AnimeZupCăutare

Drumul Penitenței

Vârsta minimă: 16+
Gen: Drama/Action/Psychological
Seria: Yuugiou Duel Monsters GX
Limba: română
Observatii cu privire la conținut: violență fizică și psihică, ceva gore mai încolo. De asemenea, câteva scene de natură erotică, dar cititorul este lăsat să își imagineze singur majoritatea detaliilor. Doar vorbim de shounen aici, chiar dacă virez tare spre seinen cu postea asta.
Tipul de comentariu solicitat: simplu, avansat, ce vă trece prin minte, Knock yourselves out. Răspund și nelămuririlor, pentru că știu din proprie experiență că (aproape) orice postare legată de ultimele două sezoane ale Yuugiou GX este de obicei urmată de 'personajul ăla principal, idiot și inocent, a comis un genocid? Poftim?!?!'
Addendum: Soooo. Am scris povestea asta acum aproape șapte ani, când Yuugiou GX încă rula în Japonia. Evident, a trecut o grămadă de vreme, așa că o prelucrez de la zero. Drumul Penitenței este menit ca o rescriere a ultimului sezon, care a fost grăbit de dragul noului serial (Yuugiou 5Ds). De asemenea, mai multe personaje care ar fi trebuit să stea în mormânt și au foat aduse înapoi de dragul fanilor nu vor reveni la viață aici. Folosesc numele din varianta dublată pentru că sunt mai cunoscute și pentru că îmi este oarecum mai ușor din punct de vedere cultural să scriu despre adolescenți din Statele Unite, decât din Japonia. Totuși, mare parte din personalități și amosferă vin direct din versiunea japoneză, care a știut când să lase glumele și să devină a naibii de serioasă.
DRUMUL PENITENȚEI


Şi acum simt boala până în oase
În gloata sângerie ne ascundem ca insectele
Regele şobolanilor eram, pe străzile altei vieţi
Ei râd, noi nu credem că mai este amuzant

Dar ce eşti tu în final?
Doar ceea ce deţii.
În ce te transformi
Atunci când ţi se răpeşte
APROAPE TOTUL?!


MCR -- DESTROYA


Da, deşi merg acum prin Valea Morţii, nu mă voi teme de nicio umbră şi de niciun rău;
pentru că eu sunt cel mai mare ticălos din întreaga vale.


-- Joel Rosenberg


PROLOG

Fonda Fontaine avea o durere de cap atroce. Urechile îi ţiuiau nebuneşte şi o întreagă orchestră parcă îşi acorda instrumentele în craniul ei.

"A aterizat cu un meteorit."

"Corect."

"Cu un meteorit."

"Da, am confirmat asta deja. Alte întrebări?"

"Nu. Stai pe loc. Fă-mă să înţeleg asta, te rog. Cum adică a aterizat cu un meteorit? Sunteţi nebuni cu toţii?"

De cealaltă parte a mesei, Erika Sugimoto, şefa secţiei de disciplină a Academiei ridică neputiincioasă din umeri. Părea epuizată, cu chipul palid şi cearcăne violet sub ochii mijiţi.

"Nu pot să îţi explic mai bine de atât. Ai văzut meteoritul care a căzut acum câteva zile, nu? Imposibil să nu îţi fi dat seama, a făcut o gălăgie de a trezit întreaga insulă!" Femeia flutură din degete, părând de-a dreptul plictisită de explicaţia pe care o repetase de zeci de ori. "Oricum, Syrus Truesdale l-a găsit chiar în interiorul craterului, întins pe jos şi pe jumătate acoprit de pământ. Nu mă pune să îți explic cum a supravieţuit sau cum a ajuns pe un meteorit. Nici nu vreau să mă gândesc la asta!"

"Nimic nu se mai leagă în toată povestea asta..." Fonda murmură obosită, trecându-şi degetele prin părul care îi cădea peste ochi. Ce an dezastruos! Întâi un profesor suplinitor nebun de legat, un spirit obsedat de un adolescent, jumătate dintre elevi căzuţi în comă profundă, întreaga şcoală transportată temporar într-o altă dimensiume şi acum Jaden Yuki întors din morţi pe coada de foc a unui meteorit, dacă spusele unora erau adevărate. Fonda nu ar fi crezut o iotă dacă nu ar fi fost implicată direct în majoritatea nebuniei colective. "Cine ştie, poate totul a fost doar o halucinaţie în masă. Se mai întâmplă."

