Vârsta minimă: 16+
Gen: Drama/Action/Psychological
Seria: Yuugiou Duel Monsters GX
Limba: română
Observatii cu privire la conținut: violență fizică și psihică, ceva gore mai încolo. De asemenea, câteva scene de natură erotică, dar cititorul este lăsat să își imagineze singur majoritatea detaliilor. Doar vorbim de shounen aici, chiar dacă virez tare spre seinen cu postea asta.
Tipul de comentariu solicitat: simplu, avansat, ce vă trece prin minte, Knock yourselves out. Răspund și nelămuririlor, pentru că știu din proprie experiență că (aproape) orice postare legată de ultimele două sezoane ale Yuugiou GX este de obicei urmată de 'personajul ăla principal, idiot și inocent, a comis un genocid? Poftim?!?!'
Addendum: Soooo. Am scris povestea asta acum aproape șapte ani, când Yuugiou GX încă rula în Japonia. Evident, a trecut o grămadă de vreme, așa că o prelucrez de la zero. Drumul Penitenței este menit ca o rescriere a ultimului sezon, care a fost grăbit de dragul noului serial (Yuugiou 5Ds). De asemenea, mai multe personaje care ar fi trebuit să stea în mormânt și au foat aduse înapoi de dragul fanilor nu vor reveni la viață aici. Folosesc numele din varianta dublată pentru că sunt mai cunoscute și pentru că îmi este oarecum mai ușor din punct de vedere cultural să scriu despre adolescenți din Statele Unite, decât din Japonia. Totuși, mare parte din personalități și amosferă vin direct din versiunea japoneză, care a știut când să lase glumele și să devină a naibii de serioasă.
Fonda Fontaine avea o durere de cap atroce. Urechile îi ţiuiau nebuneşte şi o întreagă orchestră parcă îşi acorda instrumentele în craniul ei.
"A aterizat cu un meteorit."
"Corect."
"Cu un meteorit."
"Da, am confirmat asta deja. Alte întrebări?"
"Nu. Stai pe loc. Fă-mă să înţeleg asta, te rog. Cum adică a aterizat cu un meteorit? Sunteţi nebuni cu toţii?"
De cealaltă parte a mesei, Erika Sugimoto, şefa secţiei de disciplină a Academiei ridică neputiincioasă din umeri. Părea epuizată, cu chipul palid şi cearcăne violet sub ochii mijiţi.
"Nu pot să îţi explic mai bine de atât. Ai văzut meteoritul care a căzut acum câteva zile, nu? Imposibil să nu îţi fi dat seama, a făcut o gălăgie de a trezit întreaga insulă!" Femeia flutură din degete, părând de-a dreptul plictisită de explicaţia pe care o repetase de zeci de ori. "Oricum, Syrus Truesdale l-a găsit chiar în interiorul craterului, întins pe jos şi pe jumătate acoprit de pământ. Nu mă pune să îți explic cum a supravieţuit sau cum a ajuns pe un meteorit. Nici nu vreau să mă gândesc la asta!"
"Nimic nu se mai leagă în toată povestea asta..." Fonda murmură obosită, trecându-şi degetele prin părul care îi cădea peste ochi. Ce an dezastruos! Întâi un profesor suplinitor nebun de legat, un spirit obsedat de un adolescent, jumătate dintre elevi căzuţi în comă profundă, întreaga şcoală transportată temporar într-o altă dimensiume şi acum Jaden Yuki întors din morţi pe coada de foc a unui meteorit, dacă spusele unora erau adevărate. Fonda nu ar fi crezut o iotă dacă nu ar fi fost implicată direct în majoritatea nebuniei colective. "Cine ştie, poate totul a fost doar o halucinaţie în masă. Se mai întâmplă."
"Hmph. Avem inregistrările video. Seto Kaiba şi Pegasus au fost cât se poate de interesaţi de toată afacerea asta."
"Sunt convinsă. Oricum, nu suficient de interesaţi ca să prevină alte asemenea dezastre."
"Ceri prea multe, Fonda. Încep să cred că suntem doar o adunătură de cobai în cine ştie ce experiment nebunesc."
Fonda nu apucă să răspundă, pentru că uşile glisante către salonul de terapie intensivă se deschiseră brusc, o umbră sprijindu-se de perete, gata să se prăbuşească în genunchi.
