete îi provocau o teamă inexplicabilă. Era mult mai uşor să te afli în preajma lor decât să le ghiceşti locaţia şi să te întrebi ce s-a întâmplat.
—Vom trăi şi vom vedea…
Răspunsese răspicat Zack,apăsând pe butonul de sub aripa navei pentru a deschide carapacea de sus. Scara de metal se coborâse imediat,talpa acestuia lăsându-se greu sub prima treaptă. Privise spre cei doi care urcau deja în nava lui Rob. Erau palizi,la fel ca şi el. Tremurul convulsiv trăda teama de moarte,o teamă ce îi devenise străină. Continuase să urce următoarea treaptă,simţindu-şi inima mai uşoară cu fiecare pas ce-l grăbea spre intrarea în navă. Nu mai zburase cu nava lui de la moartea lui Brian,dar toate manevrele le avea în sânge. Ca pe ceva ce nu se uită nici în somn.
Îşi sprijinise spatele pe scaunul de piele,aranjându-şi casca pentru a o conecta la aparatele navei. Trebuia să comunice cu Rob, şi în situaţiile bune cu cei de la turn. Un turn ce încetase să mai existe odată cu acel atac. Ordonase fiecăruia să se protejeze mergând în adăposturile de la parter. Nu le permisese să se implice unde nu puteau răzbate. Erau doar două nave libelulă, şi doar ei doi le puteau pilota.
—Zack eşti gata de decolare?
Îl privise Rob printre geamurile fumurii ale navei,tânărul făcându-i semn cu degetul ridicat. Pornise primul,porţile deschizându-se automat la pornirea senzorilor. Verificase fiecare parte a navei între timp,asigurându-se că totul funcţionează.
—Avem intermitenţe de comunicare sau mi se pare mie?
Întrebase Robert trăgându-şi căştile în jos pe urechi când un ţiuit îi întrerupsese. Era atât de persistent încât Kira le dăduse jos.
—Suntem reperaţi doar. Probabil inamicul caută frecvenţa noastră.
Venise răspunsul şi Rob bănuia că pe buzele lui Zack se aşterne un zâmbet ironic.
—Inamicul a şi găsit frecvenţa voastră.
O voce străină intervenise între ei,deşi acum că străbăteau orizontul,nici o navă nu se arăta. Zbura îndeaproape, fără a scăpa nava lui Zack din lumina radarului său.
—Şi cât crezi că o să mai găseşti frecvenţa asta?
Interogase Zack ridicând vocea puţin;inamicul nu se sinchisise să răspundă. Probabil bănuia că interceptarea avea să înceteze.
—Ar fi bine să renunţaţi la a lupta. Sunteţi depăşiţi numeric.
Se auzise o altă voce,ceva mai groasă;Zack fixând radarul din faţa sa.
—Este numai o impresie de-a ta.
Zâmbise calm reperând prima navă. Îşi pregătise de lansare primele proiectile şi întorsese ceasul pentru a potrivi prima lovitură.
„Atenţie! Suntem atacaţi!”
Se auzise în cască,Zack trecând cu viteză uimitoare printre cele câteva nave ce porneau atacul împotriva lor,luându-i prin surprindere.
—La Nord-Vest. Îi indicase lui Rob,care pornise spre punctul respectiv. Imediat pe radarul său apăruseră în jur de 15 nave.
Ar fi vrut să-şi împartă îngrijorarea cu Zack,dar îşi amintise că erau ascultaţi.
—Condoleanţele mele!
Le râsese Zack în nas,lovind prima navă. Se străduise să nu îşi dezvăluie vreodată tacticile de atac,astfel încât fiecare inamic era luat prin surprindere.
—Zack!
Vocea îngrijorată a lui Robert îi întrerupsese rânjetul.
—Avem două nave care ne urmăresc!
Intervenise Kira privind spre radar cu disperare. Acul se rotea înroşind locurile pe unde treceau în aer navele.
—Îmi pare rău dar am să întrerup transmisia.
—Ce faci Zack?!
Zbierase Rob fără a pricepe la ce se referă.
—Stai calm mă îndrept spre punctul vostru. Am aruncat în aer satelitul care permitea comunicarea.
—Şi cum de ne mai auzim?
—Nu era singurul. Iar acesta nu e construit de ei.
—Sunt două nave!
Revenise Kira între ei,fixând casca pentru a auzi răspunsul lui Zack.
—Le văd. Aveţi una în spate şi una mai în faţă.
—Bănuiesc că o manevră de înşelare a ambilor piloţi?
Răspunsese Rob sigur pe el.
—Până când ajung în acelaşi punct,vor şti ce vrei să faci.
—Şi atunci?
—Le aduci în punct comun şi eu le elimin. Muncă de echipă.
—Am înţeles,dar cum?
—Una e în spate,alta în faţă…schimbi traiectoria şi aduci una în dreptul tău şi alta în spate. Se vor unifica pentru a te lovi,dar ce nu ştiu este că înainte de asta,le voi lovi eu.
—Sună bine,căpitane Morgan.
—Nu te bucura,sunt doar două nave!Treci la treabă…