"Hmph. Avem inregistrările video. Seto Kaiba şi Pegasus au fost cât se poate de interesaţi de toată afacerea asta."

"Sunt convinsă. Oricum, nu suficient de interesaţi ca să prevină alte asemenea dezastre."

"Ceri prea multe, Fonda. Încep să cred că suntem doar o adunătură de cobai în cine ştie ce experiment nebunesc."

Fonda nu apucă să răspundă, pentru că uşile glisante către salonul de terapie intensivă se deschiseră brusc, o umbră sprijindu-se de perete, gata să se prăbuşească în genunchi.

"Am fost folosiţi de la început." Vocea lui Jaden Yuki era epuizată şi cu puţin peste o şoaptă, dar ochii îi ardeau în faţa galbenă ca ceara. "De ce credeţi că au construit şcoala aici, pe o insulă, în mijlocul oceanului? De ce au îngropat trei cărţi letale sub clădire?" Rânji, iar expresia îi făcu muşchii obrajilor să tresară, în vreme ce ochii îi rămaseră febrili, dar reci în acelaşi timp. "Locul ăsta.... e un nex de putere. Stăm pe o bombă pe cale să sară în aer."

"Jaden, dragule, cred că ar fi cazul să stai jos." Fonda părea de-a dreptul temătoare, ridicând-use în picioare şi mergând lângă băiatul palid. "Nu ţi-ai revenit pe deplin."

"Nu. Nu-i vorba de asta." Îşi scutură rapid capul, părul neîngrijit zburând în toate direcţiile. O ţintui pe şefa pazei cu o privire apăsătoare. "Dacă ceva ciudat se mai întâmplă, evacuaţi insula. Nu îmi pasă ce spun Sheppard sau Kaiba sau Kagemaru sau oricare alt tip de sus. Nu ei îşi riscă viaţa pe aici."

"Jaden, te rog, eşti încă slăbit..."

"Nu mai vreau să văd pe nimeni murind!"

Strigătul feroce răsună în întreaga încăpere, lăsându-le de-a dreptul năuce pe cele două femei. Jaden de-abia se mai ţinea pe picioare iar genunchii îi tremurau, dar intensitatea privirii sale era înfricoșătoare. Le-ar fi fost mai ușor să liniștească un dragon.

"Mi-a ajuns. Nu mai vreau asta. Nu îmi pasă dacă mă credeţi sau nu, dar nimeni mu mai moare pe aici. Nu dacă pot face ceva ca să opresc asta."

Jaden se clătină brusc, cu o expresie sleită de puteri, iar apoi se prăvăli în faţă, ochii rostogolindui-se în orbite. Fonda reacţionă instinctiv, folosindu-şi corpul pentru a-l împiedica să se lovească de pardoseală. Sugimoto strânse din dinţi şi se ridică la rândul ei pentru a-i oferi ajutor infirmierei.

"Are o grămadă de lucruri să ne explice", mormăi înfundat Erika, trecând unul dintre braţele lui Jaden peste umerii ei şi ridicându-i trupul inert în picioare. "Ce naiba s-a întâmplat în locul unde a fost atâta timp?"

"Nu cred că vreau să ştiu, Erika." Fonda îşi simţea epuizarea ca pe o creatură vie, care i se zvîrcolea pe sub piele şi îi alerga prin oase, pisându-i încrederea şi sorbind-i energiile. "Chiar nu cred că vreau să ştiu."
***

Tremura, dar nu de groază. Groaza trecuse. Nu îl mai putea controla, nu îi mai putea face muşchii să se contracteze nebuneşte, nu îi mai putea forţa inima scăpată de sub control să i se lovească de coaste. Nu, groaza trecuse de multă vreme. Fusese arsă pe rug, cauterizată de furia oarbă care îi urla în sânge ca o fiară. Era un strigăt primitiv şi simplu, unul care cerea tributul sângelui pentru cele suferite. Fiecare os îl durea, fiecare mişcare îl făcea să îşi muşte buzele zdrenţuite, dar îndură suferinţa şi se ridică în picioare, în strigătele asurzitoare ale întregii arene.