"Am fost folosiţi de la început." Vocea lui Jaden Yuki era epuizată şi cu puţin peste o şoaptă, dar ochii îi ardeau în faţa galbenă ca ceara. "De ce credeţi că au construit şcoala aici, pe o insulă, în mijlocul oceanului? De ce au îngropat trei cărţi letale sub clădire?" Rânji, iar expresia îi făcu muşchii obrajilor să tresară, în vreme ce ochii îi rămaseră febrili, dar reci în acelaşi timp. "Locul ăsta.... e un nex de putere. Stăm pe o bombă pe cale să sară în aer."
"Jaden, dragule, cred că ar fi cazul să stai jos." Fonda părea de-a dreptul temătoare, ridicând-use în picioare şi mergând lângă băiatul palid. "Nu ţi-ai revenit pe deplin."
"Nu. Nu-i vorba de asta." Îşi scutură rapid capul, părul neîngrijit zburând în toate direcţiile. O ţintui pe şefa pazei cu o privire apăsătoare. "Dacă ceva ciudat se mai întâmplă, evacuaţi insula. Nu îmi pasă ce spun Sheppard sau Kaiba sau Kagemaru sau oricare alt tip de sus. Nu ei îşi riscă viaţa pe aici."
"Jaden, te rog, eşti încă slăbit..."
"Nu mai vreau să văd pe nimeni murind!"
Strigătul feroce răsună în întreaga încăpere, lăsându-le de-a dreptul năuce pe cele două femei. Jaden de-abia se mai ţinea pe picioare iar genunchii îi tremurau, dar intensitatea privirii sale era înfricoșătoare. Le-ar fi fost mai ușor să liniștească un dragon.
"Mi-a ajuns. Nu mai vreau asta. Nu îmi pasă dacă mă credeţi sau nu, dar nimeni mu mai moare pe aici. Nu dacă pot face ceva ca să opresc asta."
Jaden se clătină brusc, cu o expresie sleită de puteri, iar apoi se prăvăli în faţă, ochii rostogolindui-se în orbite. Fonda reacţionă instinctiv, folosindu-şi corpul pentru a-l împiedica să se lovească de pardoseală. Sugimoto strânse din dinţi şi se ridică la rândul ei pentru a-i oferi ajutor infirmierei.
"Are o grămadă de lucruri să ne explice", mormăi înfundat Erika, trecând unul dintre braţele lui Jaden peste umerii ei şi ridicându-i trupul inert în picioare. "Ce naiba s-a întâmplat în locul unde a fost atâta timp?"
"Nu cred că vreau să ştiu, Erika." Fonda îşi simţea epuizarea ca pe o creatură vie, care i se zvîrcolea pe sub piele şi îi alerga prin oase, pisându-i încrederea şi sorbind-i energiile. "Chiar nu cred că vreau să ştiu."
Tremura, dar nu de groază. Groaza trecuse. Nu îl mai putea controla, nu îi mai putea face muşchii să se contracteze nebuneşte, nu îi mai putea forţa inima scăpată de sub control să i se lovească de coaste. Nu, groaza trecuse de multă vreme. Fusese arsă pe rug, cauterizată de furia oarbă care îi urla în sânge ca o fiară. Era un strigăt primitiv şi simplu, unul care cerea tributul sângelui pentru cele suferite. Fiecare os îl durea, fiecare mişcare îl făcea să îşi muşte buzele zdrenţuite, dar îndură suferinţa şi se ridică în picioare, în strigătele asurzitoare ale întregii arene.
Îşi auzea propria voce în mod distant, aproape detaşat, de parcă se afla sub apă iar altcineva rostea cuvintele. În acelaşi timp, era cât se poate de conştient de glasul instinctului, de furia care se schimonosea în ură, care cerea răzbunare cu orice preţ.
O viaţă pentru patru vieţi. Ce schimb inegal!
Gâtlejul îl durea de la atâta strigat, dar nu se putea opri -- nu acum, când ucigaşul celor pe care îi preţuise atât de mult se afla în faţa ochilor săi, gâtuit de spaimă. Nebunul bâiguia ceva lipsit de noimă, cuvinte goale. 'Nu pot, nu acum...' Pentru o secundă îşi permise doar o fărâmă de satisfacţie, înainte să declare atacul final, cu un scrâşnet de dinţi.
