Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

#1
deci e primul meu fic la originale, momentan am scris doar prelogul dar sper ca o sa va placa si incercati sa fiti duri cu mine pe cat posibil
momentan nu o sa postez foarte des pentru ca vreau sa termin si celalalt fic..
sper ca nu plagez pe nimeni pentru ca chiar nu am citit decat vreo trei, patru fic-uri de la originale si noh.. nu am de unde sa stiu despre ce sunt restul...
am terminat cu palavrageala.. deci minunanatul prolog
tip critica: orice fel :P



Πρόλογος (Prolog)


"Atunci cand crezi ca poti avea orice, atunci cand crezi ca soarta ti-e in mainile tale, ca nimic nu te poate dobori. Atunci universul te v-a calca in picioare. Iti va arata ca nu esti cu nimic mai presus de ceilalti. Ca defapt, esti cu mult mai jos decat ei prin simplu fapt ca te credeai superior, chiar daca nu o aratai intodeauna. Asta simteai.
Si e dureros. E aberant de dureros atunci cand se intampla. Si poate ai impresia ca o sa ramai in picioare. Ca o sa mergi cu fruntea sus si o sa inchizi ochii prefacandu-te ca nu le poti vedea privirile pline de dispret. La fel cum a fost si a ta odata.
Si totul pare o poveste prosteasca. Poate putin copilaroasa. Pentru ca nu toti au trecut prin asta. Pentru ca nu toti simt aceea durere. Cand iti deschizi ochii si relizezezi ca nu ai nimic. Ca de fapt tu esti doar un nimic. Un gunoi.
Si crezi ca cineva te va sustine atunci cand vei dori sa ajungi iar pe culmile vieti. Cand vei dorii iar sa ajungi pe varful de pe care ai cazut atat de brutal. Nu. Nu o vor face.
Poate doar cativa care nu au renuntat de tot la tine iti vor spune sa stai in banca ta. Pentru ca daca continui asa nu vei face decat sa suferi chiar mai mult.
Dar ei nu stiu ceea ce simti tu. Ca defapt nu ai cum sa suferi mai mult de atat. Ca nu ai putea accepta ca cineva sa-ti dea cu piciorul pur si simplu. Sa te respinga cu atata usurinta dupa ce ti-ai calcat pe mandrie pentru el. Desi atat de multi si-ar fi dorit sa aiba ceea ce el a primit “pe tava”.
Si atunci ce te mai poate ridica. Doar un ego care nu si-a pierdut din stralucire nici macar pentru o secunda. Un orgoliu atat de puternic care te v-a mentine mereu in picioare indiferent de cate suturi vei incasa.
Si lupti mai departe. Poate pentru prima data in viata ta o faci cu adevarat. Constienta de unde vrei sa ajungi.
Cu o tinta sigura. El. Pentru ca nimeni nu te calca in picioare. Pentru ca intodeauna vei dovedi ca esti mai puternica indiferent de cati oamenii vor avea de suferit de pe urma decizilor tale.
Si unde se va sfarsi totul. Oare pot castiga amandoi sau totul se va rezuma doar la suferinta? "


stiu ca e destul de scurt dar atat m-a dus capul si scz de greseli daca sunt :P

a si titlul, poate ca e total neinspirat dar se leaga de continut si nu am avut nici o alta idee, poate o sa-l schimb o data daca imi vine ceva mai bun in minte
4

#2
Primul lucru care m-a atras la acest fic a fost tiltul, deci am decis sa vad despre ce e vorba.
Ai vateva greseli de tastare, dr nu mai stau sa ti le zic. O chestie m-a deranjat totusi:
Citat:atunci cand crezi ca soarta ti-e in mainile tale
Cred ca ar suna mai bine daca ai zice: "soarta ti-e in propriile maini." sau ceva de genul.
Imi place cum ai descris sentimentele fetei. Din cate mi-am dat eu seama ar fi vorba despre o poveste de dragoste, sper ca nu ma insel.
Sincer prologul mi se pare interesant, m-ai facut curioasa. :-?

Si inca ceva: anunta-ma si pe mine cand pui continuarea, te rog.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#3
ma chinuie talentul astazi.. deci chapter 1
stiu ca nu ii extrem de reusit sau original dar in general actiunea decurge fff lent la mine
primul capitol e din perspectiva fetei (Ada) de la al doilea cred k o sa incep si din perspectiva baiatului



Capitolul 1


Ada pov.