Îşi auzea propria voce în mod distant, aproape detaşat, de parcă se afla sub apă iar altcineva rostea cuvintele. În acelaşi timp, era cât se poate de conştient de glasul instinctului, de furia care se schimonosea în ură, care cerea răzbunare cu orice preţ.

O viaţă pentru patru vieţi. Ce schimb inegal!

Gâtlejul îl durea de la atâta strigat, dar nu se putea opri -- nu acum, când ucigaşul celor pe care îi preţuise atât de mult se afla în faţa ochilor săi, gâtuit de spaimă. Nebunul bâiguia ceva lipsit de noimă, cuvinte goale. 'Nu pot, nu acum...' Pentru o secundă îşi permise doar o fărâmă de satisfacţie, înainte să declare atacul final, cu un scrâşnet de dinţi.

Mulţi i-au spus că nu ştie ce esta ura, ce este negura din inimile oamenilor, care îi mână către cruzime, dar care le dă şi tărie în faţa neprevăzutului. I-au spus că este doar un copil idiot care nu ştie decât să se distreze, un om egoist căruia nu îi pasă de cei din jur şi de problemele lor. Se simţise insultat, dar în acea arenă le dăduse dreptate tuturor. Nu ştiuse ce înseamnă să pierzi, nu cu adevărat.

Era în genunchi, complet singur, abandonat de puţinii oameni care ar fi trebuit să rămână lângă el. Le dădea dreptate tuturor, îşi smulgea părul şi îşi însângera obrajii cu propriile unghii.

[Ce vrei, de fapt?]

Vocea instinctului, vocea întunericului pe care îl trezise la viaţă în interior.

[Vreau să mor.]

[Dar eşti deja mort. Te-ai prăbuşit. A cădea din graţie înseamnă moarte. Este inutil să ceri ce ai deja.]

[Nu ştiu ce vreau.]

[Nu? Gândeşte-te bine. Trebuia să fii un erou. Ce fel de erou dă greş atât de grav încât cei mai apropiaţi oameni mor blestemându-i numele?]

[Nu ştiu. Nu... Nu sunt un erou.]

[Adevărat. Spune-mi, ce fel de lume îţi oferă mereu victoria cu o mână... dar îţi fură tot ce ai mai drag cu cealaltă?]

[O lume nedreaptă. Una care nu merită să existe.]

[Adevărat. Aceasta este lecţia unui asemenea loc. O lume unde cruzimea şi minciuna fac legea nu poate fi strunită şi desfăcută în bucăţi decât prin forţă. Dacă vrei să lupţi împotriva celor malefici, va trebui să fii mai feroce şi mai nemilos decât oricare dintre adversarii tăi. Altfel te vor sfărâma în bucăţi.]

[Cine... Spune-mi, cine eşti?]

[Eu conduc această lume. Eu sunt regele regilor. Eu sunt tu.]


Jaden se trezi cu un icnet înfundat, de parcă cineva l-ar fi lovit în cap, lăsându-l dezorientat. Camera albă şi sterilă de spital părea scoasă din altă lume. Unde erau pereţii de piatră şi nisipul năclăit de sânge şi sudoare? Unde erau strigătele, vocile care îl blestemau pentru că juca precum un laş, pentru ca apoi să urle pline de aprobare când pur şi simplul s-a dezlănțuit ca un diavol? Unde era regele pe care îl zdrobise şi căruia îi luase tronul fără să ezite?

"Hnnnng... Mai uşor cu gălăgia."

Vocea venise din cealaltă parte a salonului, o zonă ascunsă în spatele unei draperii verzi. Jaden respira greu şi simţea transpiraţia care i se răcea pe frunte. Un glas uman! Atunci era...

