Disclaimer: Nu detin niciun personaj din anime-ul/manga-ul Naruto si nu fac profit de pe urma lor.
Varsta minima: 14+
Gen: Actiune/Romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansata
Sentimentele erau descrise in general ca simple simturi umane, specifice sufletului. Nimeni nu se intreba ce reprezentau ele cu adevarat. “Mi-e frica!”, “Sunt bucuroasa.”, “Sunt trista.”. Toate acele expresii ce oglindeau in doua cuvinte ceea ce simteai. Dar puteai sa minti? Puteai spune “Sunt bine!”, atunci cand sufletul tau plangea, fara a da de banuit? Probabil ca da, sau, in alte circumstante, probabil ca nu.
Sufletul unui om era asemeni Universului. Nemarginit, necunoscut. In totalitate, nimeni nu stia ce se afla in sufletul unui copil. Pana in acel moment...
20 martie 1973
“Stiam prea bine ca aveam sa sufar din nou. Acele certuri interminabile, acele lucruri spuse la nervi, toate varsate asupra mea. O palma, doua, trei... Le-am pierdut numarul de mult timp. Am inceput sa ignor durerea, sa nu o mai simt. Asa era. Nu mai simteam durerea fizica. Deloc. Dar sufletul meu? Sangera. Se stingea pe zi ce trecea, se ridica usor-usor spre cer, spre o noua era. Dar voiam asta? Nu. Ma tineam strans de viata, suportam orice, absolut orice. Pana intr-o zi...
Am hotarat ca era mai bine. La doar cei sase ani ai mei, am plecat. Eram parasit de orice farama de compasiune, nu apartineam nimanui. Doar mie. Am vrut sa scap de tot, dar nu am constientizat viata ce avea sa urmeze. Mergeam din sat in sat, cersind pentru un pahar cu apa, o bucata de paine, o farama de viata. Nu multi isi faceau mila. Ma alungau, chiar ma bateau. “Pleaca, golan nenorocit!” De ce eram un nenorocit? Ca cerseam? Ca ma agatam de viata, ca luptam pentru ea? Nu furam, nu ceream de placere, ci din disperare.
Doi ani greu, in care tot ce am facut a fost sa supravietuiesc. Ma luptam cu orice, fugeam de oricine. Doar sa raman in viata, sa cresc, apoi sa ma intorc. Aveam sa le demonstrez ca am reusit, am plecat departe de moarte, de intruchiparea Diavolului.”
25 februarie 1979
“Deja au trecut sase ani. M-am maturizat, pot spune asta. Am colindat intreaga lume, am cunoscut pericolul, am dat de greu. Nu multe s-au schimbat. Nu aveam un loc al meu si multi ma dispretuiau. Ma alungau din satele lor, ma trimiteau departe. “Pleaca! Esti copilul Diavolului!”. Eram copilul nimanui... Aruncau cu pietre, cu bete, ma loveau, dar nu se apropiau de mine. Hainele-mi erau jerpelite, imputite, lipsite de orice stralucire. Niste carpe. Iarna era crunta, o simteam in fiecare minut al zilei. Ma taram cu ultimele puteri intr-o casa darapanata, mai-mai sa cada. Frig! Foarte frig. Nu am mai vazut de mult interiorul unei case... Aflata in padure, era parasita. M-am gandit sa ma refugiez acolo. Da! In sfarsit, un loc ce putea fi doar al meu. Am intrat, totul scartaia. Panze de paienjeni, lemn putrezit, praf. Era oribil, dar totusi, un acoperis. Puteam sa transform acel loc. Asta am si facut. In doar o luna, am facut tot ce am putut. Frigul disparea incet-incet, venea primavara. Padurea era plina de fructe, de animale. Era un loc perfect, unde nimeni nu ma facea sa plec. Era paradisul.”