Am crezut mereu ca pot avea orice. Familia m-a invatat ca trebuie sa am incredere in mine. Si am avut in tot acest timp… poate prea multa. Am crezut ca pot fi cu oricine vreau. Probabil de aia standardele mele au fost mereu atat de ridicate. Si nu prieteni, pentru ca i-am acceptat mereu pe toti cei care vroiau sa lege o prietenie cu mine. Si astfel am devenit ceea ce sunt acuma.
Probabil une dintre cele mai sociabile fiinte din liceul asta. Un liceu care nu mi se potriveste de altfel. In care nu mi-am gasit niciodata rostul. Dar am ramas aici, la inceput cred ca am luat-o ca pe o provocare care in timp s-a transformat in obisnuinta. Aceea putina obisnuinta si stabilitate de care avem nevoie fiecare dintre noi
Si totusi, totul risca sa se transforme in ceva prea monoton, aproape anost. M-am saturat sa am atatia oameni in jurul meu. Si cand m-a gandesc ca pe unii dintre ei nu as putea sa-i agreez vreodata. Pentru ca nivelul lor de cultura lasa atat de mult de dorit. Pentru ca prea putini dintre ei m-ar putea intelege vreodata.
Ah. Si de ce m-a plang atata. Pana la urma mi-am facut-o cu mana mea. De parca nu mi-as fi putut alege doar cativa prieteni si la ceilalti sa nu le ofer altceva decat ignoranta mea nesfarsita. Dar nu… am vrut mereu sa fiu in centru atentiei. Am vrut mereu ca toti ceilalti sa fie constienti de existenta mea atat de neimportanta pana la urma. Poate ca simteam ca altfel ma voi pierde. Ca existenta mea se va risipi pur si simplu. Si totusi, de curand am realizat cat de mult detest tot ceea ce am devenit. Tot acest “statut” de care m-am agatat cu toata forta. Cat de mult ma pot plictisi toate aceste lucruri care odata insemnau totul.
Pe atunci aveam nevoie sa ma simt deasupra lor. Aveam nevoie sa stiu ca ii pot manipula cum vreau eu fara sa indrazneasca cineva sa ridice tonul impotriva mea.
Dar acum. Acum totul e atat de diferit in mintea mea. Acum eu sunt cea care se ridica impotriva a ceea ce a devenit.
Si totusi, nu pot renunta pur si simplu. Pentru ca inca m-ai am nevoie de putere. Am nevoie de sentimentul ca pot obtine orice. Sentiment de care am devenit probabil dependenta in timp.
Da. Cu siguranta nu voi putea renunta vreodata la ceea ce am acuma. Indiferent de starea de iritare pe care mi-o dau lucrurile uneori. Pana la urma locul meu este si a fost mereu in varf. Pentru ca doar o pozitie de asta ar putea sa ma multumeasca.
Totusi, nu sunt o rasfatata. Contrar a ceea ce pare probabil. Sunt doar eu pana la urma.
O fata prea putin normala care s-a luptat ani de zile fara sa se lase intimidata de nimic. Care nu s-a dat inapoi niciodata si si-a expus intodeauna parerile cu voce ridicata si o convingere absoluta.
Si poate in toata incercarea asta stupida de a ajunge in varf… m-am ratacit. Pentru ca daca cineva m-ar intreba cum sunt eu de fapt cu siguranta nu as stii ce sa raspund. In anii atia am afisat atatea “fete” diferite incat am uitat care dintre ele e cea reala. Si atunci nu fac decat sa ofer si mai multe aparente.
Si daca totul se va intoarce impotriva mea intr-o zi? Ah, asta ar fi de-a dreptul dureros. Totusi, am preferat sa-mi inec negativismul intodeauna.
Da, sigur. De parca nu m-as simti amenintata de fiecare lucru marunt care reuseste sa ma raneasca macar putin.
Imi deschid ochii atunci cand sunetele scoase de castile din urechi nu mai reusesc sa acopere zgomotele produse de colegii mei. Imi ridic lenesa capul de pe banca si in fata mea se afiseaza doua dintre colegele mele atat de “minunate” care m-a intreaba daca sunt bine. Cata ipocrizie poate sa intre in ele?

- N-am nimic.

Le raspund scurt dupa care ma ridic din banca si ma indrept spre iesirea din clasa lasandu-le probabil in ceata pe cele doua. Si chiar conteaza?
Tot ce vreau acum e o cafea mare care sper ca o sa ma tina treaza pana la sfarsitul programului.


stiu ca e scurt, asa o sa fie primele capitole si scz de greselile de tastare

ps: astept comentari, chiar vreau sa stiu daca merita continuat :P
4

#4
Mersi ca m-ai anuntat ^^
Cum am mai zis, imi place cum descrii sentimentele. Insa nu inteleg de ce ai scris totul cu italic. La inceput am crezut ca e vorba despre un monolog al personajului, dar la sfarsit apare si un mic dialog, daca il pot numi asa. De obicei italic se foloseste pentru a evidentia gandurile personajelor. Sfatul meu ar fi ca pe viitor sa scrii normal.(Sunt un pic subiectiva aici, dar mie asa mi se pare corect.)
Ai si cateva greseli de tastare, dar iti voi arata numi cateva: 'm-ai am nevoie' - mai am nevoie; 'acuma' - acum.
Nu-mi pot da seama de prea multe legat de poveste deoarece inca nu se intampla ceva concret. Deocamdata se pare ca personajul tau are un fel de remuscari, regrete, ceea ce ma face s ma intreb ce s-a intamplat de a ajuns in situatia asta si ce va face mai departe. Sper sa fie si ceva actiune in viitor.
Astept continuarea.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#5
merci de comm Leontina, apreciez
eu in general folosesc multa descriere (bine, nu descriere fizica), nu o fac neaparat ca sa umplu satiul, asa e stilul meu as zice, actiunea stiu ca ii saracacioasa, probabil nu am o imaginatie atat de bogata cat as fi vrut, in fine... sper ca acesta sa fie mai reusit sau cel putin ii mai lung si de data asta ii din perspectiva amandurora
a, si faza cu italic, a fost un fel de eroare, adica numa titlul sau capitolul vroiam sa-l scriu inclinat dar nu stiu de ce mi-a scris tot textul si dupa mi-a fost lene sa editez


Capitolul 2


Ada pov.


