01-09-2011, 09:01 PM
Sângele zânei
Inspiră, expiră, inspiră, expiră. Calmează-te şi încearcă să te gândeşti la ceea ce trebuie să faci. Dar nu pot! Ba da poţi! Eşti mult mai puternică decât crezi, aşa că linişteşte-te şi uită-te înapoi. Priveşte în inima ta şi apoi i-a o hotărâre.
Îmi deschid ochii pentru prima dată de când am venit aici şi văd soarele ce încet se pregăteşte de culcare, colorând cerul în acele frumoase nuanţe de portocaliu şi roz, în anumite locuri şi galben. Este frumos. Este pace şi linişte. Nu se aude decât valurile de jos, de la poalele acestei stânci, care se izbesc din când în când de pietrele ce alcătuiesc baza. Acele sunete acompaniate de sunetul vântului care îmi mângâie părul meu lung şi alb ca neaua, crează o muzică ciudată pentru urechile umane, dar atât de dragă zânelor. De altfel până şi cel mai mic lucru, nesemnificativ pentru oameni, care aparţine naturii este îndrăgit de noi, zânele. Mă aflu aici pentru a găsi răspunsuri la întrebările ce mă chinuie, dar acum, când mă uit la soarele ce îşi agăţă razele în cui, ducându-se la culcare nu mai sunt atât de sigură că o să le găsesc în acest loc atât de minunat.
Lacrimi apar în ochii mei când îmi aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat. Lacrimi ce seamănă cu mici cristale de argint pline de tristeţe, durere şi remuşcări. Lacrimi ce se preling încet pe faţa mea cu pielea de culoarea caramelului, ce îşi găsesc liniştea în pământul gol, fără de iarbă pe care stau. Şi în locul în care au căzut încep să crească mici orhidee multicolore, dar nici măcar imaginea lor nu reuşeşte să mă înveselească.
Oftez şi deschid pentru prima şi ultima oară camera unde mi-am închis amintirile, acel loc de care îmi este atât de frică. Îmi este teamă de ceea ce pot să găsesc acolo, de ceea ce pot descoperi şi asta numai din cauza lui. Dacă el nu s-ar fi implicat eu nu ar fi trebuit să stau aici şi să aştept vampirul, ce o dată de mult mi-a fost iubit, să vină pentru a decide soarta mea. De ce trebuia să fie Eric cel care trebuia să se ocupe de mine, nu ştiu. Poate este o formă de a mă pedepsi sau poate este o formă de a-l pedepsi, deşi nu ştiu ce ar fi putut să facă Eric pentru a fi pedepsit de cei de-o seamă cu el. Sau poate... aceasta nu este o pedeapsă pentru el. Poate el nu m-ai simte nimic pentru mine şi atunci a mă lăsa goală aici, pe acest vârf de prăpastie nu este decât un cadou pentru el, până la urmă sângele unei zâne este atât de apreciat de vampiri. Le place atât de mult mirosul sângelui nostru că nu se pot controla când sunt în preajma noastră, deşi ocazional există vampiri care dacă se îndrăgostesc de o zâne reuşesc să îşi învingă acea stare de beatitudine şi uitare totală. Dar nu mai contează. Este mult prea târziu pentru regrete şi păreri de rău.
Deschid acea uşă şi memoriile îmi invadează mintea şi mă chinuie, mă termină, mă aduce pe pragul nebuniei de care un singur pas mă desparte. Lacrimile ce nu au încetat niciodată, încep să curgă şi mai tare, devenind adevărate râuri în miniatură pe faţa mea.
Cum am putut să fac aşa ceva? Cum am putut să uit natura mea şi să mă culc cu un muritor? Şi de parcă acel păcat nu ar fi fost de ajuns, am mai rămas şi însărcinată cu copilul lui. Eric a fost lângă mine tot timpul cât m-am certat cu celelalte zâne care au fost absolut îngrozite de fapta mea şi m-au condamnat să omor copilul încă din prima lui secundă de viaţă iar eu... eu l-am omorât? Nu ştiu. Încă nu îmi pot aminti dacă într-adevăr l-am omorât sau nu, dar îmi amintesc cum Eric l-a luat şi l-a ţinut în braţe, zâmbind fericit la micul ghemotoc rupt din mine şi apoi fără să îmi arunce o singură privire a plecat lăsându-mă pe mine să strug disperată după el. Unde era tatăl? De ce muritorul nu era cu mine? Muritorul a fost omorât. Îmi amintesc noaptea în care vampirul a venit plin de sânge în apartamentul meu şi mi-a spus că deşi a încercat din răsputeri să îl apere, a dat greş. Îmi amintesc durerea pe care am simţit-o atunci când am auzit acea veste, dar cel mai bine îmi amintesc durerea pe care am simţit-o când l-am văzut pe Eric plecând cu copilul meu, frumosul meu copil ce avea un puf negru în frunte, murdar de sânge din cap până în picioare. Nu l-am ţinut nici măcar o secundă în braţe, nici nu ştiu dacă era fată sau băiat. Oare a murit? Şi apoi mi-am dat seama. Nu, nu a murit. De aceea mi s-a spus să vin aici şi să distrug lacătul ce îmi păzea acele trăiri. Nu am făcut ceea ce mi s-a poruncit. Nu am omorât copilul, el încă trăia undeva acolo în lumea oamenilor fără dragostea adevăraţilor săi părinţi. Dar ei nu au aflat acest lucru decât după mulţi ani, mult prea târziu pentru a-l putea găsi şi a repara greşeala mea. Acum era bătrân, dacă nu cumva a murit între timp. Poate are şi copii sau nepoţi. Sper să fi avut o viaţă bună şi împlinită.