Strânse din dinţi şi se ridică cu greu în capul oaselor. Îşi amintea. Era înapoi în Duel Academia, departe de locul acela plin de coşmaruri. O perfuzie îi fusese ataşată în încheietura dreaptă, printr-o branulă. Jaden îşi privi braţul slab şi palid şi se întrebă când mâncase ultima dată o masă copioasă. Degetele i se încleştau greu, dar cel puţin le putea mișca acum. Din dreapta putea auzi un sforăit ușor, molcom. Celălalt pacient. Zâmbi, dar gestu îi păru aproape străin. Norocos om -- nu avea alte griji decât examene și probabil vreo fată care nu era de nasul lui. Sau un rival care nu îi dădea pace în arena de duel.

Jaden era gelos. Realiză asta privindu-și degetele care se încleștaseră ca o menghină în jurul așternuturilor. Voia să iasă de aici zâmbind, voia să râdă din toată inima, să se îndoape cu prăjiturile doamnei Dorothy. Să îl tachineze pe Chazz până când celălalt băiat îl va amenința cu o bătaie pe cinste. Să se furișeze cu Alexis în bucătăriile celor din Obelisk Blue, unde era ascunsă mâncarea cea mai bună. Să facă glume cu Syrus sau să deseneze super-eroi cu cretă pe treptele de la intrare ('Yuki, când o să te prind, o să-ți pun pielea în băț pentru vandalism!')

Dar nu putea să facă asta. Nu putea să iasă de aici de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu putea să îi privească în ochi pe cei care suferiseră doar din cauza lui și a încăpățânării sale legendare. Alexis, Atticus, Chazz, Hassleberry, Syrus... poate că erau vii cu toții acum, dar fiecare îndurase o moarte fizică sau sufletească în lumea aceea fără soare. Nu le putea cere să pretindă că timpul poate fi dat înapoi.

Cu o grimasă, prinse perfuzia între degete și o smulse din venă, cu tot cu branulă. Ignorând stropii de sânge care îi alunecau pe mână, Jaden se ridică din pat și merse poticnit până la fereastră. Mai erau ore bune până la sosirea zorilor iar briza oceanului era rece și sărată, dar pe Jaden nu îl deranja. Frigul îl ajuta să se concentreze, să își așeze gândurile într-o ordine care ar fi părut logică doar pentru el. Dacă închidea ochii și respira adânc, putea vedea și acum acel loc tainic din interior -- fortăreața în care își ascunsese temerile și ezitările, de unde ieșise acoperit din cap până în picioare de o platoșă neagră. Acolo nu avea de ce să se teamă sau să se poticnească; nu avea decât să lase ghețurile să îl cuprindă, până când nu mai exista nimic în capul lui decât un țel și cei mai eficienți pași către acel țel. Nimic altceva nu conta -- nu emoții, nu moralitate, în niciun caz vreun cod de etică. Dacă întreaga lume stătea între el și țelul său.... ei bine, atunci întreaga lume nu avea decât să fie trecută prin foc și sabie pentru nesăbuința de a i se fi opus.

Jaden trase aer adânc în piept și urcă încet dintre neguri, către suprafață. Simțea cum sloiurile se retrag, cum îi eliberează gândurile și reacțiile umane. Chiar și acum, o parte din el era de-a dreptul îngrozită că putea să judece în asemenea fel -- detașat, rece ca noaptea polară și complet lipsit de milă. Restul minții sale acceptase revelația, singurul pas care nu l-ar fi împins către autodistrugere. Jaden își privi palmele în lumina palidă a lunii și zâmbi sec. Jurase, nu? Jurase în timpul încleștării cu Yubel că niciun om fără vină nu va mai suferi din cauza lui. Promisese să lupte pentru cei pe care îi iubea, chiar dacă metodele sale l-ar face să pară un diavol.

'Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă locul ăsta ar fi avut un psiholog decent', își spuse brusc, iar absurditatea monumentală a gândului -- un psiholog singur, împotriva întregii nebunii care i-a cuprins pe toți! -- îl făcu să râdă cu atâta forță încât își mușcă degetele. Nu avea rost să își scoale colegul de salon, care probabil visa mâncare și dueluri. În cealaltă cameră, infirmiera se ridică din pat, iar Jaden ciuli imediat urechile la auzul zgomotului. Dacă îl prindea în asemenea hal....