Mulţi i-au spus că nu ştie ce esta ura, ce este negura din inimile oamenilor, care îi mână către cruzime, dar care le dă şi tărie în faţa neprevăzutului. I-au spus că este doar un copil idiot care nu ştie decât să se distreze, un om egoist căruia nu îi pasă de cei din jur şi de problemele lor. Se simţise insultat, dar în acea arenă le dăduse dreptate tuturor. Nu ştiuse ce înseamnă să pierzi, nu cu adevărat.
Era în genunchi, complet singur, abandonat de puţinii oameni care ar fi trebuit să rămână lângă el. Le dădea dreptate tuturor, îşi smulgea părul şi îşi însângera obrajii cu propriile unghii.
[Ce vrei, de fapt?]
Vocea instinctului, vocea întunericului pe care îl trezise la viaţă în interior.
[Vreau să mor.]
[Dar eşti deja mort. Te-ai prăbuşit. A cădea din graţie înseamnă moarte. Este inutil să ceri ce ai deja.]
[Nu ştiu ce vreau.]
[Nu? Gândeşte-te bine. Trebuia să fii un erou. Ce fel de erou dă greş atât de grav încât cei mai apropiaţi oameni mor blestemându-i numele?]
[Nu ştiu. Nu... Nu sunt un erou.]
[Adevărat. Spune-mi, ce fel de lume îţi oferă mereu victoria cu o mână... dar îţi fură tot ce ai mai drag cu cealaltă?]
[O lume nedreaptă. Una care nu merită să existe.]
[Adevărat. Aceasta este lecţia unui asemenea loc. O lume unde cruzimea şi minciuna fac legea nu poate fi strunită şi desfăcută în bucăţi decât prin forţă. Dacă vrei să lupţi împotriva celor malefici, va trebui să fii mai feroce şi mai nemilos decât oricare dintre adversarii tăi. Altfel te vor sfărâma în bucăţi.]
[Cine... Spune-mi, cine eşti?]
[Eu conduc această lume. Eu sunt regele regilor. Eu sunt tu.]
Jaden se trezi cu un icnet înfundat, de parcă cineva l-ar fi lovit în cap, lăsându-l dezorientat. Camera albă şi sterilă de spital părea scoasă din altă lume. Unde erau pereţii de piatră şi nisipul năclăit de sânge şi sudoare? Unde erau strigătele, vocile care îl blestemau pentru că juca precum un laş, pentru ca apoi să urle pline de aprobare când pur şi simplul s-a dezlănțuit ca un diavol? Unde era regele pe care îl zdrobise şi căruia îi luase tronul fără să ezite?
"Hnnnng... Mai uşor cu gălăgia."
Vocea venise din cealaltă parte a salonului, o zonă ascunsă în spatele unei draperii verzi. Jaden respira greu şi simţea transpiraţia care i se răcea pe frunte. Un glas uman! Atunci era...
Strânse din dinţi şi se ridică cu greu în capul oaselor. Îşi amintea. Era înapoi în Duel Academia, departe de locul acela plin de coşmaruri. O perfuzie îi fusese ataşată în încheietura dreaptă, printr-o branulă. Jaden îşi privi braţul slab şi palid şi se întrebă când mâncase ultima dată o masă copioasă. Degetele i se încleştau greu, dar cel puţin le putea mișca acum. Din dreapta putea auzi un sforăit ușor, molcom. Celălalt pacient. Zâmbi, dar gestu îi păru aproape străin. Norocos om -- nu avea alte griji decât examene și probabil vreo fată care nu era de nasul lui. Sau un rival care nu îi dădea pace în arena de duel.
Jaden era gelos. Realiză asta privindu-și degetele care se încleștaseră ca o menghină în jurul așternuturilor. Voia să iasă de aici zâmbind, voia să râdă din toată inima, să se îndoape cu prăjiturile doamnei Dorothy. Să îl tachineze pe Chazz până când celălalt băiat îl va amenința cu o bătaie pe cinste. Să se furișeze cu Alexis în bucătăriile celor din Obelisk Blue, unde era ascunsă mâncarea cea mai bună. Să facă glume cu Syrus sau să deseneze super-eroi cu cretă pe treptele de la intrare ('Yuki, când o să te prind, o să-ți pun pielea în băț pentru vandalism!')
Dar nu putea să facă asta. Nu putea să iasă de aici de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu putea să îi privească în ochi pe cei care suferiseră doar din cauza lui și a încăpățânării sale legendare. Alexis, Atticus, Chazz, Hassleberry, Syrus... poate că erau vii cu toții acum, dar fiecare îndurase o moarte fizică sau sufletească în lumea aceea fără soare. Nu le putea cere să pretindă că timpul poate fi dat înapoi.