Zilele par sa treaca tot mai incet pe langa mine iar starile mele de iritare deja au devenit o parte din rutina zilnica. Acum oamenii se intreaba daca sunt bine atunci cand printr-o minune imi tin gura toata ziua.

Unii dintre ei par chiar ingrijorati pentru mine. Sau cel putin se prefac foarte bine.
Nu-ma mai pasa de ei sau despre ce cred. Ar putea la fel de bine sa creada ca sunt cea mai josnica persoana sau cea mai buna fiinta din univers. Si de ce mi-ar pasa de parerea lor daca nici macar eu nu mai stiu cum sunt defapt.

Zilele astea ma gandeam ca as putea face o incercare de a ma regasi pe mine insumi. Cea care am fost odata. Inainte de toate astea. Inainte sa devin practic un “monstru”. Pentru ca nu alt cuvant care sa-mi descrie egoismul si rautatea cu care i-am tratat pe alti atata timp.
Si de ce am tocmai acum aceasta revelatie? Nu se putea sa nu-mi deschid niciodata ochii.
Apoi exista posibilitatea sa ma prea incante deloc “adevarata eu”. Si atunci poate mai bine raman asa. O bataie de cap in minus.

La naiba. Cand am devenit atat de nepasatoare fata de tot ce e in jurul meu? Chiar si de propria-mi viata. Acum, cand stau pe jos in mijlocul coridorului murdarindu-mi blugii rosii ma gandesc ca seaman mai mult cu ceva drogata ce se aseaza pe unde poate nemaiputand sa se tine pe picioare din cauza unei doze prea mare. Dar eu nu sunt asa. Am detestat intodeauna drogurile desi nu i-am acuzat pe cei care au devenit dependenti de ele. Pana la urma si eu am un viciu mai nou, cafeaua.
Ah, iarasi aberez. Gandurile mi-au devenit atat de ridicole de curand. Si totusi sunt mai prinsa in ele decat in realitate.

- Ada? Esti bine?
Vocea calda a prietenei mele Liz ma trezeste la realitate. Iar o fac sa se ingrijoreze pentru mine desi stiu ca nu merit asta. Tinem enorm una la alta, ca niste surori de sange. Ea e mereu sincera cu mine si nu se da inapoi de la nici o idee “geniala” de-a mea. De altfel, cred ca e mult mai nebuna decat mine in unele cazuri. Totusi si mult mai responsabila atunci cand vrea.
- Liz, te rog. Nu-ti mai face atatea griji aiurea despre mine. Ti-am spus, sunt intr-o pasa mai proasta peste care trebuie sa trec singura.
Am spus accentuand ultimul cuvant. Ea e ultima persoana pe care mi-as dorii sa o indepartez de mine. Totusi, o fac pentru binele ei. Daca e prea atasata de mine ar putea avea prea mult de suferit din cauza mea. La fel cum a avut intodeauna de altfel. Pentru ca niciodata nu mi-a pasat daca ceilalti sufera de pe urma decizilor mele pripite sau negandite. Desigur, atata timp cat eu imi atingeam scopul.
Poate ca asta imi lipseste. Un scop. Dar ce ar putea sa ma faca pe mine sa iau initiativa. Un prieten, cum tot insistau colegele mele sa-mi iau. Nici nu ma gandesc. Un baiat nu ar putea deveni niciodata un scop pentru mine. Poate doar daca l-as gasi pe cel potrivit pentru mine.

Da sigur. De parca chiar ar exista asa ceva.

Nu. Trebuie sa trec peste asta singura. Pana la urma e doar o perioada din viata mea careia trebuie sa-i fac fata. O mica depresie as putea zice, desi nu-I inteleg inca motivul.
Dar mi-am jurat ca voi intampina totul cu fruntea sus. Pana la urma ca eu sa fiu doborata asa de usor, de un nimic practic, ar fi o dovada de slabiciune pe care nu as putea-o suporta.
Pana la urma sunt tot eu. Trebuie doar sa gasesc o modalitate sa trec peste starea asta de rahat pe care mi-am creat-o singura cu asa zisele mele revelatii.
M-a ridic brusc in picioare poate pentru a-mi arata mie insami cat de determinata sunt. Determinata sa ce?... Chiar nu mai conteaza. Am regasit o energie ciudata in mine ce pare ca abia astepta sa se arate. Perfect.

O trag pe Liz de mana si o ridic cu usurinta dupa care incep sa urc scarile spre clasa noastra. Dar normal ca nu putea sa fie totul perfect. Am fost intodeauna ingrozitor de impiedicata, inca de mica, si probabil ca o sa raman asa toata viata. Deci nu apuc sa urc nici doua scari, privind-o pe Liz care se uita la mine oarecum terorizata, ca ma impiedic ca o proasta si ma trezesc in bratele unuia. Niste brate subtiri dupa parerea mea dar se pare ca destul de puternice cat sa ma sustina in picioare. La naiba, noroc chior.