Aproape împiedicându-se de propriile picioare, băiatul se aruncă înapoi între așternuturi, ridicându-le până la bărbie și prefăcându-se cât se poate de adormit. Fonda era clar obosită -- o auzea bâjbâind prin întuneric și mormăind ceva despre elevii care îi scoteau peri albi. Jaden zâmbi în așternuturi când îi simți degetele reci pe braț, urmate de o înjurătură.

"Iarăși ți-ai scos perfuzia asta? O să ți-o leg de mână!"

"Orice vrei, doamnă Fontaine. Sunt aici ca să fac lucrurile mai interesante pentru toată lumea."

Se alese cu o palmă ușoară peste creștet pentru răspunsul obraznic, dar asta nu făcu decât să îi lărgească zâmbetul ascuns și plin de căldură. Da, se gândi tainic, în vreme ce infirmiera îi ștergea brațul. Avea să protejeze insula aceasta și avea să trăiască pentru a veghea asupra altora. Erau, poate, primii pași adevărați pe care îi putea face pe drumul penitenței.
1. MĂȘTI


”Uhhh.... nu știu?”

”Mai încearcă.”

”Chiar nu mă pricep la chestia asta. Absolut deloc.”

”Ar trebui. Colegii mei sunt profesori foarte pricepuți.”

Cel puțin avu bunul-simț să îi zâmbească într-un mod de-a dreptul stânjenit, roșind ușor.

”Încerci să mă faci să mă simt vinovat, doamnă Fontaine?”

”Ești în ultimul an de liceu. Mai sunt doar cinci luni până la absolvire, iar notele tale sunt un dezastru. Jaden, ce o să ne facem cu tine?”

”Ehehehe... Nu am fost niciodată cel mai deștept om.”

”Poate, dar... Dă-mi foaia.”

Fonda se încruntă ușor la hârtia acoperită deja cu zeci de mâzgălituri. Evident plictisit de problemele de matematică, Jaden desenase câteva scene prin colțuri și încercase să contureze o față cu trăsături foarte ciudate. Cât despre calculele înghesuite în josul foii...

”Jaden.... problema asta se rezolvă cu regula de trei simplă.”

”Serios?” Băiatul părea de-a dreptul perplex, în vreme ce scormonea printr-o cutie cu mâncare. ”Nu știam asta.”

Fonda simțea că o nouă migrenă i se aduna între sprâncene, încet și ușor. Trase iute aer în plămâni și încercă să nu ridice tonul. Nu avea niciun rost să strige la Jaden. De când intrase pe ușile Academiei, în urmă cu aproape trei ani, Jaden fusese ținut în detenție, amenințat cu și mai multă detenție, părinții săi fuseseră înștiințați în repeate rânduri, iar băiatul fusese de multe ori împiedicat să participe la activități în afara cursurilor. Nimic nu funcționase, iar Jaden Yuki continuase să doarmă în mijlocul orelor, să deseneze, să construiască avioane de hârtie și apoi să ia note dezastruoase în timpul testelor.Părea un cerc vicios fără sfârșit, iar Fonda nu știa de ce se implicase mai mult decât îi cerea datoria.

”Poate că a fost vina noastră,” vorbi încet, așezându-se cu mare atenție pe un scaun, pentru a nu dărâma maldărele de hârtii care zăceau în jurul patului lui Jaden. ”Dacă încercam să facem materia ceva mai interesantă...”

Jaden scutură din cap și îi zâmbi -- un zâmbet cald și blând, dar melancolic în același timp.

”Nu-i nevoie să îți bați capul cu unul ca mine, doamnă Fontaine. Sunt un mare prost și ăsta nu-i un lucru pe care îl pot schimba.” Ridică ușor din umeri și apoi mușcă cu poftă din gogoașa pe care o ținea între degete.

”Nu cred asta. Te-am văzut în timpul unui duel. Gândești repede sub presiune și ai o intuiție bună. Problema ta nu este inteligența.” Fonda întinse mâna și îi bătu ușor în vârful creștetului cu degetele. ”Nu ești motivat de cursurile noastre.”

Era adevărat, gândi infirmiera. Jaden avea rezultate excelente în timpul cursurilor sportive. Era un atlet priceput și probabil unul dintre cei mai buni jucători din școală atunci când venea vorba de sporturi ca baseball. Cât despre talentul său în jocul Duel Monsters... nimeni nu se mai îndoia că Jaden Yuki era un geniu pe terenul de duel. O dovedise de zeci de ori, înfruntase oponenți înfiorători și salvase viețile tuturor. Un om cu adevărat prost nu ar fi făcut față unor asemenea încercări.

Jaden ridică a doua oară din umeri și înghiți ultimele bucăți din gogoașă. Nu părea dispus să își apere talentele, privind-o pe Fonda de parcă nici nu ar merita să fie lăudat în vreun fel. Încă îi zâmbea, dar expresia era atât de tristă încât infirmiera de-abia îl putea privi.

'Ce ți s-a întâmplat, copile? Prin ce ai trecut?'

”Uite ce vom face. Până când îți dau voie să ieși din spital, vei lucra cu mine în fiecare zi. Vom face exerciții de matematică și fizică, îți voi preda ce mai știu despre geografie și economie. Cum sună asta?”

Pentru o secundă, se așteptă la un refuz. Când se trezise din comă, Jaden, fusese tăcut și rece. Refuzase să îi răspundă și de-abia o lăsase să îl atingă. Trecuseră aproape trei săptămâni de atunci și băiatul ieșise încet din acea cochilie dură, zâmbind și râzând la câte vreo glumă răsuflată. Totuși, nu mai era același om ca la începutul anului, iar veselia lui părea mai degrabă o poleială ieftină.

”Cum spui tu, doamnă Fontaine.” Zâmbetul lui Jaden era ceva mai luminos de data asta. Clar acceptase doar ca să îi facă pe plac infirmierei, dar asta era suficient, pentru moment. Fonda îi răspunse la rândul ei cu un zâmbet, zburlindu-i părul. ”Nimeni nu a stat vreodată de capul meu.”

”Nici chiar părinții tăi?”

Jaden chicoti, dar umorul lui părea mai degrabă sec. ”Nu prea. Ai mei sunt oameni foarte ocupați. Nu prea i-am văzut pe acasă. Îmi port singur de grijă de când eram mic.”

Asta explica al naibii de multe, gândi Fonda în sinea ei. Un copil lăsat să crească singur de obicei devenea un adolescent complet lipsit de disciplină. Nu apucă să răspundă în vreun fel, pentru că soneria ușii se făcu auzită din nou, pentru a cincea oară în aceeași zi. Știind deja peste cine va da, Fonda se întoarse pe călcâie, ușor enervată. Faptul că Jaden Yuki era internat în micul spital al școlii ar fi trebuit să rămână un secret. Asta nu împiedicase vestea să se răspândească prin întreaga școală ca un incendiu scăpat de sub control -- 'ai auzit? Jaden Yuki e viu! S-a întors din cealaltă dimensiune. Nu, nu-i pe moarte! Nu știu ce s-a întâmplat, cică ar fi fost rănit grav. Vreau să-l văd și să-i fac cinste cu o bere! Nu avem voie cu alcool în campus! Zău? Cine-și mai bate capul cu reguli acum? Haideți, oameni buni, să organizăm o petrecere pentru Jaden!'

Fonda îi oprise pe toți neaveniții care încercaseră să intre în salon. Poate că voiau doar să-și vadă eroul și să îi mulțumească, dar Jaden avea nevoie de odihnă. Băiatul nu îi spuesese nimic, dar păruse de-a dreptul bucuros atunci când Fonda se asigurase că avea timp să își revină în liniște și pace.

Infirmiera apăsă butonul din dreapta sa și privi cum ușile se deschiseră automat, fără niciun zgomot. În prag stătea același om pe care îl alungase de cinci ori până acum -- înalt și musculos, cu o mutră de șobolan. Avea un fel unsuros de a fi, care nu îi inspirase deloc încredere chiar și atunci când îl văzuse prima dată.

”Îmi pare rău, domnule, dar răspunsul meu rămâne același. Jaden Yuki este în convalescență și nu se poate duela cu dumneavoastră. Nu îmi pasă dacă sunteți un duelist celebru sau vreun star în circuitul subteran sau orice alceva. Regulile sunt reguli.”

Fonda dădu să apese din nou butonul și să închidă ușile, dar bărbatul fu mai rapid ca ea, sărind în față câțiva pași și împingând-o în lături cu brutalitate. Fonda își mușcă obrazul când se lovi de perete, ușor amețită pentru câteva secunde. Din salon se auzea deja o voce stridentă -- duelistul care își recita provocarea. Înjurând printre dinți, infirmiera se grăbi în acea direcție. Un duelist priceput ca Jaden atrăgea mereu rivali, dar oameni ca acest individ depășeau măsura.

”Eu sut Makoto Inotsume, campionul arenelor subterane din Japonia! Voiam să îl provoc pe unul ca Zane Truesdale, dar aud că a murit. Mare păcat... Totuși, am bătut atâta drum până aici. Se spune despre tine că ai fi chiar și mai bun decât Truesdale!”

Jaden își privea presupusul oponent cu o expresie de-a dreptul nătângă, un copan de pui între dinții săi. Mormăi ceva neinteligibil, înainte să apuce bucata de carne cu degetele și să înghită ce avea deja în gură.

”Scuze, dar eu nu prea sunt așa grozav.” Zâmbetul tâmp părea de-a dreptul perfect. ”Zane era genial, eu nici nu mă compar. Mai bine te întorci de unde ai venit.”

”Deci îmi refuzi provocarea? Ce fel de duelist ești?”

”Unul de duzină,” răspunse Jaden, de-a dreptul dezinvolt. ”Îmi pare rău, dar am altele mai bune de făcut acum. Uite câtă mâncare bună am primit! Vrei o gogoașă?”

Fonda se abținu să nu râdă. Jaden se pricepea de minune să liniștească situația. Femeia îl știa mult prea bine pentru a se lăsa păcălită -- Jaden nu refuza să se dueleze pentru că nu se credea în stare să facă față situației. Nu, altceva era la mijloc aici, iar infirmiera îi dădea încet de cap. În spatele expresiilor blajine ale lui Jaden se afla acum ceva rece și tăios, care o făcuse chiar și pe ea să se neliniștească, de parcă ar fi privit o sabie scoasă din teacă. Era o duritate nouă în felul lui de a fi, o asprime pe care se străduia să o ascundă și să o dilueze, dar Fonda era un bun observator.

”Se spune despre tine că ar trebui să fii un erou. Ce-ar fi să punem asta la încercare?”

Duelistul înalt se mișcă atât de repede încât Fonda nici nu avu timp să reacționeze. Într-o secundă, un braț i se înfășurase în jurul coastelor cu o forță aproape zdrobitoare, tăindu-i respirația. Cealaltă mână ținea ceva metalic între degete, un obiect rece, pe care Fonda îl simți lipit de gât. Dumenezeul, unul dintre bisturiele ei! Femeia era complet paralizată, frica dansându-i nebunește printre coaste, în ritmul inimii. Simțea bisturiul în apropierea jugularei -- cum naiba făcuse rost de propriul ei instrument fără ca infirmiera să îl vadă?! Cum se ajunsese aici? Nu trebuiau să fie cu toții în siguranță? Câți astfel de nebuni aveau să fie atrași de locul acesta și de Jaden Yuki? Încercă să își controleze respirația, să se concentreze asupra atacatorului. Purta pantofi cu toc, putea să îl lovească într-un mod foarte dureros, chiar în fluierul piciorului. Trebuia doar să se întoarcă puțin, să se miște din loc și totul avea să fie bine...

Jaden se ridică atunci, atât de rapid încât îi luă pe amândoi prin surprindere. Cu o singură mișcare, aruncă așternutul către Fonda și atacator, distrăgându-le atenția în timp ce o luă le goană pe latura stângă a camerei. În următoarea secundă era chiar în fața Fondei, degetele înfășurate strâns în jurul mâinii ostile care ținea bisturiul.

”Dă-i drumul. Acum.”

Nu era o cerere, ci un ordin, șuierat printre dinți, pe un ton jos și rece ca atingerea unei săbii de oțel. Degetele băiatului erau albe în strânsoarea lor, oasele din încheietura adversarului său presate în mod dureros unul de celălalt. Jaden își ridică încet chipul aplecat, iar Fonda fu nevoită să își înghită brusc strigătul de surprindere. Ochii mari și căprui erau acum un galben sulfuros, ca inima unui vulcan. Ardeau cu o ferocitate care îi făcea greu de suportat, mai ales pentru om aflat atât de aproape.

”Vrei un duel? Fie. Îți voi da asta și încă ceva în plus.”

Jaden se întoarce ușor pe loc, răsucind brutal încheietura lui Inotsume, făcându-l pe celălalt să scrâșnească din dinți. Totuși, duelistul o eliberă pe Fonda dintr-o singură mișcare, aruncând-o înspre Jaden. Infirmiera se dezechilibră și aproape îl doborî la pământ pe băiat, dar acesta rămase în picioare, prinzând-o strâns de un umăr.

”Ești bine, doamnă Fontaine?”

Privi în jos, la ochii aurii care o țintuiau cu o privire de-a dreptul răscolitoare. Se simțea expusă și vulnerabilă în fața unei asemenea căutături, de parcă acei ochi ar fi fost în stare să vadă prin ea și să îi citească toate reacțiile, toate temerile, toate secretele ascunse de lumina zilei. Era goală și transparentă, iar acest lucru aproape o îngrozea, de parcă ar fi fost o creatură lipsită de apărare, urmărită de un prădător. Fonda înghiți în jurul nodului care i se așezase în gât, iar Jaden dădu ușor din cap, degetele strângându-i umărul, înainte să îi dea drumul.

Nu te teme, păruse să spună acel gest, dar Fonda nu își putea stăpâni pe deplin reacțiile. Inotsume rânjea și îl privea pe Jaden de parcă ar fi avut în față un șarpe veninos.

”În sfârșit îți arăți adevăratul chip.”

”Ai venit pentru un duel sau pentru pălăvrăgeală fără rost?” Jaden i-o tăie scurt, o expresie aspră și rece pe trăsăturile sale, în vreme ce își atașă discul de duel de brațul stâng. Fonda voia să îl oprească, să strige, să pună punct acestei confruntări fără rost. Jaden era încă slăbit, nu trebuia să facă efort, nu avea nimic de dovedit ei sau altcuiva. Cu toții știau că este puternic, că este un erou. Totuși, cuvintele uscate îi mureau în gât și nu putea face altceva decât să se uite la cei doi care ieșeau pe ușă, Jaden încă desculț și îmbrăcat doar în halatul de spital.

”Jaden, stai!”

Alergă după el cu respirația întretăiată, aproape împiedicându-se de propriile picioare. Nu îl lăsă să o oprească, ci îngenunche și îl forță să își pună papucii moi pe care Fonda îi apucase în grabă. Jaden o privea cu un chip lipsit de expresie, acei ochi părând aproape incandescenți în holul prost iluminat. 'Oprește-te', îi spuse în șoaptă și își scutură capul, privindu-l cu teamă, dar Jaden nu se lăsă înduplecat.

”Oamenii ca el...” murmură băiatul, privindu-și adversarul care aștepta în capul holului. ”Oamenii ca el aveau un nume, în locurile pe unde am umblat eu. Le spuneam morții amblanți, pentru că erau deja pe lumea cealaltă, dar în prostia lor infinită, nu o știau.” Rânji feroce pentru o secundă, ca un dragon trezit din somn, care se pregătea să scuipe flăcări. ”Le reaminteam de fiecare dată care este prețul nesăbuinței.”