Cu o grimasă, prinse perfuzia între degete și o smulse din venă, cu tot cu branulă. Ignorând stropii de sânge care îi alunecau pe mână, Jaden se ridică din pat și merse poticnit până la fereastră. Mai erau ore bune până la sosirea zorilor iar briza oceanului era rece și sărată, dar pe Jaden nu îl deranja. Frigul îl ajuta să se concentreze, să își așeze gândurile într-o ordine care ar fi părut logică doar pentru el. Dacă închidea ochii și respira adânc, putea vedea și acum acel loc tainic din interior -- fortăreața în care își ascunsese temerile și ezitările, de unde ieșise acoperit din cap până în picioare de o platoșă neagră. Acolo nu avea de ce să se teamă sau să se poticnească; nu avea decât să lase ghețurile să îl cuprindă, până când nu mai exista nimic în capul lui decât un țel și cei mai eficienți pași către acel țel. Nimic altceva nu conta -- nu emoții, nu moralitate, în niciun caz vreun cod de etică. Dacă întreaga lume stătea între el și țelul său.... ei bine, atunci întreaga lume nu avea decât să fie trecută prin foc și sabie pentru nesăbuința de a i se fi opus.
Jaden trase aer adânc în piept și urcă încet dintre neguri, către suprafață. Simțea cum sloiurile se retrag, cum îi eliberează gândurile și reacțiile umane. Chiar și acum, o parte din el era de-a dreptul îngrozită că putea să judece în asemenea fel -- detașat, rece ca noaptea polară și complet lipsit de milă. Restul minții sale acceptase revelația, singurul pas care nu l-ar fi împins către autodistrugere. Jaden își privi palmele în lumina palidă a lunii și zâmbi sec. Jurase, nu? Jurase în timpul încleștării cu Yubel că niciun om fără vină nu va mai suferi din cauza lui. Promisese să lupte pentru cei pe care îi iubea, chiar dacă metodele sale l-ar face să pară un diavol.
'Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă locul ăsta ar fi avut un psiholog decent', își spuse brusc, iar absurditatea monumentală a gândului -- un psiholog singur, împotriva întregii nebunii care i-a cuprins pe toți! -- îl făcu să râdă cu atâta forță încât își mușcă degetele. Nu avea rost să își scoale colegul de salon, care probabil visa mâncare și dueluri. În cealaltă cameră, infirmiera se ridică din pat, iar Jaden ciuli imediat urechile la auzul zgomotului. Dacă îl prindea în asemenea hal....
Aproape împiedicându-se de propriile picioare, băiatul se aruncă înapoi între așternuturi, ridicându-le până la bărbie și prefăcându-se cât se poate de adormit. Fonda era clar obosită -- o auzea bâjbâind prin întuneric și mormăind ceva despre elevii care îi scoteau peri albi. Jaden zâmbi în așternuturi când îi simți degetele reci pe braț, urmate de o înjurătură.
"Iarăși ți-ai scos perfuzia asta? O să ți-o leg de mână!"
"Orice vrei, doamnă Fontaine. Sunt aici ca să fac lucrurile mai interesante pentru toată lumea."
Se alese cu o palmă ușoară peste creștet pentru răspunsul obraznic, dar asta nu făcu decât să îi lărgească zâmbetul ascuns și plin de căldură. Da, se gândi tainic, în vreme ce infirmiera îi ștergea brațul. Avea să protejeze insula aceasta și avea să trăiască pentru a veghea asupra altora. Erau, poate, primii pași adevărați pe care îi putea face pe drumul penitenței.
Gen: Drama/Action/Psychological
Seria: Yuugiou Duel Monsters GX
Limba: română
Observatii cu privire la conținut: violență fizică și psihică, ceva gore mai încolo. De asemenea, câteva scene de natură erotică, dar cititorul este lăsat să își imagineze singur majoritatea detaliilor. Doar vorbim de shounen aici, chiar dacă virez tare spre seinen cu postea asta.
Tipul de comentariu solicitat: simplu, avansat, ce vă trece prin minte, Knock yourselves out. Răspund și nelămuririlor, pentru că știu din proprie experiență că (aproape) orice postare legată de ultimele două sezoane ale Yuugiou GX este de obicei urmată de 'personajul ăla principal, idiot și inocent, a comis un genocid? Poftim?!?!'