Imi transmit greutatea pe proprile picioare si ma ridic din bratele salvatorului meu dandu-mi buclele satene de pe fata. Il privesc direct in ochii vrand sa-i multumesc baiatului care tocmai avusese ghinionul imens de a se afla in fata mea in unul dintre acele moment penibile pe care mi le provocam de una singura din cauza starilor mai ciudate pe care le am uneori.

Are niste ochii caprui, mai deschisi decat ai mei iar parul destul de lung ii acopera o parte din frunte. Hmmm, are niste trasaturi destul de dragute.
Fara sa ma pot abtine ii fac o analiza din cap pana in picioare cu ochii critici. Mda, are un stil care ma incanta si cu siguranta nu e unul dintre acei manelisti cu care e plin liceul. Trebuie sa fie o ciudatenie pentru locul asta. La fel ca mine pana la urma. Ma intreb daca asculta si rock?
Ah. Dar nu asta conteaza acum.

- Merci de ajutor.
Ii spun oferindu-i un zambet destul de larg si neobisnuit mie.

- N-ai pentru ce.

Imi spune cu un glas destul de rece si cu o expresie faciala pasiva dupa care ma ocoleste pur si simplu si isi continua drumul. Aha, se pare ca nu sunt singura care se “bucura” de o stare deplorabila.
Imi scapa un oftat micut, aproape indescifrabil, dupa care imi continui drumul spre clasa continuand sa o trag pe Liz dupa mine care avea o stare de soc destul de ciudata.
In orice caz. Baiatul ala mi-a starnit un interes neobisnuit. Si nu pentru ca m-a salvat, pentru ca simteam cu totul altceva cand ne-am atins.
Iar acum… acum simt ca vreau sa-l revad cat de curand posibil.


Oliver pov.
O vad cum sta pe jos alaturi de inca o fata care nu-mi atrage atentia de nici o culoare. Ea, fata care imi atrasese atentia in cel mai absurd mod cu putinta inca de cand am vazut-o prima data. Din pacate in foarte scurt timp s-a dovedit a fi o infumurata care depinde de atentia celor din jurul ei. De atunci a inceput sa ma dezguste. Are mereu aceiasi privire, gen “toti ceilalti sunteti niste gunoaie pe langa mine”. Totusi, spre surprinderea mea pare sa aiba si cativa prieteni care chiar tin la ea.

Dar acum pare total altfel. Poate a realizat intr-un final ce valuare are viata ei. Sau poate doar dramatizeaza vreo situatie ca sa atraga atentia celorlati asupra “suferintei” ei. Si intodeauna ii iasa, desi poate uneori o facea doar din pura obisnuinta.
Poate ca o invidiez. Pentru ca ea a reusit sa ajunga atat de sus desi simt ca e atat de diferita de toate acele specimene care isi fac veacul pe coridoarele astea. Eu, in schimb, nu pot sa-i fac decat sa ma deteste pentru ca sunt diferit de ei.
Dar acum nu e momentul sa ma gandesc la asta si poate ar trebui sa incetez sa o mai privesc ca un obsedat incercand sa ma conving ca o detest.

O vad cum se ridica brusc in picioare si tragandu-o si pe amica ei dupa ea. O ia pe scari ca bezmetica impiedicandu-se in proprile picioare. Normal ca in mai putin de doua secunde ii in bratele mele. Hmmm, poate era mai bine sa o las sa cada. Nu ca, chiar as fi intentionat sa o prind. A fost mai mult ca un reflex.
In fine, se ridica pe proprile picioare inca sprijinindu-se de mine in timp ce eu o privesc ca un prost. Imi face o analiza totala parca incercand sa gaseasca ceva anume la mine dupa care ingaima un “merci de ajutor” si imi zambeste larg. Un zambet care nu-mi parea de loc cunoscut desi stiu ca am privit-o de nenumarate ori, chiar daca nu-mi place sa recunosc asta. Nu, nu pot sa o las sa ma stapaneasca atat de usor. Atunci cu ce voi fi eu mai diferit de ceilalti pe care ii mainipuleaza. Ma limitez la ai spune ca nu are pentru ce si imi vad de drumul meu ocolind-o.

De ce naiba tocmai ea? Si chiar are rost sa ma gandesc la ea. Chiar are rost sa incerc sa o urasc, sa o dezagreez. Cand de fapt nu reusesc decat contrariul.
Si chiar conteaza. Eu sunt doar un microb in fata ei si asa ma va vedea intodeauna. Microbul care tocmai i-a atenuat caderea. Ha, asta ma amuza chiar si pe mine.
Dar ce-mi bat capul degeaba? Nu m-as baga niciodata intr-o relatie cu cineva ca ea. Niciun fel de relatie. Pana la urma ea nu face altceva decat sa stearga pe jos cu cei care tin la ea. E doar un monstru plin de rautate, indiferent de aspectul fizic. Exagerez. Stiu… Dar nu atat de mult cat as fi vrut.



scuze de greseli, am corectat odata capitolul dar poate am omis cateva
si astept comentariiii pentru ca sigur este destul de criticat
4

#6
Buna ^^
O chestie ma deranjeza la ceea ce ai scris aici si anume:
Citat:Cand am devenit atat de nepasatoare fata de tot ce e in jurul meu.
Aici eu am impresia ca ar trebui sa fie o intrebare, cu toate ca tu ai scris-o ca pe o propozitie normala. Am vazut chestia asta in mai multe locuri. Asa ai vrut sa sune sau e pur si simplu o greseala?