13 Septembrie 1981
“Anii au trecut destul de usor de cand aveam un loc doar al meu. Poate ca nu aveam parinti, bani, sau haine, dar era o viata lipsita de griji, oarecum. Am invatat sa ma descurc in orice situatie, sa ma conformez cu orice. Nu am avut niciodata o copilarie fericita, niciodata nu am avut parinti care sa imi ofere o educatie sau care sa ma iubeasca, dar totusi a fost mai bine decat m-am asteptat. Gaseam deseori caiete vechi ale copiilor aruncate prin padure, incercam sa invat, sa-mi dezvolt o educatie, sa fac orice pentru a avea un viitor. Dar stiam ca nimeni nu avea sa ma accepte.”
20 martie 1982
“A fost o dimineata neobisnuita. Langa usa mea era un ziar. Atat de multi ani am fost rupt de lume, am trait in propriul meu univers, sa spun asa. Voiam sa-l arunc, sa nu ma implic in ceea ce puteam numi “lumea urbana”, dar ceva imi spunea sa ies din carapacea mea, sa-mi schimb modul de viata. L-am ridicat de jos, apoi am intrat in casa. Rasfoiam fiecare pagina, incercam sa recunosc un nume, ceva ce a ramas de cand eram mic. Si uite! Pagina sase: “Zece ani de la tragedia Uchiha. Sakura afla totul.”. Familia Uchiha... acei oameni ce m-au tratat cu atat de multa cruzime. Sakura... acea fata nevinovata ce a cazut in mana lor.
Dupa zece ani de zile, Sakura afla de tragedia ce i-a marcat familia. Fiul lor cel mare, Sasuke, a disparut fara urma in data de 20 martie 1973. Conform datelor ce au fost in arhivele politiei, baiatul in varsta de numai sase ani a fost rapit si scos din tara. Datorita acestui lucru, familia Uchiha a adoptat-o pe micuta Sakura, incercand sa umple golul lasat in urma de fiul lor. Cu numai cateva zile in urma, fata a aflat de disparitia asa-zisului ei frate, incepand sa-l caute.
Ma uitam oarecum uimit la tot ceea ce scria in acel ziar. Fata... Sakura ma cauta. De ce? De ce voia sa rascoleasca trecutul pentru mine? Trebuia sa ma feresc de fata asta. Nu puteam fi descoperit, nu atunci.
Mai aruncasem o privire asupra acelui articol si am zarit o poza. Ii recunosteam usor pe asa-zisii mei parinti, iar intre ei statea o fata de aproximativ paisprezece ani, cu parul roz si ochii verzi. Ea era! Ea ma cauta.”
27 martie 1982
“Pozele cu mine de cand eram mic erau in toate ziarele. Dar la ce ajuta acest lucru? M-am schimbat, nu avea sa ma recunoasca nimeni. Am inceput sa ies putin cate putin din padure, sa incerc sa fac ceva pe viitor. Voiam sa muncesc si sa castig niste bani, sa devin omul care doream sa fiu inca din copilarie. Ce puteam sa fac? In acele circumstante, numele nu ma ajuta cu nimic. Buletin? Nu aveam. Eram, pur si simplu, o persoana scoasa din baza de date a populatiei. Pentru multi, chiar eram uitat. Dar de ce nu si pentru ea? De ce ma cauta cand stie ca au trecut atat de multi ani?”
Imi aminteam si acum acele clipe, emotiile, trairile. Simteam ca eram incoltit, ca nu aveam nicio scapare. Stiam ca, mai devreme sau mai tarziu avea sa ma gaseasca. Sau poate nu? “Avea sa inceteze cautarile?” Intrebarea ce m-a macinat ani de-a randul, ce m-a facut sa fug si sa ma ascund. Era ceva nou, ceva ce nu mai facusem. Fugeam de propria familie.
________________________
Acesta este primul capitol. Sper sa va placa si astept parerile voastre.