Auzise o altă explozie,fără a avea nava pe radar. Zâmbise ceva mai sigur ştiind că Zack lovise o altă navă. Depăşise spre est una din nave,amândouă pornind paralel în urmărirea lui,aşa cum prevăzuse Zack. Alarma care anunţa lansarea proiectilelor inamice începuse să sune.
—Stai liniştit,acum i-am prins pe amândoi.
Şi navele dispăruseră în bucăţele roşii pe radarul său,până ce nimic nu mai încurca acul verde.
—Şi acum începi să cobori,încetinind.
—Cum adică?!
—Crezi că e o manevră aşa rară? Eram în vizorul celorlalţi. Îţi imaginezi că e o fugă-n cerc până îi eliminăm.
—Am să-l elimin chiar eu!
—Sud,ţinteşte drept.
Se auzise strigătul de bucurie al Kirei,şi Robert îi mulţumise de indicaţii. Încă două nave eliminate şi mai aveau încă de trei ori mai mult. Clipele cât traversa văzduhul în căutarea unui punct slab al inamicului,pentru a lovi,i se păreau sufocante şi când reuşea să elimine o navă revenea la ambiţia obişnuită. Orice mişcare pe radarul său era scrutată cu atenţie şi bănuită dinainte.
Un entuziasm anticipat i-ar fi costat viaţa,dar măcar răsufla uşurat atunci când numărul navelor inamice scădea.
Fiecare explozie îi lumina geamul,simţindu-se una cu fiecare combustie şi împrăştiere. I se păreau a străluci sub lumina soarelui, palide şi pierdute. Aveau ceva în ele ce-l opreau în mirajul morţii. Aceeaşi chemare ce-i liniştea sufletul,ştiind că nimic nu-l poate despărţi de Brian. Timpul se oprise în loc, ceasul încetase a mai ticăi cu pierderea lui. Un trecut ce i se părea viu, mult prea viu pentru a-l putea uita. Prea sângeros să nu refuleze în a ucide,pentru a simţi că trăieşte. Ignora beep-ul ce-l anunţau că nava e ameninţată de proiectile inamice. Le vedea înainte de a fi lansate,le simţea pentru că le cerea…erau ale lui,dar asta o ştia numai el.
Doar o navă mai rezistase atacurilor,şi o urmărise pe radar cu conştiinciozitate. Nu credea în miracole,nu credea în altceva decât în clipa finală. Cu fiecare traversare a cerului purpuriu nu făcea altceva decât să se grăbească spre o revedere aşteptată demult. Mergeau pe căi separate,ştia asta. Şi nu regreta nimic.
Robert avea să-l ierte.
Închisese ochii înlăcrimaţi,simţind calmul şi anticiparea. Pleca cu memoriile lor,cu dragostea lor ce o purtase tot timpul în inima sa. Cu zâmbetele lui Brian,cu clipele în care îi striga numele pasional sau nervos,amintirile când se certau,când făceau dragoste. O dăruire cum nu îşi imaginase să aibă parte vreodată, cum nu îşi imaginase de asemenea să-l piardă. Remuşcarea era în a-i duce lipsa toată viaţa,de a trăi fără lumina ochilor lui,fără a avea parte de îmbrăţişările lui. Aceea era singura condamnare la moarte,şi avea să fie rebel până la sfârşit. Nu accepta destinul crud şi necruţător,lupta împotriva lui pentru dragostea sa. Pentru a fi împreună cu cel care îl iubea,chiar şi mort.
Îşi scosese casca,lăsând-o jos ca pe ceva fără importanţă. Sărutase pandantivul primit de la Brian şi fixase nava ce o avea în faţă. Ultima din toate cele 15,dar gândul acesta era ignorat de zâmbetul său de fericire.
—Zack! Am nava în traiectorie. Poţi să cobori la 30 de grade şi să mă laşi să trag…
Indicase Robert clipind intimidat când nu primise nici un răspuns. Kira îl prinsese bănuitoare de braţ.
Privea fără glas spre ecranul din faţă. Mâna îi amorţise strângând de manetă. Ignora plânsetele Kirei,oricum lacrimile îi udau casca de protecţie,căzându-i pe bărbie în jos. Buzele îi tremurau încercând să pronunţe numele amicului său. Cuvintele i se opreau sufocate în gât,simţind cum ţipă în el de durere şi neputinţă. Dacă ar fi ştiut dinainte…Navele intraseră în coliziune,Zack eliminând şi ultimul inamic,sacrificându-se. Ştia că o făcuse din dorinţa ciudată de a fi împreună cu Brian,atât cât trăia,dar şi mort. Nimic să nu-i despartă. Imaginea avea să-i rămână imprimată în memorie,încinsă ca un fier roşu. Acum putea ateriza.
Coborâse grăbit,aruncându-şi casca în iarbă. Buretele umed începuse să-l incomodeze. În faţa sa încă mai zburau bucăţi arse din navă,ce pluteau în aer ca nişte pene de pasăre. Focul le mistuise până la măcinare. Fiori îi treceau prin tot trupul când se gândea la ce făcuse cel mai bun prieten al său. Numele sinucigaşului îi răsuna pe buze,într-un strigăt disperat, confruntându-se cu realitatea despărţirii şi morţii:
—Zack!