O alta chestie care am vazut ca ai facut-o de mai multe ori:
Citat:pentru a-mi arata mie insumi cat de determinata sunt
Acolo ar trebui sa fie "mie insami".

Ce mi-a placut mie foarte muuult a fost partea in care povestit el. Mai exact:
Citat:O vad cum se ridica brusc in picioare si tragandu-o si pe amica ei dupa ea. O ia pe scari ca bezmetica impiedicandu-se in proprile picioare. Normal ca in mai putin de doua secunde ii in bratele mele. Hmmm, poate era mai bine sa o las sa cada. Nu ca, chiar as fi intentionat sa o prind. A fost mai mult ca un reflex.
Am murit de ras la partea asta :))
Ce ma deranjeaza aici: nu mai zice "ii in bratele mele..." ci "e in bratele..." Parca suna mai bine asa. (Din nou sunt subiectiva, dar na.....)

Sincer imi place, dar parca sunt prea multe revelatii si monologuri decat actiune in sine. Si parerea mea e ca tinde sa devina putin plictisitor fara mai multe intamplari.
Sper ca nu te-a deranjat ceva din ce ti-am zis.
Succes in continuare ^_^
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#7
Leontina, nu m-a deranjat cu nimic comentariul tau, ma bucur ca cineva depune efortul sa-l citeasca si sa-l si comenteze, deci mersi mult :*
stiu ca is multe greseli, daca ai vedea ce aeriana sunt nu te-ar surprinde, ieri era sa bag vasele de la uscat in frigider :)) si multe altele
stiu ca nu sunt multe intamplari, mai ales in primele capitole asa o sa fie, mai ales ca desi o sa existe intradevar si o poveste de iubire intr-un fel nu vreau ca fic-ul sa se limiteze numai la asta, altfel nu si-ar mai avea rostul nici titlul
ma bucur totusi sa stiu ca are si ceva parti bune :D

oricum am venit cu un nou capitol :P pentru ca, chiar vreau sa-l continui desi intr-un fel mi-am pierdut interesul pentru el


Capitolul 3

Ada pov.

Privesc de minute in sir spre ceasca verde inchis umpluta cu, cafea din fata mea. Imi e teama ca daca o iau in mainile mele se va sparge. Acel portelan atat de fragil.

- Prostii.

Exclam cu o voce joasa dupa care iau cana cu amandoua mainile si gust din lichidul negricios. Inghit repede si stramb putin din nas. S-a racit.

Imi scot din geanta portofelul rosu in carouri si pun sub farfurioara banii pentru cafea impreuna cu obisnuitul bacsis.

Ma ridic de pe scaun sprijinindu-ma de masa si ies din cafenea dupa ce-i fac semn din mana servitoarei. Ma stie destul de bine. Pana la urma asta a fost intodeauna singura cafenea din oras care a reusit sa ma incante din toate punctele de vedere.
In doar cateva minute ajung la liceu unde ma intampina un coridor de-a dreptul pustiu.

- E totusi prea devreme.
- Mda, nimeni nu o sa te bage in seama la ora asta.

Ma intorc in spate spre sursa vocii. E "el". Salvatorul meu superb, cum ii zice Liz. Poarta o camasa in carouri rosie, desfacuta, lasand sa se vada un tricou negru destul de largut. Parul, probabil intins cu placa, dat intr-o parte aproape ca ii acopera tot ochiul stang. Intr-o mana tine un pahar mare de cafea in timp ce castile abia scoase din urechi ii stau atarnate.

- Ce vrei sa zici?

Il intreb ridicandu-mi una dintre sprancene, poate incercand sa arat mai interesanta, si privindu-l direct in ochi. Acesta nu rezista prea mult contactului vizual si isi retrage privirea chiar mai repede decat am crezut. Sunt constienta ca am niste ochi ingrozitor de reci si imi place sa profit de asta din plin.

Acesta trece pe langa mine si merge spre curte scolii in timp ce ingaima un "nimic"ť aproape nedeslusibil ca raspuns pentru intrebarea mea.
Inconstienta pentru un moment de gesturile mele il urmez pe saten pana in curtea scolii. Acesta se aseaza pe o banca a carei existenta nu am observant-o niciodata.

Abia acum realizez cum trebuie sa arat tinandu-ma practic dupa un baiat ca un scaiete. O fi din cauza cafelei din mana lui a carei aroma o simt deja. Desi, cel mai probabil, e doar in imaginatia mea.

Imi scapa un mic oftat pe care mai mult ca sigur nici nu l-a auzit. In orice caz nu am de gand sa bantui de una singura coriduarele. Mi se par mult prea macabre atunci cand sunt lipsite de viata

Ma asez langa el, poate prea aproape. Acesta isi pune castile in urechi probabil incercand sa uite de prezenta mea. Fara sa-i zic nimic ii iau una dintre casti si mi-o bag in ureche sprijinindu-mi capul pe umarul lui si ridicandu-mi si picioarele pe banca de parca imi faceam un culcus. Ar fi chiar amuzant sa adorm aici dupa ce m-am foit toata noaptea. Ma intreb cum ar reactiona.