Varsta minima: 14+
Gen: Actiune/Romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansata
A splash of color on a black sheet
~Prolog~
~Prolog~
Sentimentele erau descrise in general ca simple simturi umane, specifice sufletului. Nimeni nu se intreba ce reprezentau ele cu adevarat. “Mi-e frica!”, “Sunt bucuroasa.”, “Sunt trista.”. Toate acele expresii ce oglindeau in doua cuvinte ceea ce simteai. Dar puteai sa minti? Puteai spune “Sunt bine!”, atunci cand sufletul tau plangea, fara a da de banuit? Probabil ca da, sau, in alte circumstante, probabil ca nu.
Sufletul unui om era asemeni Universului. Nemarginit, necunoscut. In totalitate, nimeni nu stia ce se afla in sufletul unui copil. Pana in acel moment...
Chapter 1
20 martie 1973
“Stiam prea bine ca aveam sa sufar din nou. Acele certuri interminabile, acele lucruri spuse la nervi, toate varsate asupra mea. O palma, doua, trei... Le-am pierdut numarul de mult timp. Am inceput sa ignor durerea, sa nu o mai simt. Asa era. Nu mai simteam durerea fizica. Deloc. Dar sufletul meu? Sangera. Se stingea pe zi ce trecea, se ridica usor-usor spre cer, spre o noua era. Dar voiam asta? Nu. Ma tineam strans de viata, suportam orice, absolut orice. Pana intr-o zi...
Am hotarat ca era mai bine. La doar cei sase ani ai mei, am plecat. Eram parasit de orice farama de compasiune, nu apartineam nimanui. Doar mie. Am vrut sa scap de tot, dar nu am constientizat viata ce avea sa urmeze. Mergeam din sat in sat, cersind pentru un pahar cu apa, o bucata de paine, o farama de viata. Nu multi isi faceau mila. Ma alungau, chiar ma bateau. “Pleaca, golan nenorocit!” De ce eram un nenorocit? Ca cerseam? Ca ma agatam de viata, ca luptam pentru ea? Nu furam, nu ceream de placere, ci din disperare.
Doi ani greu, in care tot ce am facut a fost sa supravietuiesc. Ma luptam cu orice, fugeam de oricine. Doar sa raman in viata, sa cresc, apoi sa ma intorc. Aveam sa le demonstrez ca am reusit, am plecat departe de moarte, de intruchiparea Diavolului.”
25 februarie 1979
“Deja au trecut sase ani. M-am maturizat, pot spune asta. Am colindat intreaga lume, am cunoscut pericolul, am dat de greu. Nu multe s-au schimbat. Nu aveam un loc al meu si multi ma dispretuiau. Ma alungau din satele lor, ma trimiteau departe. “Pleaca! Esti copilul Diavolului!”. Eram copilul nimanui... Aruncau cu pietre, cu bete, ma loveau, dar nu se apropiau de mine. Hainele-mi erau jerpelite, imputite, lipsite de orice stralucire. Niste carpe. Iarna era crunta, o simteam in fiecare minut al zilei. Ma taram cu ultimele puteri intr-o casa darapanata, mai-mai sa cada. Frig! Foarte frig. Nu am mai vazut de mult interiorul unei case... Aflata in padure, era parasita. M-am gandit sa ma refugiez acolo. Da! In sfarsit, un loc ce putea fi doar al meu. Am intrat, totul scartaia. Panze de paienjeni, lemn putrezit, praf. Era oribil, dar totusi, un acoperis. Puteam sa transform acel loc. Asta am si facut. In doar o luna, am facut tot ce am putut. Frigul disparea incet-incet, venea primavara. Padurea era plina de fructe, de animale. Era un loc perfect, unde nimeni nu ma facea sa plec. Era paradisul.”