Addendum: Soooo. Am scris povestea asta acum aproape șapte ani, când Yuugiou GX încă rula în Japonia. Evident, a trecut o grămadă de vreme, așa că o prelucrez de la zero. Drumul Penitenței este menit ca o rescriere a ultimului sezon, care a fost grăbit de dragul noului serial (Yuugiou 5Ds). De asemenea, mai multe personaje care ar fi trebuit să stea în mormânt și au foat aduse înapoi de dragul fanilor nu vor reveni la viață aici. Folosesc numele din varianta dublată pentru că sunt mai cunoscute și pentru că îmi este oarecum mai ușor din punct de vedere cultural să scriu despre adolescenți din Statele Unite, decât din Japonia. Totuși, mare parte din personalități și amosferă vin direct din versiunea japoneză, care a știut când să lase glumele și să devină a naibii de serioasă.
DRUMUL PENITENȚEI
Şi acum simt boala până în oase
În gloata sângerie ne ascundem ca insectele
Regele şobolanilor eram, pe străzile altei vieţi
Ei râd, noi nu credem că mai este amuzant
Dar ce eşti tu în final?
Doar ceea ce deţii.
În ce te transformi
Atunci când ţi se răpeşte
APROAPE TOTUL?!
MCR -- DESTROYA
Da, deşi merg acum prin Valea Morţii, nu mă voi teme de nicio umbră şi de niciun rău;
pentru că eu sunt cel mai mare ticălos din întreaga vale.
-- Joel Rosenberg
PROLOG
Şi acum simt boala până în oase
În gloata sângerie ne ascundem ca insectele
Regele şobolanilor eram, pe străzile altei vieţi
Ei râd, noi nu credem că mai este amuzant
Dar ce eşti tu în final?
Doar ceea ce deţii.
În ce te transformi
Atunci când ţi se răpeşte
APROAPE TOTUL?!
MCR -- DESTROYA
Da, deşi merg acum prin Valea Morţii, nu mă voi teme de nicio umbră şi de niciun rău;
pentru că eu sunt cel mai mare ticălos din întreaga vale.
-- Joel Rosenberg
PROLOG
Fonda Fontaine avea o durere de cap atroce. Urechile îi ţiuiau nebuneşte şi o întreagă orchestră parcă îşi acorda instrumentele în craniul ei.
"A aterizat cu un meteorit."
"Corect."
"Cu un meteorit."
"Da, am confirmat asta deja. Alte întrebări?"
"Nu. Stai pe loc. Fă-mă să înţeleg asta, te rog. Cum adică a aterizat cu un meteorit? Sunteţi nebuni cu toţii?"
De cealaltă parte a mesei, Erika Sugimoto, şefa secţiei de disciplină a Academiei ridică neputiincioasă din umeri. Părea epuizată, cu chipul palid şi cearcăne violet sub ochii mijiţi.
"Nu pot să îţi explic mai bine de atât. Ai văzut meteoritul care a căzut acum câteva zile, nu? Imposibil să nu îţi fi dat seama, a făcut o gălăgie de a trezit întreaga insulă!" Femeia flutură din degete, părând de-a dreptul plictisită de explicaţia pe care o repetase de zeci de ori. "Oricum, Syrus Truesdale l-a găsit chiar în interiorul craterului, întins pe jos şi pe jumătate acoprit de pământ. Nu mă pune să îți explic cum a supravieţuit sau cum a ajuns pe un meteorit. Nici nu vreau să mă gândesc la asta!"
"Nimic nu se mai leagă în toată povestea asta..." Fonda murmură obosită, trecându-şi degetele prin părul care îi cădea peste ochi. Ce an dezastruos! Întâi un profesor suplinitor nebun de legat, un spirit obsedat de un adolescent, jumătate dintre elevi căzuţi în comă profundă, întreaga şcoală transportată temporar într-o altă dimensiume şi acum Jaden Yuki întors din morţi pe coada de foc a unui meteorit, dacă spusele unora erau adevărate. Fonda nu ar fi crezut o iotă dacă nu ar fi fost implicată direct în majoritatea nebuniei colective. "Cine ştie, poate totul a fost doar o halucinaţie în masă. Se mai întâmplă."