Ai avut dreptate. Am inteles totul. Avantajul celui care a citit Pictand Pasiunea cu sufletul la gura, enervandu-se la culme la acele capitole care erau cu semne de punctuatie in loc de litere si patratele.

Acum este randul meu :

Drumul vieţii...

Deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet... Atunci înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii...
Dar oare ce e acest drum al vieţii ?... Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem... Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul... Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii... Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi... Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată...
Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem... Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa noastră începe odată cu mersul la cămin ori la grădiniţă.
Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jurul nostru ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.
Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor : istorie, geografie, matematică, română şi alte materii. Unii prindem gustul pentru istorie, fascinându-ne tot ceea ce este nou sau ceea ce e vechi, alţii prindem gustul pentru calcule şi câte şi mai câte alte îndeletniciri...
De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii... Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut...
Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră... Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi părinţii... Suntem, în sfârşit, maturi !...
Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept... Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie... Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut... Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai uşor... Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina...
Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte... Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii OM !...

foarte interesante..ale mele nu sunt chiar asa reusite..

e cam scurta si cam ciudata.. ce sa-i faci..


Cadere....

Plangi, si totul ti se pare a fi gresit,ura revine si amintirile reinvie. Esti in cel mai inalt punct acum,gata sa te arunci in gol, gata sa–ti inchei viata, gata sa versi ultima lacrima.
Vine, te impinge, aluneci , cazi, zbori, pamantul te cheama, ingerii striga, chemarea despica padurea, lacrimile inunda golul, inca zbori.
Sare si el.Zboara. Ii vezi in ceata aripile.Mintea se opreste.Realizezi.Cazi.Zborul se opreste. Cobori ca un inger fara aripi.Nu gandesti.Inchizi ochii.Timpul se opreste. Ajunge la tine, te prinde de mana,mai apoi te ia in brate.Iti vorbeste incet.Descrie. Dar ce? Deschizi ochii si visul se spulbera. Cuvintele iti rasuna in minte.Inca nu ai cazut.Ai uitat? Ai mult pana jos.
Apare.Nu te poti misca.Puterea chemarii te-a paralizat.Unde sunt aripile promise? De ce? Trebuia sa poti zbura.Ti-a promis.O, da! Ai uitat nu-i asa? A fost doar o iluzie.
Iti aduni toate fortele si-l strigi. Apare.E ca in vis. Te prinde, mai apoi te ia in brate. Aceleasi soapte. O,nu! Stii ce descrie.E moartea ta. Te-a speriat.Isi scoate sabia si iti raneste spatele,iar aripile incep sa apara,dar sunt mici si nepregatite.Acum zambeste. Si-a atins telul.Te saruta, apoi dispare.
Nimic nu mai conteaza.. sangele se prelinge pe mainile tale, pe degetele tale.. pe aripile tale, ce au aparut prea tarziu.
Vrei doar sa plangi,sa uiti...vrei sa uiti... dar daca s-ar intoarce,l-ai prinde de mana si l-ai implora sa ramana.
Ti-ai dat seama cum este cu adevarat, dar prea tarziu.Aripile tale inca nedezvoltate au fost frante.Ai realizat ca nu esti pregatita, inca nu este timpul sa zbori si sa te lasi purtata de vise,dar mult prea tarziu..
Agonia te-a imbratisat iar ochii iti sunt impaienjeniti, sangele incepe sa-si faca efectul.Te simti intre ingeri.
Il vezi si pe el.Intinzi mainile, incepi sa alergi, dar pare tot mai departe.Te opresti brusc.Ti-ai promis candva ca nu va mai face parte din viata ta, dar e prea tarziu.
A vrut doar sa se joace, a plecat, dupa care a revenit zambind, iar tu ai fost cucerita.Dar sufletu-ti plange, inca il mai astepti.Ai da orice sa stergi zambetul acela sarcastic al celui in care ti-ai pus toate sperantele, al celui in care ai crezut pana in ultima clipa, dar e imposibil acum sa mai faci ceva.
Inchizi ochii, dar imaginea lui nu iti da pace... ii deschizi,el tot acolo. Ii strigi ca il urasti, ca ti-a distrus viata. Iti raspunde sec “Stiu” dupa care pleaca. Ploapele iti cad, iar intunericul te acapareaza.
Ai visat, ai iubit,ai sperat, ai zambit,ai plans, ai ras, ai atins apogeul, ai picat in gol, ai cazut, s-a terminat...

well...de ceva vreme ma chinuie si pe mine talentul...doar ca,pt inceput...voi posta un mic "fic",daca se poate numi asa...sper sa va placa!

~Lacrimi de inger...~


Part 1.Lacrimi si durere

Soarele scălda pământul în lumina şi căldura sa imensă. Întreaga natură se bucura de fiecare rază de lumină. Vântul adia uşor, gingaş, plin de dragoste. Totul inspira numai blândeţe şi căldură…totul în afară de ea. Oricât de mult şi-ar fi dorit să poată zâmbi din nou, nu reuşea...durerea o copleşise, căldura interioară o părăsise...trăia singură în lumea ei, o lume întunecoasă, lipsită de prieteni, de familie, de dragoste, de bucurii. În sufletul ei era o adevărată furtună. Faptul că mama sa o părăsise în urma unui stupid accident de maşină îi ruinase toate visele. Tatăl era un beţiv, un om lipsit de scrupule...când nu avea bani pentru băutură îi lua alocaţia, iar când se terminau şi banii încasaţi pe aceasta o obliga pe ea să cerşească. Deşi de multe ori i se supunea, de la o vreme fata se săturase să tot cerşească pentru ca tatăl ei să aibă bani pentru acel nenorocit viciu. De când mama ei murise bărbatul se schimbase, din acel tată iubitor care era înainte acum devenise o brută, devenise nemilos, nepăsător la suferinţa fiicei lui, tot ce-l interesa era să-şi alimenteze trupul cu acel viciu prostesc.
Odată îşi bătuse fiica atât de crunt încât tânăra nici nu mai putu să se mişte din patul mizerabil. O săptămână întreagă o petrecuse stând imobilizată în pat, din cauza vânătăilor, rănilor adânci şi a durerii sfâşietoare. O săptămână întreagă...o săptămână în care nu se dusese deloc la şcoală...nimeni nu ştia ce păţise ea, nimeni nu ştia prin ce chin trecuse biata fată, toţi credeau că este bolnavă, dar nimeni nu bănuia care este, de fapt, adevăratul motiv pentru care tânăra nu venise la şcoală...şi asta pentru că nimănui nu-i păsa de suferinţa ei. Deşi trupul ei cerea îndurare în faţa rănilor care nu o lăsau să doarmă noaptea, sufletul ei devenea din ce în ce mai pustiu, lumina care îi strălucea înainte în ochi se transforma în întuneric, în ură, în nepăsare...
Acum, la doi ani de la acea întâmplare, fata îşi amintea cu tristeţe şi o durere apăsătoare de acel nefericit episod ...făcându-şi şi mai mult rău şi voind să sufere şi mai tare, ea îşi aminti şi accidentul în care îşi pierduse mama, îşi reamintea cum aceasta murise sub ochii săi. Totul se petrecuse subit: în timp ce treceau strada spre magazinul în care fata văzuse o pereche de pantofi la care visa de mult timp, o maşină se apropia cu viteză. Simţind pericolul, în disperarea de a-şi salva fiica, tânăra mamă o împinse pe aceasta departe de stradă...dar nu avusese timp să-şi salveze şi propria viaţă. Maşina o lovise în plin, aruncând-o la câţiva metri distanţă de locul accidentului. Trupul ei rănit grav fusese transportat la spital, dar era mult prea târziu...doctorii nu-i mai puteau salva viaţa. Murise chiar sub ochii copilei care plângea, rugându-şi mama să reziste. Când văzu că rugăminţile ei nu avuseseră nici un rost, iar mama ei murise, fata se întristă foarte tare. În sufletul ei începea să-şi facă loc întunericul, pustietatea. Simţea cum se îndepărta tot mai mult de lumea în care, până cu câteva momente în urmă, trăia fericită, alături de doi părinţi iubitori şi grijulii.
Vestea morţii tinerei sale soţii îl schimbase radical pe acel bărbat care cu câteva momente în urmă era acelaşi tată şi soţ grijuliu. Văzându-se singur şi cu o fiică de 12 ani în grijă, bărbatul simţea cum viata lui începea să-şi piardă rostul...tot ce vroia era să moară, să ajungă alături de soţia lui, nemaipăsându-i de soarta fiicei sale. Astfel bărbatul devenise ceea ce era acum, un om dependent de alcool. Un om care nu mai avea familie, pentru el atât soţia cât şi fiica sa muriseră, cea pe care de multe ori o punea să cerşească fiind o străină. Pentru el fiica sa devenise o străină...Acest lucru o făcea pe fată să devină tot mai închisă în sine, mai singuratică, mai neprietenoasă. De aceea acum fata devenise rece şi nepăsătoare faţă de cei din jur, chiar şi faţă de omul care, cu câtva timp în urmă încă îi era tată.
Tânăra privea peisajul care o înconjura...o casă neîngrijită, o cameră pe care cu greu reuşea s-o păstreze curată pentru că tatăl ei mereu îi umbla prin lucruri şi-i răscolea micul dulap în care avea şi ea cinci rochiţe şi uniforma pentru şcoală. Masa la care îşi făcea temele era una improvizată din câteva bucăţi de lemn. Lumină nu aveau pentru că nu aveau bani cu ce să-şi plătească datoriile. În trei zile aveau să părăsească şi acea casă pentru că datoriile pe care tatăl ei le avea erau imense...alcoolul distrusese tot ce aveau: bunuri, o casă destul de mare, împodobită cu dantele şi candelabre desprinse parcă din poveşti. Camera pe care o avea fata înainte era una mare şi luminoasă, fereastra ei dând spre ocean, a cărui privelişte o admira în fiecare dimineaţă. Totul se năruise, toate au fost pierdute, visele şi speranţele ei au fost distruse cu cruzime de către viciul tatălui ei şi necesităţile întreţinerii acestuia. Pierduse tot: şcoală, prieteni, casa în care locuiau, familia fericită care o ocrotea, mama care întotdeauna îi fusese alături, tatăl grijuliu şi iubitor...toate acestea erau acum doar un simplu vis, un vis distrus de realitatea dureroasă în care trăia. Singurul ei refugiu era întunericul...noaptea domnea în inima ei, lumina dispăruse de mult, de când tatăl ei devenise acea brută. Toate visele ei fuseseră năruite de noua atitudine a bărbatului...acea fată veselă şi plină de viaţă murise...se pierduse în întuneric...
Acum începea o nouă săptămână, o săptămână destul de dificilă, având în vedere că începuse perioada examenelor. În acea zi se anunţa o furtuna teribilă, vântul începuse să se înteţească şi sufla cu putere, de parcă ar fi vrut să distrugă tot în urma lui, norii plumburii se adunaseră pe cer speriind întreaga natură...”Oare unde mă voi adăposti eu pe o vreme ca asta?Dacă va mai dura furtuna încă câteva zile nu voi mai avea unde locui, mai ales că peste două zile trebuie să părăsim casa...”se gândea tânăra.” Trebuie să fac ceva, trebuie să-mi găsesc un loc unde să locuiesc, indiferent ce va fi nevoie să fac...voi lucra dacă este nevoie, dar nu voi sta pe străzi. Dacă lui îi place aşa ceva, foarte bine, dar eu am un viitor la care încă aspir!”
Tot gândindu-se unde va locui şi cum va reuşi să-şi găsească o locuinţă la 14 ani, tânăra nici nu observă că ajunse în curtea şcolii. Abia când îşi văzu colegele îngâmfate realiză acest lucru. Intră în clasă cu aceeaşi nepăsare cu care parcurse tot drumul pană la şcoală, îşi pregăti cărţile şi caietele pentru ora care urma sa înceapă. Din păcate profesoara nu avea să vină la şcoală pentru că era răcită, aşa că elevii aveau o zi liberă, o zi în care puteau să înveţe pentru examenele care aveau să înceapă peste două zile.
În timp ce se îndrepta spre casă îşi auzi numele strigat de unul din colegii săi…”Yomiko, Yomiko, aşteaptă...vreau să-ţi spun ceva! Yomiko!” Dar fata parcă nu vroia să-l asculte, nu vroia să se supună rugăminţii tânărului. Însă nici acesta nu se dădea bătut, ba mai mult, începu să alerge după colega sa până când, într-un târziu o ajunse.
- Ce vrei? îl întrebă tânăra cu răceală...De ce m-ai urmărit? De ce eşti atât de insistent? Lasă-mă odată în pace, nu vreau să discut cu tine despre nimic!
- Nu te cred, îi replică băiatul pe acelaşi ton. Ochii tăi nu mint…şi ei spun că ai nevoie de cineva cu care să discuţi. Nu mai poţi ţine totul închis, nu te mai închide în tine! începu el să-i strige în timp ce fata se îndepărta lăsându-l să vorbească singur.

*
O lumină părăsea cerul...era astrul de foc ce se pregătea de culcare. În cameră totul se întunecase. În sfârşit se simţea în largul ei. În întuneric nimeni nu ştia că suferă sau e fericită, nimeni nu o deranja în timp ce medita asupra vieţii pe care o ducea. Ochii ei albaştri ca două perle luminau cu tristeţe locul acela închis ce emana doar nefericire.
„În curând locul acesta va fi o simplă amintire, ca şi trecutul fericit pe care l-am avut!” se gândea Yomiko...”şi totul numai din vina lui” continua ea în timp ce privea o poza de-a tatălui ei.” Oare unde mă voi duce eu după aceea? Ce se va alege de viitorul meu, viitorul la care mama spera şi pe care îl plănuisem cu ea?”
Fără să-şi dea seama somnul o fură pe nesimţite, iar ea călătorea acum într-o lume nouă, o lume în care era ocrotită de blândeţea mamei sale. Erau acolo şi prietenii ei din copilărie. Însă acel strop de fericire îi fuse smuls cu răutate de un zgomot asurzitor. O lumină se înălţa în faţa ei...totul era mistuit de foc, până şi hainele sărăcăcioase pe care le mai avea fuseseră cuprinse de flăcările imense ce împrejmuiseră întreaga casă. Nu reuşi să salveze decât uniforma şi câteva cărţi. Restul rămăseseră în camera aceea întunecoasă în care trăia de câţiva ani şi care o ocrotea de privirile răutăcioase şi neiertătoare ale tatălui. Ea ştia că bărbatul o învinuia de moartea mamei ei, ştia că o mai ţine doar din milă sau pentru a o pune să cerşească şi să aducă bani cu care să-şi întreţină el viciul. În acest fel îi plătea cu vârf şi îndesat ceea ce considera el vina fetei...Dar, la urma urmei ce vină avea săraca fată că mama ei, în disperarea de a-şi salva copilul, nu reuşi să-şi salveze propria viaţă? De parcă ea ar fi vrut să moară mama ei...cu fiecare zi ce trecea fata dorea tot mai mult ca ea să fi murit în acel accident, astfel nu mai trebuia să îndure acum privirile răzbunătoare ale celui care îi ocrotise copilăria pentru câţiva ani...
Acum într-adevăr rămase fără nimic, chiar şi puţinul care îl mai avea îi fusese smuls. Tot ce vroia acum era să moară, să nu mai simtă nimic: nici durere, nici chin, nici dor, nici întuneric...îşi dorea ca totul să dispară din mintea şi din sufletul ei...Dacă ar fi avut măcar pe cineva cu care să discute...şi atunci îşi aminti acele cuvinte...” Ochii tăi nu mint…şi ei spun că ai nevoie de cineva cu care să discuţi. Nu mai poţi ţine totul închis, nu te mai închide în tine!”
În timp ce alerga prin bezna străzilor, spre casa colegului ei, o lumină îi apăru în cale...Fata simţea pericolul ce se apropia de ea cu repeziciune, dar nu mai reacţiona. Corpul parcă îi împietrise, ochii începură să picure lacrimi de cristal. Maşina se apropia cu viteza de ea. Ştia că nimic nu o mai putea salva de la moarte.

~daca exista greseli de ortografie gomen...sper sa nu fie...si scuzati daca deranjeaza diacriticile dar asa sunt obisnuita eu sa scriu la ficuri~
Astept pareri,critici etc etc....si poate mai tarziu si partea a 2-a

Lumea umană şi legile ei

Societatea umană este alcătuită dintr-o serie de indivizi, care se ghidează după regulile proprii. Într-o societate nu poţi supravieţui fără reguli după care să te ghidezi... Există reguli generale şi reguli proprii...
O dată cu dezvoltarea tehnologiei, societatea a evoluat fiind nevoită să se adapteze noilor conduite ce i se impuneau...
Lumea în care trăim se mişcă uneori foarte repede şi nu aşteaptă pe nimeni s-o testeze mai întâi, ca apoi să se integreze în ea.
Privită ca un grup mai larg sau mai restrâns de oameni, lumea pare guvernată de o singură lege : cel puternic supravieţuieşte !
În viaţa de zi cu zi şi viaţa de societate, omul a început să se confrunte cu multe probleme. Cea mai fierbinte şi acută problemă este cea a banilor, niciodată suficienţi... Pentru un om, de cele mai multe ori, banul reprezintă mărul discordiei. Omul de rând, chiverniseşte banul cum ştie el mai bine... Cel mai adesea îl recunoşti după ţinutele modeste pe care le abordează şi mai mereu e plin de datorii, dar niciodată nu lasă banul să-l guverneze !...
Omul care aleargă după bani ca să-i strângă, să nu-i împartă cu nimeni, să-i aibă doar pentru sine, lasă banul să-i guverneze viaţa. Dar când omul nu vede alt scop în viaţă decât BANUL, atunci acela este bolnav, sclavul banului, căci banii i-au devenit stăpân...
La început o categorie mai restrânsă, dar apoi din ce în ce mai mare, se conturează o mână de oameni ce se ghidează după un singur principui : „DIVIDE ET IMPERAT !” – Dezbină şi stăpâneşte !
Acest periculos principiu afectează restul lumii ce e compusă şi din societăţi mai puţin dezvoltate... Lumea, din orice punct sau unghi ai privi-o este o junglă : jungla umană şi toţi trăim în ea după LEGEA JUNGLEI !...

Paradisul...

Grădina Raiului... Paradisul...
Cea mai simplă explicaţie a termenului de Paradis ar fi : un loc liniştit, plin de lumină, de Îngeri, de muzică Divină... locul unde cei buni, cei nevinovaţi se duc după moarte...
O explicaţie atât de simplă şi atât de complexă...
Deşi „aveam la îndemână” această explicaţie, un gând rebel nu-mi dădea pace : „Oare ce e Paradisul ?..” Aceasta era o întrebare care mă frământa de ceva vreme... şi am început a medita la ea în singurătate şi linişte. Am fost uimită de ceea ce-am descoperit !...
O formă de Paradis putea s-o ia impresionantul Tibet, locul de unde curgea învăţătura, legendele, misterul... Altă formă e un răsărit de soare în deşert, când ai impresia că nu ştii unde începe cerul şi unde se sfârşeşte pământul... Lacuri de munte limpezi, ape învolburate sau cristaline, căderi spectaculoase de apă, păduri virgine necălcate de picior omenesc, o rază de soare care-şi croieşte drum printre stânci semeţe şi abrupte, mirosul florilor, zborul fluturilor, stolurile de păsări, aerul proaspăt şi curat de munte, peşerile, liniştea nopţii, micile bucurii, lucrurile ce ne înconjoară, prietenii, familia, luna, soarele, marea, stelele, codrii, toate acestea erau forme ale Paradisului.
Lumina blândă a dimineţii, a vedea toate frumuseţile de pe pământ lăsate de Dumnezeu prin Creaţie, a vibra împreună cu muzica tainică a Universului, a simţi clipă de clipă bucuriile şi tristeţile vieţii, a iubi, a trăi, a fi erau verbe componente ale Pradisului...
De-odată... m-am luminat !... Lumea în care trăiesc, mă trezesc, respir, văd, păşesc, aud e Grădina Raiului... Paradisul era, de fapt, Speranţa, Credinţa din interiorul meu ce mă făceau să văd lumea înconjurătoare ca pe un Paradis...

Singurătatea... boală sau medicament ?

Singurăteatea... O sabie cu două tăişuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretări...
Singurătatea ca boală... Oare cum o fi ?... Te laşi cuprins de această stare şi declari că vrei să fii singur... La început, toţi te înţeleg, căci singurătatea începe ca un fenomen. Toţi îşi spun că o să-ţi revii după ce rămâi o vreme singur.
Fenomenul singurătate ţi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea să zăboveşti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, că nu-ţi dai seama că ai devenit un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie să intre. Nu observi că ţi-ai făurit un glob de sticlă în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai află în afară de tine... Nu observi că toţi prietenii te-au părăsit, că n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme foarte îndelungată, că te complaci atât de mult în singurătate, încât nimic din ceea ce aveai mai înainte de această stare nu mai există...
Când, în sfârşit, îţi dai seama de aceste lucruri, ai impresia că esti pe marginea unei prăpăstii... Strigi disperat după ajutor, dar nu este nimeni lângă tine să ţi-l ofere şi atunci... începi să cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om şi nu este nimeni care să te salveze... Iată singurătatea ca o boală !...
Cealaltă faţă a singurătăţii este aceea în care simţi nevoia să evadezi... Ai mulţi prieteni în jurul tău, citeşti cărţi, te laşi purtat de valurile vieţii care te urcă şi te coboară şi totuşi îţi doreşti o clipă de evadare... Evadezi citind o carte bună, indiferent dacă ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiţi la un film care-ţi place, scrii ceva ce-ţi trece prin minte şi simţi liniştea care te înconjoară... Iată singurătatea ca un medicament !...
Diferenţa dintre cele două este că la singurătatea ca o boală nu ştii când anume te-ai îmbolnăvit şi nu mai poţi să te vindeci, iar la singurătatea ca un medicament eşti conştient că trebuie să revii la lumea pe care o ai, să nu te laşi pradă acestei stări dulci şi ademenitoare, ci doar să mai iei din când în când câte-o doză din ea, ca să-ţi refaci psihicul !...
Singurătatea este, totuşi, un cuvânt pe care fiecare este liber să-l interpreteze cum doreşte !

Arashi Kigen, felicitari pentru cuvintele scrise in "Singurătatea... boală sau medicament?'. Mi-a placut enorm de mult ceea ce ai scris. Singuratatea este, pentru mine, cel mai bun medicament.
Aceasta poveste pe care o voi posta s-a nascut mai mult ca o provocare. Deocamdata. va ramane la stadiu de one-shout. Nu stiu daca va avea sau nu o continuare.
Lectura placuta...

Să ştii să te opreşti la timp….


Îmbrăcată într-o rochie albă, subţire, cu bretele, am păşit uşor în camera nebunului meu fără să fac vreun zgomot, când, deodată, neatentă, păşesc pe ceva ascuţit. Ah! Cioburi de sticlă. Nu a uitat cât de mult îmi place să simt sângele picurând uşor din tălpi făcându-mă să ameţesc de durere. Am experimentat acest lucru prima oara într-un cimitir. Băusem împreună cu nebunul meu cam mult şi,din plictiseală, am decis să spargem sticlele. Câtă bucurie era pe capul nostru la auzul pocniturilor. Un râs sadic combinat cu bucurie şi tristeţe. Cioburile le-am adunat şi am făcut un fel de alee. Aleea cioburilor, aşa am numit-o. Ne-am descăltat de bocanci, iar cu marijuana în gură, am început să înaintăm pe aleea improvizată. În cimitir nu era nimeni la acea oră târzie pentru că sigur ar fi chemat poliţia crezând că facem cine ştie ce prostie. Poate chiar ar fi putut crede că facem diverse ritualuri, chiar dacă mi-ar fi plăcut să se fi întâmplat acest lucru. Băuti cum eram, nebunul meu mi-a sugerat să facem un pact al sinuciderii. Am râs şi i-am spus că acest lucru nu se poate, dar el, mi-a luat mâinile murdare în mâinile lui şi mi-a spus privindu-mă în ochi:

“Vom muri împreună, iar lumea va uita de noi”
“Ai înnebunit? Nu putem face acest lucru, nu avem voie.”