13 Septembrie 1981
“Anii au trecut destul de usor de cand aveam un loc doar al meu. Poate ca nu aveam parinti, bani, sau haine, dar era o viata lipsita de griji, oarecum. Am invatat sa ma descurc in orice situatie, sa ma conformez cu orice. Nu am avut niciodata o copilarie fericita, niciodata nu am avut parinti care sa imi ofere o educatie sau care sa ma iubeasca, dar totusi a fost mai bine decat m-am asteptat. Gaseam deseori caiete vechi ale copiilor aruncate prin padure, incercam sa invat, sa-mi dezvolt o educatie, sa fac orice pentru a avea un viitor. Dar stiam ca nimeni nu avea sa ma accepte.”
20 martie 1982
“A fost o dimineata neobisnuita. Langa usa mea era un ziar. Atat de multi ani am fost rupt de lume, am trait in propriul meu univers, sa spun asa. Voiam sa-l arunc, sa nu ma implic in ceea ce puteam numi “lumea urbana”, dar ceva imi spunea sa ies din carapacea mea, sa-mi schimb modul de viata. L-am ridicat de jos, apoi am intrat in casa. Rasfoiam fiecare pagina, incercam sa recunosc un nume, ceva ce a ramas de cand eram mic. Si uite! Pagina sase: “Zece ani de la tragedia Uchiha. Sakura afla totul.”. Familia Uchiha... acei oameni ce m-au tratat cu atat de multa cruzime. Sakura... acea fata nevinovata ce a cazut in mana lor.
Dupa zece ani de zile, Sakura afla de tragedia ce i-a marcat familia. Fiul lor cel mare, Sasuke, a disparut fara urma in data de 20 martie 1973. Conform datelor ce au fost in arhivele politiei, baiatul in varsta de numai sase ani a fost rapit si scos din tara. Datorita acestui lucru, familia Uchiha a adoptat-o pe micuta Sakura, incercand sa umple golul lasat in urma de fiul lor. Cu numai cateva zile in urma, fata a aflat de disparitia asa-zisului ei frate, incepand sa-l caute.
Ma uitam oarecum uimit la tot ceea ce scria in acel ziar. Fata... Sakura ma cauta. De ce? De ce voia sa rascoleasca trecutul pentru mine? Trebuia sa ma feresc de fata asta. Nu puteam fi descoperit, nu atunci.
Mai aruncasem o privire asupra acelui articol si am zarit o poza. Ii recunosteam usor pe asa-zisii mei parinti, iar intre ei statea o fata de aproximativ paisprezece ani, cu parul roz si ochii verzi. Ea era! Ea ma cauta.”
27 martie 1982
“Pozele cu mine de cand eram mic erau in toate ziarele. Dar la ce ajuta acest lucru? M-am schimbat, nu avea sa ma recunoasca nimeni. Am inceput sa ies putin cate putin din padure, sa incerc sa fac ceva pe viitor. Voiam sa muncesc si sa castig niste bani, sa devin omul care doream sa fiu inca din copilarie. Ce puteam sa fac? In acele circumstante, numele nu ma ajuta cu nimic. Buletin? Nu aveam. Eram, pur si simplu, o persoana scoasa din baza de date a populatiei. Pentru multi, chiar eram uitat. Dar de ce nu si pentru ea? De ce ma cauta cand stie ca au trecut atat de multi ani?”
Imi aminteam si acum acele clipe, emotiile, trairile. Simteam ca eram incoltit, ca nu aveam nicio scapare. Stiam ca, mai devreme sau mai tarziu avea sa ma gaseasca. Sau poate nu? “Avea sa inceteze cautarile?” Intrebarea ce m-a macinat ani de-a randul, ce m-a facut sa fug si sa ma ascund. Era ceva nou, ceva ce nu mai facusem. Fugeam de propria familie.
________________________
Acesta este primul capitol. Sper sa va placa si astept parerile voastre.

! Astept next-ul.
)

Oricum,ma bucur ca nu inca,era prea devreme,asa e mai interesant! :bv: Astept next-u'! :bye:
