Vârsta minima: 15
Gen: romanţă , drama
Limba: română
Observaţii cu privire la conţinut: păi... nu ştiu câţi dintre voi aţi văzut vreo serie "Yu-Gi-Oh!", dar sper să vă placă totuşi [Zane x Alexis]
Tipul de comentariu solicitat: simpla ( scriu de plăcere =w= )
Disclaimer [era obligatoriu o dată, acum habar n-am o-o]: Nu deţin nici unul din următoarele personaje care fac strict parte din animeul Yu-Gi-Oh! GX şi de pe urma cărora nu fac profit.
~Prolog~
Uneori stau şi mă întreb... viaţa chiar se rezumă doar la regrete? Câştigi ceva doar pentru a-l pierde mai târziu? De ce nu putem fii fericiţi cu ce avem pentru totdeauna? De ce mereu trebuie să pierdem ce iubim cu adevărat? De ce mereu preţuim ceva doar după ce-l pierdem?
Credeam că înţeleg viaţa dar mi-am dat seama că nu e aşa, ea mereu se joacă cu tine, chiar şi-n timp ce poţi dormi. Credeam că pot şi eu în sfârşit să iubesc pe cineva, credeam, dar din păcate toată această credinţă s-a transformat mai târziu în agonie şi tristeţe.
Am venit la această şcoală în speranţa de a-mi îmbunătăţii calităţile de duelist şi de a cunoaşte noi persoane. Spre surprinderea mea, am reuşit mai mult decât atât. Nu numai că am devenit una din cele mai bune dueliste din academie, ba chiar am întâlnit nişte oameni extraordinari, oameni care mi-au arătat cât de mult înseamnă cuvântul "prieten" şi cât de multă iubire poate exista într-un colectiv restrâns, dar totuşi puternic. Ei, şi mai ales... el, Zane. La prima vedere nu părea să fie o persoană prea sociabilă cu cei din jurul său, ba chiar dădea uneori senzaţia că-i detestă pe toţi şi că el trebuie să fie cel mai bun. Recunosc, chiar şi eu îl detestam la rândul meu pentru felul cum se comporta cu restul şi pentru felul în care se credea cel mai tare, dar... ceva mă atrăgea la el, ceva ce nu puteam vedea în nimeni altcineva. Nu ştiu dacă eram doar eu sau imaginaţia mea, dar într-un mod ciudat, oricât de mult l-aş fi urât, ţineam la el, iar mai târziu, toată adorarea asta s-a transformat în iubire fără să-mi dau seama.
Mulţi îl urau deoarece lua mereu atitudinea de şef şi îi ignora pe toţi, chiar şi pe mine la început, dar încetul cu încetul, m-am apropiat de el şi fără să-mi dau seama, am devenit nişte prieteni de nedespărţit. Mă ajuta când aveam nevoie şi-mi oferea mereu sprijinul necesar, şi fără el... nu cred că aş fi ajuns ce sunt acum.
Însă... toate astea au trecut, acum am rămas singură. Nu mai am cui să-i cer sfatul sau cu cine să-mi petrec timpul, nu mai am motiv pentru a zâmbi. În alte cuvinte, nu mai am o parte din mine.
Zane s-a dus şi la fel s-a întâmplat şi cu fericirea mea. În dorinţa de a deveni şi mai puternic a ales calea întunecată apucând-o pe drumul greşit încă de la început. Simţeam că-mi pierd suflarea când am aflat că a dispărut iar încetul cu încetul, sentimentele mele au început să se pună în ordine.
Am fugit cât de departe am putut lăsându-mi picioarece să mă ducă acolo unde credeau ele că este mai bine, acolo unde poate l-aş fi putut întâlnii din nou şi de ai spune tot ce simt. Am fugit cu toată suflarea fără să fac vreo pauză, am fugit în speranţa că poate nu e prea târziu, dar din păcate, deja era.
Stătea în faţa mea cu ochii aţintiţi în pământ, fără să mişte măcar un deget.
-Zane...
Nu ştiam dacă ăsta-i vis sau realitate, aş fi vrut să-l ating pentru a mă convinge că e real, el, şi eu, şi tot ce ne înconjoară, dar nu ma lăsat. Mi-a îndepărtat mână iar dintr-o mişcare rapidă s-a întors cu spatele la mine.
-Pleacă, nu ai ce căuta aici. şi făcu un pas înainte.
-Zane... t-tu chiar vrei să pleci? Chiar vrei să ne părăseşti? C-chiar vrei să mă laşi aici? Zane!
Nici un răspuns, şi până să mă dezmeticesc cad fără suflare la pământ.
Gen: romanţă , drama
Limba: română
Observaţii cu privire la conţinut: păi... nu ştiu câţi dintre voi aţi văzut vreo serie "Yu-Gi-Oh!", dar sper să vă placă totuşi [Zane x Alexis]
Tipul de comentariu solicitat: simpla ( scriu de plăcere =w= )
Disclaimer [era obligatoriu o dată, acum habar n-am o-o]: Nu deţin nici unul din următoarele personaje care fac strict parte din animeul Yu-Gi-Oh! GX şi de pe urma cărora nu fac profit.
~Prolog~
Uneori stau şi mă întreb... viaţa chiar se rezumă doar la regrete? Câştigi ceva doar pentru a-l pierde mai târziu? De ce nu putem fii fericiţi cu ce avem pentru totdeauna? De ce mereu trebuie să pierdem ce iubim cu adevărat? De ce mereu preţuim ceva doar după ce-l pierdem?
Credeam că înţeleg viaţa dar mi-am dat seama că nu e aşa, ea mereu se joacă cu tine, chiar şi-n timp ce poţi dormi. Credeam că pot şi eu în sfârşit să iubesc pe cineva, credeam, dar din păcate toată această credinţă s-a transformat mai târziu în agonie şi tristeţe.
Am venit la această şcoală în speranţa de a-mi îmbunătăţii calităţile de duelist şi de a cunoaşte noi persoane. Spre surprinderea mea, am reuşit mai mult decât atât. Nu numai că am devenit una din cele mai bune dueliste din academie, ba chiar am întâlnit nişte oameni extraordinari, oameni care mi-au arătat cât de mult înseamnă cuvântul "prieten" şi cât de multă iubire poate exista într-un colectiv restrâns, dar totuşi puternic. Ei, şi mai ales... el, Zane. La prima vedere nu părea să fie o persoană prea sociabilă cu cei din jurul său, ba chiar dădea uneori senzaţia că-i detestă pe toţi şi că el trebuie să fie cel mai bun. Recunosc, chiar şi eu îl detestam la rândul meu pentru felul cum se comporta cu restul şi pentru felul în care se credea cel mai tare, dar... ceva mă atrăgea la el, ceva ce nu puteam vedea în nimeni altcineva. Nu ştiu dacă eram doar eu sau imaginaţia mea, dar într-un mod ciudat, oricât de mult l-aş fi urât, ţineam la el, iar mai târziu, toată adorarea asta s-a transformat în iubire fără să-mi dau seama.
Mulţi îl urau deoarece lua mereu atitudinea de şef şi îi ignora pe toţi, chiar şi pe mine la început, dar încetul cu încetul, m-am apropiat de el şi fără să-mi dau seama, am devenit nişte prieteni de nedespărţit. Mă ajuta când aveam nevoie şi-mi oferea mereu sprijinul necesar, şi fără el... nu cred că aş fi ajuns ce sunt acum.
Însă... toate astea au trecut, acum am rămas singură. Nu mai am cui să-i cer sfatul sau cu cine să-mi petrec timpul, nu mai am motiv pentru a zâmbi. În alte cuvinte, nu mai am o parte din mine.
Zane s-a dus şi la fel s-a întâmplat şi cu fericirea mea. În dorinţa de a deveni şi mai puternic a ales calea întunecată apucând-o pe drumul greşit încă de la început. Simţeam că-mi pierd suflarea când am aflat că a dispărut iar încetul cu încetul, sentimentele mele au început să se pună în ordine.
Am fugit cât de departe am putut lăsându-mi picioarece să mă ducă acolo unde credeau ele că este mai bine, acolo unde poate l-aş fi putut întâlnii din nou şi de ai spune tot ce simt. Am fugit cu toată suflarea fără să fac vreo pauză, am fugit în speranţa că poate nu e prea târziu, dar din păcate, deja era.
Stătea în faţa mea cu ochii aţintiţi în pământ, fără să mişte măcar un deget.
-Zane...
Nu ştiam dacă ăsta-i vis sau realitate, aş fi vrut să-l ating pentru a mă convinge că e real, el, şi eu, şi tot ce ne înconjoară, dar nu ma lăsat. Mi-a îndepărtat mână iar dintr-o mişcare rapidă s-a întors cu spatele la mine.
-Pleacă, nu ai ce căuta aici. şi făcu un pas înainte.
-Zane... t-tu chiar vrei să pleci? Chiar vrei să ne părăseşti? C-chiar vrei să mă laşi aici? Zane!
Nici un răspuns, şi până să mă dezmeticesc cad fără suflare la pământ.