"Hmph. Avem inregistrările video. Seto Kaiba şi Pegasus au fost cât se poate de interesaţi de toată afacerea asta."
"Sunt convinsă. Oricum, nu suficient de interesaţi ca să prevină alte asemenea dezastre."
"Ceri prea multe, Fonda. Încep să cred că suntem doar o adunătură de cobai în cine ştie ce experiment nebunesc."
Fonda nu apucă să răspundă, pentru că uşile glisante către salonul de terapie intensivă se deschiseră brusc, o umbră sprijindu-se de perete, gata să se prăbuşească în genunchi.
"Am fost folosiţi de la început." Vocea lui Jaden Yuki era epuizată şi cu puţin peste o şoaptă, dar ochii îi ardeau în faţa galbenă ca ceara. "De ce credeţi că au construit şcoala aici, pe o insulă, în mijlocul oceanului? De ce au îngropat trei cărţi letale sub clădire?" Rânji, iar expresia îi făcu muşchii obrajilor să tresară, în vreme ce ochii îi rămaseră febrili, dar reci în acelaşi timp. "Locul ăsta.... e un nex de putere. Stăm pe o bombă pe cale să sară în aer."
"Jaden, dragule, cred că ar fi cazul să stai jos." Fonda părea de-a dreptul temătoare, ridicând-use în picioare şi mergând lângă băiatul palid. "Nu ţi-ai revenit pe deplin."
"Nu. Nu-i vorba de asta." Îşi scutură rapid capul, părul neîngrijit zburând în toate direcţiile. O ţintui pe şefa pazei cu o privire apăsătoare. "Dacă ceva ciudat se mai întâmplă, evacuaţi insula. Nu îmi pasă ce spun Sheppard sau Kaiba sau Kagemaru sau oricare alt tip de sus. Nu ei îşi riscă viaţa pe aici."
"Jaden, te rog, eşti încă slăbit..."
"Nu mai vreau să văd pe nimeni murind!"
Strigătul feroce răsună în întreaga încăpere, lăsându-le de-a dreptul năuce pe cele două femei. Jaden de-abia se mai ţinea pe picioare iar genunchii îi tremurau, dar intensitatea privirii sale era înfricoșătoare. Le-ar fi fost mai ușor să liniștească un dragon.
"Mi-a ajuns. Nu mai vreau asta. Nu îmi pasă dacă mă credeţi sau nu, dar nimeni mu mai moare pe aici. Nu dacă pot face ceva ca să opresc asta."
Jaden se clătină brusc, cu o expresie sleită de puteri, iar apoi se prăvăli în faţă, ochii rostogolindui-se în orbite. Fonda reacţionă instinctiv, folosindu-şi corpul pentru a-l împiedica să se lovească de pardoseală. Sugimoto strânse din dinţi şi se ridică la rândul ei pentru a-i oferi ajutor infirmierei.
"Are o grămadă de lucruri să ne explice", mormăi înfundat Erika, trecând unul dintre braţele lui Jaden peste umerii ei şi ridicându-i trupul inert în picioare. "Ce naiba s-a întâmplat în locul unde a fost atâta timp?"
"Nu cred că vreau să ştiu, Erika." Fonda îşi simţea epuizarea ca pe o creatură vie, care i se zvîrcolea pe sub piele şi îi alerga prin oase, pisându-i încrederea şi sorbind-i energiile. "Chiar nu cred că vreau să ştiu."
***
Tremura, dar nu de groază. Groaza trecuse. Nu îl mai putea controla, nu îi mai putea face muşchii să se contracteze nebuneşte, nu îi mai putea forţa inima scăpată de sub control să i se lovească de coaste. Nu, groaza trecuse de multă vreme. Fusese arsă pe rug, cauterizată de furia oarbă care îi urla în sânge ca o fiară. Era un strigăt primitiv şi simplu, unul care cerea tributul sângelui pentru cele suferite. Fiecare os îl durea, fiecare mişcare îl făcea să îşi muşte buzele zdrenţuite, dar îndură suferinţa şi se ridică în picioare, în strigătele asurzitoare ale întregii arene.
Îşi auzea propria voce în mod distant, aproape detaşat, de parcă se afla sub apă iar altcineva rostea cuvintele. În acelaşi timp, era cât se poate de conştient de glasul instinctului, de furia care se schimonosea în ură, care cerea răzbunare cu orice preţ.
O viaţă pentru patru vieţi. Ce schimb inegal!