El doar tresare si ma priveste pirzis pentru cateva secunde dupa care se intoarce privind undeva spre un punct fix.
Corpul lui emana o caldura ciudata dandu-mi un sentiment straniu de siguranta si protectie. Nu-i zic nimic, pentru ca si bataile inimi mele sunt neobisnuit de rapide si mi-e teama ca o sa-si dea seama de asta din vocea mea. O presupunere probabil absurda la o analiza mai detaliata.

Fara pic de nonsalanta ii iau paharul de cafea ce imi parea ca are sa-si faca veacul pe banca oricum si sorb o gura din ea.

- De unde e?

Il intreb facandu-l atent la mine si miscand putin mana in care tin paharul ca sa-i dau de inteles ca ma refeream la minunata cafea.

- De la cafeneaua de pe colt. Nimic special.

Imi raspunde rece si sec. Ii pun paharul la loc dupa ce mai iau o gura dar nu-mi mai pun capul pe umarul lui. Il vad cum priveste spre ceasul de pe mana si ma lungesc peste umarul lui de parca ar fi nu stiu ce chestie interesanta. Grozav, in mai putin de cinci minute incep orele.

Satenul se ridica de pe banca dandu-si cu mana prin par printr-un gest cu care parea obisnuit. Probabil doar un tic format cu timpul. Ofteaza scurt dupa care ma priveste cu o intensitate neobisnuita in ochi.

Ma ridic si eu gandindu-ma ca asta trebuie sa astepte. Sau poate asta speram eu sa astepte.

- Te rog. Nu te vreau in preajma mea.

Raman tintuita locului si privesc locul unde statea el in timp ce satenul se departeaza de mine intrand in scoala. Simt un gol imens undeva in mine. Nu stiu cu precizie locul, poate ca e peste tot.

Ignor senzatia desi nu-mi da o stare tocmai placuta si intru in scoala cu capul sus. Doar nu o sa ma simt eu prost ca cineva ca el nu ma vrea in preajma lui. Eu sunt mult mai mult de atat si asta nu trebuie sa uit niciodata. La urma urmei singurul motiv pentru care i-am tinut companie a fost ca sa-i multumesc ca m-a salvat ieri. Totusi, m-am apropiat absurd de tare de el.

Ah, nu ma putea lasa pur si simplu sa-mi sparg capul ieri.


Oliver pov.

Dupa ce se serveste fara nici o nesimtire din cafeaua mea ma mai si intreaba de unde am procurat-o. Ma prefac nepasator si imediat dupa, ajutat de binecuvantatul ceas ma scutesc de prezenta ei. Ii de-a dreptul enervant sa o simt langa mine. Sa-i simt respiratia atingandu-mi pielea chiar si prin haine parca. Si cel mai rau, sa suport toate acele senzatii pe care doar ea a reusit sa mi le dea. Si simt ca data viitoare cand se v-a apropia atat de tare de mine nu voi mai rezista. Chiar daca pentru ea parea un gest atat de obisnuit sa-si lase capul pe umarul unui baiat pe care nici nu-l cunoaste. Sa-i soarba din cafea de parca fusese cumparata special pentru ea. Si poate ma raneste aberant de tare gandul ca asa e cu toata lumea. Pentru ca asta imi arata cat de nesemnificactiv voi fi mereu in ochii ei.

Si stiu ca mi-a simtit caldura corpului. Caldura care se intensificase atat de brusc in prezenta ei. Dar nu a zis nimic, doar a tresarit usor, atat de usor incat probabil nici nu si-a dat seama ca a facut-o.

Ii cunosc atat de bine toate reactile, mai bine decat as vrea. Poate mai bine decat ma cunosc pe mine insumi.

Ea se ridica in picioare, probabil presupunand ca asta astept de le ea.
"Te rog, nu te vreau in preajma mea"ť. Ii spun pe un ton cat pot de detasat dupa care ma departez de ea ca un criminal. De parca chiar i-as fi facut ceva rau, ceva ce in curand o sa regret. Macar de as avea satisfactia sa chiar fie asa...
4

#8
Buna ^^ Uite ca am ajuns si eu pe aici.
Am citit continuarea si trebuie sa-ti spun ca sunt putin confuza. El pare sa nu o suporte deloc, dar cu toate astea:
Citat:Îi cunosc atât de bine toate reactile, mai bine decât aş vrea. Poate mai bine decât ma cunosc pe mine însumi.
Pe de alta parte ea pare sa cerseasca atentie si e foarte plina de ea, ceea ce ma face sa nu o mai plac atat de mult.

In alta ordine de idei, vezi ce faci cu diacriticile alea. In anumite cuvinte le-ai pus, dar nu peste tot, iar la altele ai uitat de ele cu desavarsire. Nu ca asta m-ar deranja foarte tare, dar nu arata bine.
Greseli de tastare parca nu ai avut, desi nu am fost nici eu prea atenta la acest aspect.

Altceva nu as mai avea de comentat.
Spor la scris si poate mai adaugi si tu ceva actiune totusi, ca se plictiseste cititorul. :))
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#9
deci am venit cu un nou capitol, merci mult de comentari :*
Leontina, pai fic-ul nu urmareste numai povestea lor de dragoste, urmareste evolutia psihica a lui Ada ca personaj, cum am mai spus de acolo vine si titlul, de aia am pus mult accent pe reactile si gandurile ei, si pe sentimente intr-o oarecare masura si mai putin pe actiunea in sine
oricum, sper sa va placa noul capitol si scz daca va plictiseste dar noh, asa ceva vroiam sa iasa de la inceput deci nu oblig pe nimeni sa-l citeasca daca nu-i place :D


Capitolul 4


Ada pov.


Uneori mi-as dori sa nu ma cunoasca nimeni. Sa fiu doar o necunoscuta, poate o straina. Nu conteaza, vreau doar ca ei sa nu ma stie.

Si atunci m-as putea plimba pe strazi in nestire, mirosind aerul orasului la fel cum facem atunci cand eram mica. Nepasatoare, privind mereu spre cer cautand o modalitate as fiu mai aproape de el.

Incercand sa zbor, zicandu-le tuturor ca o pot face, zambindu-le larg, copilaresc…
Atunci as fi poate libera. As putea sa colind magazinele fara sa-mi fie teama ca o suvita de par nu e la locul ei. Pentru ca nimeni nu m-ar cunoaste. Nimeni nu-mi va observa prezenta, o prezenta pe care am incercat atatia ani sa o fac remarcata.

Si cu ce scop? Doar pentru a sti ca sunt cineva, ca sunt recunoscuta ca fiind. Un scop care acum imi pare atat de prostesc. O absurditate.

Ma intreb cand am renuntat la mine si de ce am facut-o?

Poate la inceput cu un alt scop muribund si apoi cu un altul. Pana m-am pierdut de tot intr-o zi.

Si acum nu mai are rost sa sap trecutul, nu as face decat sa ma ranesc singura chiar mai mult. Pentru ca deja o fac de atatia ani. Mustrandu-ma mereu ca am fost slaba in fata unei situatii. Si acum, acum ca am fost slaba in fata lui.

As fi putut macar sa-I raspund rautacios, cum fac atunci and nu-mi vine nici o idee mai buna. Dar nu, am stat pur si simplu privind spre un loc care statea gol de minute in sir.
Si doare, doare ca dracu. Si nici macar nu stiu de ce. Cat naiba de mult m-am putut atasa de baiatul ala? Cum mi-am permis sa-mi las sentimentele sa-si faca de cap?

Stiind mereu cata slabiciune ascund. Stiind cat de usor ajung sa depind de cineva. Si am preferat totusi sa fiu inconstienta de gesturile mele, sa-mi inchid ochii pentru cateva clipe. Poate am crezut ca si el e ca toti ceilalti. Ca o sa ma accepte cu usurinta asa cum sunt. Ca-mi v-a oferi tot ce are mai de pret fara sa astepte defapt ceva in schimb. La fel cum o fac ei. La fel cum am fost obisnuita ani de-a randu.

Si caldura trupului lui, o caldura care imi trimitea fiori placuti in tot trupul, credeam ca inseamna mult mai mult. Prea mult…

Dar eu sunt eu. Si am jurat ca nu o sa ma las calcata in picioare. De absolut nimeni, indiferent de cate sacrifice presupune asta. Indiferent de cate ori ar trebui sa-mi calc inima in picioare.

Pentru ca am zis ca voi obtine tot ce vreau. Asa a fost mereu si asa are sa ramana.
Si acum il vreau pe el.Il vreau atat de mult incat ma uimeste propria-mi hotarare.

Dar lui nu trebuie sa-i dau satisfactia de a sti ca poate sa faca orice din mine. Ca poate sa-mi dea cele mai ridicole stari. Nu, el nu trebuie sa stie asta. El trebuie doar sa devina slab in fata mea. Caci vreau sa simt ca pot sa-l am oricand. Sa stiu ca ma doreste intr-un mod absurd. Sa simta si el toate aceste sentimente care eu abia le mai pot controla.

Si atunci voi avea satisfactia sa-i dau cu piciorul. De a-i spune pe un ton rece ca nu am nevoie de el. Ca nu e decat o piesa amarata si nesemnificativa din puzzle-ul meu.

Si aceea satisfactie ar fi majora. M-as putea hrani cu ea zile intregi, sau mai bine zis
mi-as hrani ego-ul, care cu siguranta e de doua ori mai mare decat a oricui, decat a lui…

De astazi lucrurile vor sta altfel. Dragul meu, de astazi imi vei apartie. Impreuna cu intreaga ta fiinta. Impreuna cu toata acea caldura pe care o emani. Care ma face dependenta de tine.

Ma ridic din pat cu un entuziasm ciudat si cu un ranjet de-a dreptul dement. Ma duc la baie si imi torn cativa pumni de apa pe chipul inca adormit. Dupa care ma imbrac in niste blugi simpli negri, un tricou verde lung si o vesta maro peste. Imi pun cateva bratari de lemn si imi iau bascheti negrii in picioare.

In mai putin de zece minute sunt deja in drum spre scoala. Merg hotarata si cu o viteza neobisnuit de mare pentru mine.