A luat un ciob de pe jos şi l-a dus nesăbuit la venă tăind-o puţin. Un mic firicel de sânge a început să se prelingă pe mâna lui coborând uşor înspre cot murdărindu-i bluza. Am fost tentată să gust din acel sânge, am fost tentată să îi sug toată vena, dar m-am abţinut. Simţeam cum îmi creşte tensiunea, cum inima începea din ce în ce mai tare să bată parcă ieşindu-mi din piept, dar m-am abţinut...din nou. Din întâmplare, aveam la mine o batistă, aşa că am legat repede bucata de material de încheietura mâinii zicându-i scurt, fără să îl privesc în ochi:

“Este cazul să mergem acasă. Seara aceasta a fost nebună pentru amândoi”.
“Să mergem acasă? De ce? Când ne simţim atât de bine. Asta este. Nu mă mai iubeşti?”
“Te iubesc, dar este cazul să încetăm cu această nebunie. Nu ne va aduce nimic bun.”
“Ba da. Părăsim această lume unde nu suntem înţeleşi şi plecăm pe o alta unde ne va fi bine”.
“Nu. Nu poţi să înţelegi, nu? Las-o baltă.”

Am plecat cât de repede am putut de lângă el alergând spre nicăieri. Ce vroia să fac? Să îi spun tot adevărul despre mine, despre existenţa mea? Să îi spun că nu sunt om, ci vampir, singurul meu scop în viaţa fiind acela de a rătăci prin lume asemeni unei fantome? Nu puteam să fac asta. Nu după ce am promis.
După întâmplarea aceea, nu am mai vorbit cu el, nici măcar nu m-am întâlnit cu el, iar acum stau în camera lui admirându-i frumuseţea care nu va putea fi niciodată a mea, sperând ca în această noapte să îmi aparţină trup şi suflet, dar l-am avut. Am trăit prin el şi pentru el. Mânată de o dorinţă mai puternică decât mine numită iubire, m-am dăruit nebunului meu iubit, în ciuda ciudaţeniei mele.
M-am apropiat uşor de el mângâindu-i părul, şoptindu-i la ureche un suav “Te vreau”. M-am aşezat pe marginea patului, lânga el şi am început să îi sărut întâi ochii, apoi nasul şi în final buzele făcând cu limba mici cerculeţe în jurul lor. M-am dezbrăcat de rochie şi m-am băgat în pat lângă nebunul meu aşezându-mă pe spatele lui, muşcându-i urechea. A tresărit uşor, iar apoi a deschis ochii. Spre surprinderea mea, ştia că această zi va veni. Afară era lună plină, iar într-o noapte cu lună plină am promis să devin a lui. Aşa am jurat. S-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit mult timp. Mi-a studiat ochii, nasul, buzele, apoi sânii, în final sărutându-mă destul de pasional cum nimeni nu a reuşit să o facă. Cea care a rupt vraja am fost tot eu, îndepărtându-l puţin de mine trăgându-mi răsuflarea de pe urma sărutului.

“Nebun scump, în seara asta, lasă-mă să te răsfăţ. Mă vei lăsa să fac orice pofteşte inima mea, iar tu vei fi jucăria mea, jucăria mea delicioasă.”

Nu a mai spus niciun cuvânt pentru că buzele mele le-au acaparat pe ale lui într-un sărut care i-a tăiat respiraţia. Nu ştiu cât timp l-am sărutat, probabil câteva minute bune pentru că după ce am terminat, buzele lui erau foarte roşii. Îi muşcasem buzele aşa de tare încât îi dădusem sângele, iar acel sânge era minunat. Am continuat răsfăţul axându-mă pe gâtul lui. Un gât subţire, de porţelan. Am mângâiat cu părul acea frumoasă zonă continuându-mi jocul cu corpul lui. L-am răsfăţat toată noaptea. Nicio bucăţica din corpul lui perfect nu a rămas nesărutată, dar la sfârşit, am făcut ceva ce regret şi astazi. Gâtul lui a căzut victima mea. “Iarta-mă” i-am spus muşcându-l de acea zona adâncindu-mi colţii ascuţiţi în vene, sorbindu-i sângele. L-am auzit ţipând, iar apoi a căzut pe pat obosit. M-am îndepărtat de el îmbrăcându-mă cu rochia albă care stătea leneşă lângă pat.

“Iarta-mă, dar ştiai că aşa se va întâmpla”

Am părăsit camera aşa cum am venit. Nu m-am uitat în urmă asigurându-mă că nimeni nu mă va vedea ieşind din casă.
După zece ani de la acea noapte, am aflat că nebunul meu drag a supravieţuit. Probabil muşcătura nu l-a afectat atât de mult pe cât am crezut că o va face. Acum, stau pe o bucată de copac cu multe hârtii în mână, scriind amintiri din acea noapte, dar totuşi, mă întreb: ce l-a salvat? Trebuia să fie mort, dar a supravieţuit. Poate că ceea ce l-a salvat s-a numit “iubire”, acea substanţă magică care circulă prin tine si iţi dă putere. Poate el a crezut în dragostea noastră ceea ce eu nu am putut vedea fiind mânată de setea de sânge şi nu cred că voi mai afla decât atunci când mă voi reîntâlni cu EL pe Lumea Cealaltă.