Gâtlejul îl durea de la atâta strigat, dar nu se putea opri -- nu acum, când ucigaşul celor pe care îi preţuise atât de mult se afla în faţa ochilor săi, gâtuit de spaimă. Nebunul bâiguia ceva lipsit de noimă, cuvinte goale. 'Nu pot, nu acum...' Pentru o secundă îşi permise doar o fărâmă de satisfacţie, înainte să declare atacul final, cu un scrâşnet de dinţi.
Mulţi i-au spus că nu ştie ce esta ura, ce este negura din inimile oamenilor, care îi mână către cruzime, dar care le dă şi tărie în faţa neprevăzutului. I-au spus că este doar un copil idiot care nu ştie decât să se distreze, un om egoist căruia nu îi pasă de cei din jur şi de problemele lor. Se simţise insultat, dar în acea arenă le dăduse dreptate tuturor. Nu ştiuse ce înseamnă să pierzi, nu cu adevărat.
Era în genunchi, complet singur, abandonat de puţinii oameni care ar fi trebuit să rămână lângă el. Le dădea dreptate tuturor, îşi smulgea părul şi îşi însângera obrajii cu propriile unghii.
[Ce vrei, de fapt?]
Vocea instinctului, vocea întunericului pe care îl trezise la viaţă în interior.
[Vreau să mor.]
[Dar eşti deja mort. Te-ai prăbuşit. A cădea din graţie înseamnă moarte. Este inutil să ceri ce ai deja.]
[Nu ştiu ce vreau.]
[Nu? Gândeşte-te bine. Trebuia să fii un erou. Ce fel de erou dă greş atât de grav încât cei mai apropiaţi oameni mor blestemându-i numele?]
[Nu ştiu. Nu... Nu sunt un erou.]
[Adevărat. Spune-mi, ce fel de lume îţi oferă mereu victoria cu o mână... dar îţi fură tot ce ai mai drag cu cealaltă?]
[O lume nedreaptă. Una care nu merită să existe.]
[Adevărat. Aceasta este lecţia unui asemenea loc. O lume unde cruzimea şi minciuna fac legea nu poate fi strunită şi desfăcută în bucăţi decât prin forţă. Dacă vrei să lupţi împotriva celor malefici, va trebui să fii mai feroce şi mai nemilos decât oricare dintre adversarii tăi. Altfel te vor sfărâma în bucăţi.]
[Cine... Spune-mi, cine eşti?]
[Eu conduc această lume. Eu sunt regele regilor. Eu sunt tu.]
Jaden se trezi cu un icnet înfundat, de parcă cineva l-ar fi lovit în cap, lăsându-l dezorientat. Camera albă şi sterilă de spital părea scoasă din altă lume. Unde erau pereţii de piatră şi nisipul năclăit de sânge şi sudoare? Unde erau strigătele, vocile care îl blestemau pentru că juca precum un laş, pentru ca apoi să urle pline de aprobare când pur şi simplul s-a dezlănțuit ca un diavol? Unde era regele pe care îl zdrobise şi căruia îi luase tronul fără să ezite?
"Hnnnng... Mai uşor cu gălăgia."
Vocea venise din cealaltă parte a salonului, o zonă ascunsă în spatele unei draperii verzi. Jaden respira greu şi simţea transpiraţia care i se răcea pe frunte. Un glas uman! Atunci era...
Strânse din dinţi şi se ridică cu greu în capul oaselor. Îşi amintea. Era înapoi în Duel Academia, departe de locul acela plin de coşmaruri. O perfuzie îi fusese ataşată în încheietura dreaptă, printr-o branulă. Jaden îşi privi braţul slab şi palid şi se întrebă când mâncase ultima dată o masă copioasă. Degetele i se încleştau greu, dar cel puţin le putea mișca acum. Din dreapta putea auzi un sforăit ușor, molcom. Celălalt pacient. Zâmbi, dar gestu îi păru aproape străin. Norocos om -- nu avea alte griji decât examene și probabil vreo fată care nu era de nasul lui. Sau un rival care nu îi dădea pace în arena de duel.