- Adaaa!

Aud o voce care ma striga din spatele meu si ma intorc brusc zarind-o pe Liz fugind ca nebuna spre mine cu bratele larg deschise. Pana sa apuc sa reactionez deja imi sare in brate. O dau cu greu jos de pe mine intreband-o ce a patit.

- Nimic, sunt doar vesela sa te vad. Ieri am fost putin ingrijorata pentru tine.

- Ah, vroiam sa te intreb. Sti baiatul ala care m-a prins cand am cazut pe scari? Nu stii cum il cheama?

Liz ma priveste ciudat si isi ridica una dintre sprancene ca si cum m-ar acuza de ceva.

- Oliver.

Imi zice sec inca privindu-ma suspicios.

- Sa nu-mi spui ca te intereseaza.

Chicotesc putin amuzata de reactia ei.

- Surprinzator, ma intereseaza.

Ii spun hotarata dupa care o iau inainte lasand-o pentru cateva clipe cu ochii in soare. Isi revine totusi repede si vine dupa mine punandu-mi tot felul de intrebari la care nu-i raspund. In capul mu e un singur lucru: “Oliver”.

Cand ajungem intr-un final la liceu, urc direct la etajul patru unde stiam ca e clasa lui. Din fericire un coleg de-a lui isi facea veacul prin fata clasei.

- Hei, ai un coleg pe care il cheama Oliver, nu? Poti sa-l chemi putin.

Acesta da afirmativ din cap si intra in clasa strigandu-l in gura mare pe colegul lui. Imi dau ochii peste cap. Pana acuma nu am observant dar coridorul asta ii groaznic de intunecat.

Il vad pe saten iesind din clasa si un zambet pueril imi apare pe fata.

- Iti aduci aminte de mine?

Il intreb ironica asteptand sa-si stearga figura confuza de pe chip.


Oliver pov.


- Iti aduci aminte de mine?

Ma intreaba ca un copil care isi vede unchiul preferat dupa mult timp. O privesc confuz pentru cateva clipe dupa care imi revin. Ii raspund cu un “aha” care denota lipsa mea de chef. Chipul ei isi schimba figura brusc parca realizand dintr-o data ca nu asa trebuia sa fie. Ma priveste fix in ochii dupa care continua.

- Vroiam sa te intreb daca nu ai vrea sa iesim undeva dupa scoala? Numai noi doi.

A pus accent pe ultima propozitie deci. Se pare ca i-am atras atentia dintr-un anumit motiv. Sau poate ca pur si simplu nu suporta sa fie respinsa de cineva. Un joc care ma incanta destul de tare.

- Of, credeam ca am fost destul de clar cand ti-am spus ca nu te vreau in preajma mea.

Ii spun cu o oarecare iritare aratandu-i ca prezenta ei nu ma incanta in nici un fel.
As zice ca sunt un actor inascut, din pacate ea e chiar mai buna ca mine. Sau mai bine zis are de doua ori mai multa experienta.

Se apropie periculos de mult de mine. Bataile inimi mele deja se amplifica aratandu-mi toata slabiciunea. Buzele ei le ating pe ale mele sarutandu-le, ma prinde de tricou si ma trage mai aproape de ea adancind sarutul.

Simt cum toata temperature corpului mi se ridica instantaneu. Si bataile inimi, dar nu le aud numai pe ale mele, le aud si pe ale ei. Asta inseamna ca…

Nu. O imping cu forta aproape lovind-o de peretele coridorului. Nu o pot lasa sa-si joace jocul cum vrea ea, chiar daca nu am crezut ca o sa mearga atat de departe.

Eu nu sunt jucaria nimanui. Mi-am jurat asta cu luni in urma si aveam de gand sa ma tin de cuvant. O sa-mi inec toate sentimentele pentru ea. Pentru ca totul e doar un joc. In urma caruia au suferit multi inaintea mea iar acum eu sunt victima ei principala.

Nu inteleg de ce la cineva i-ar putea placea atat de mult sa ii manipuleze pe ceilalti. Sa stie ca nimeni nu o sa se ridice impotriva ei. Asta chiar este un mod de viata? Sau doar o amagire continua.
4

#10
Buna. Sunt putin cam aeriana de felul meu si nu mi-am dat seama ca povestea asta e diferita fata de cele cu care sunt obisnuita >.<. Ma prind mai greu uneori, din pacate. Scuze.

Anyway, capitolul asta mi-a placut mult. Saraca de ea, sper ca nu s-a lovit rau :))
Incepe sa devina foarte interesant si chiar sunt curioasa cum se vor petrece lucrurile in continuare.
Cred ca cel mai mult imi place cand povesteste el.
Ai cateva greseli de tastare, dar nu m-au deranjat prea mult.
O singura chestie nu mi-a placut cum a sunat:
Citat:de ce la cineva...
Aici cred ca ar suna mai bine daca ai zice de ce cuiva...
Spor la scris in continuare :D

PS: Sper ca nu te-au deranjat comentariile mele despre actiune.....
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]




Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Dincolo de cuvinte LittleBlackR 3 3.324 23-03-2014, 01:26 PM
Ultimul răspuns: LittleBlackR


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)