Jaden era gelos. Realiză asta privindu-și degetele care se încleștaseră ca o menghină în jurul așternuturilor. Voia să iasă de aici zâmbind, voia să râdă din toată inima, să se îndoape cu prăjiturile doamnei Dorothy. Să îl tachineze pe Chazz până când celălalt băiat îl va amenința cu o bătaie pe cinste. Să se furișeze cu Alexis în bucătăriile celor din Obelisk Blue, unde era ascunsă mâncarea cea mai bună. Să facă glume cu Syrus sau să deseneze super-eroi cu cretă pe treptele de la intrare ('Yuki, când o să te prind, o să-ți pun pielea în băț pentru vandalism!')
Dar nu putea să facă asta. Nu putea să iasă de aici de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu putea să îi privească în ochi pe cei care suferiseră doar din cauza lui și a încăpățânării sale legendare. Alexis, Atticus, Chazz, Hassleberry, Syrus... poate că erau vii cu toții acum, dar fiecare îndurase o moarte fizică sau sufletească în lumea aceea fără soare. Nu le putea cere să pretindă că timpul poate fi dat înapoi.
Cu o grimasă, prinse perfuzia între degete și o smulse din venă, cu tot cu branulă. Ignorând stropii de sânge care îi alunecau pe mână, Jaden se ridică din pat și merse poticnit până la fereastră. Mai erau ore bune până la sosirea zorilor iar briza oceanului era rece și sărată, dar pe Jaden nu îl deranja. Frigul îl ajuta să se concentreze, să își așeze gândurile într-o ordine care ar fi părut logică doar pentru el. Dacă închidea ochii și respira adânc, putea vedea și acum acel loc tainic din interior -- fortăreața în care își ascunsese temerile și ezitările, de unde ieșise acoperit din cap până în picioare de o platoșă neagră. Acolo nu avea de ce să se teamă sau să se poticnească; nu avea decât să lase ghețurile să îl cuprindă, până când nu mai exista nimic în capul lui decât un țel și cei mai eficienți pași către acel țel. Nimic altceva nu conta -- nu emoții, nu moralitate, în niciun caz vreun cod de etică. Dacă întreaga lume stătea între el și țelul său.... ei bine, atunci întreaga lume nu avea decât să fie trecută prin foc și sabie pentru nesăbuința de a i se fi opus.
Jaden trase aer adânc în piept și urcă încet dintre neguri, către suprafață. Simțea cum sloiurile se retrag, cum îi eliberează gândurile și reacțiile umane. Chiar și acum, o parte din el era de-a dreptul îngrozită că putea să judece în asemenea fel -- detașat, rece ca noaptea polară și complet lipsit de milă. Restul minții sale acceptase revelația, singurul pas care nu l-ar fi împins către autodistrugere. Jaden își privi palmele în lumina palidă a lunii și zâmbi sec. Jurase, nu? Jurase în timpul încleștării cu Yubel că niciun om fără vină nu va mai suferi din cauza lui. Promisese să lupte pentru cei pe care îi iubea, chiar dacă metodele sale l-ar face să pară un diavol.
'Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă locul ăsta ar fi avut un psiholog decent', își spuse brusc, iar absurditatea monumentală a gândului -- un psiholog singur, împotriva întregii nebunii care i-a cuprins pe toți! -- îl făcu să râdă cu atâta forță încât își mușcă degetele. Nu avea rost să își scoale colegul de salon, care probabil visa mâncare și dueluri. În cealaltă cameră, infirmiera se ridică din pat, iar Jaden ciuli imediat urechile la auzul zgomotului. Dacă îl prindea în asemenea hal....
Aproape împiedicându-se de propriile picioare, băiatul se aruncă înapoi între așternuturi, ridicându-le până la bărbie și prefăcându-se cât se poate de adormit. Fonda era clar obosită -- o auzea bâjbâind prin întuneric și mormăind ceva despre elevii care îi scoteau peri albi. Jaden zâmbi în așternuturi când îi simți degetele reci pe braț, urmate de o înjurătură.
"Iarăși ți-ai scos perfuzia asta? O să ți-o leg de mână!"
"Orice vrei, doamnă Fontaine. Sunt aici ca să fac lucrurile mai interesante pentru toată lumea."
Se alese cu o palmă ușoară peste creștet pentru răspunsul obraznic, dar asta nu făcu decât să îi lărgească zâmbetul ascuns și plin de căldură. Da, se gândi tainic, în vreme ce infirmiera îi ștergea brațul. Avea să protejeze insula aceasta și avea să trăiască pentru a veghea asupra altora. Erau, poate, primii pași adevărați pe care îi putea face pe drumul penitenței.