Deşi până în acea clipă nu înţelegeam de ce trebuie să mor, de ce ceilalţi mi-au dat această pedeapsă, acum înţeleg mult prea bine, dar nu regret. Nu regret ceea ce am făcut. Nu aş fi putut să omor niciodată un copil, orice ar fi fost acel copil şi Eric ştia asta. Nu m-a lăsat să îl ţin pentru a ascunde faptul că el este viu, le-a spus celorlalţi că pruncul era mort când l-am născut şi nu a văzut nici un motiv pentru care să îmi dea să ţin un prunc mort în braţe, iar ei l-au crezut. Mă iubea, de aceea a minţit, iar eu am fost egoistă şi crudă, nedându-i niciodată o şansă. Eram mult prea bună pentru el, aşa consideram şi orbita de acesta idee nu i-am oferit niciodată o şansă să mă cucerească. Dar e prea târziu. Anii au trecut, iar eu şi Eric ne-am îndepărtat unul de altul. Acum nu mai eram decât o altă zână rea şi cu nasul pe sus ca toate celelalte şi deşi ştiu sigur că asta crede, sunt ferm convinsă că nu el a fost cel care a spus adevărul. Chiar dacă acum nu mă mai iubea, nu m-ar fi rănit, spunându-le că pruncul încă trăieşte.
Soarele în sfârşit a apus şi vântul s-a oprit parcă fiindu-i frică de prezenţa vampirului din spatele meu. Îl simt, ştiu că este el, ştiu pentru ce a venit. Nu spune nimic şi nici eu nu spun nimic. Doar se apropie de mine şi cu mâna lui dreaptă îmi dă părul la o parte pentru a putea să îşi înfigă colţii în voie. Îi simt limba cum trasează vene mea şi apoi cum caninii lui lungi îmi penetrează pielea. Aş fi vrut să fiu inconştientă, să nu simt durerea îngrozitoare provocată de cele două mici răni de la baza gâtului meu, însă nu se putea aşa ceva. Am fost conştientă până în ultima clipă, până când a băut ultima picătură din sângele meu şi apoi când mi-a dat drumul, mi-am pierdut cunoştinţa înainte să ating pământul.
Am murit pe acel pisc, iar locul în care mi-am dat duhul a fost inundat de verdeaţă şi orhidee ce şi acum după mulţi ani cresc şi înfloresc. Cenuşa în care corpul meu s-a transformat este foarte hrănitoare pentru natură. Sunt fericită însă că cineva în lumea aceea enormă există câţiva muritori care au sângele meu în venele lor. Măcar atât să rămână din mine dacă faptele mele au fost uitate.
Inspiră, expiră, inspiră, expiră. Calmează-te şi încearcă să te gândeşti la ceea ce trebuie să faci. Dar nu pot! Ba da poţi! Eşti mult mai puternică decât crezi, aşa că linişteşte-te şi uită-te înapoi. Priveşte în inima ta şi apoi i-a o hotărâre.
Îmi deschid ochii pentru prima dată de când am venit aici şi văd soarele ce încet se pregăteşte de culcare, colorând cerul în acele frumoase nuanţe de portocaliu şi roz, în anumite locuri şi galben. Este frumos. Este pace şi linişte. Nu se aude decât valurile de jos, de la poalele acestei stânci, care se izbesc din când în când de pietrele ce alcătuiesc baza. Acele sunete acompaniate de sunetul vântului care îmi mângâie părul meu lung şi alb ca neaua, crează o muzică ciudată pentru urechile umane, dar atât de dragă zânelor. De altfel până şi cel mai mic lucru, nesemnificativ pentru oameni, care aparţine naturii este îndrăgit de noi, zânele. Mă aflu aici pentru a găsi răspunsuri la întrebările ce mă chinuie, dar acum, când mă uit la soarele ce îşi agăţă razele în cui, ducându-se la culcare nu mai sunt atât de sigură că o să le găsesc în acest loc atât de minunat.
Lacrimi apar în ochii mei când îmi aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat. Lacrimi ce seamănă cu mici cristale de argint pline de tristeţe, durere şi remuşcări. Lacrimi ce se preling încet pe faţa mea cu pielea de culoarea caramelului, ce îşi găsesc liniştea în pământul gol, fără de iarbă pe care stau. Şi în locul în care au căzut încep să crească mici orhidee multicolore, dar nici măcar imaginea lor nu reuşeşte să mă înveselească.
Oftez şi deschid pentru prima şi ultima oară camera unde mi-am închis amintirile, acel loc de care îmi este atât de frică. Îmi este teamă de ceea ce pot să găsesc acolo, de ceea ce pot descoperi şi asta numai din cauza lui. Dacă el nu s-ar fi implicat eu nu ar fi trebuit să stau aici şi să aştept vampirul, ce o dată de mult mi-a fost iubit, să vină pentru a decide soarta mea. De ce trebuia să fie Eric cel care trebuia să se ocupe de mine, nu ştiu. Poate este o formă de a mă pedepsi sau poate este o formă de a-l pedepsi, deşi nu ştiu ce ar fi putut să facă Eric pentru a fi pedepsit de cei de-o seamă cu el. Sau poate... aceasta nu este o pedeapsă pentru el. Poate el nu m-ai simte nimic pentru mine şi atunci a mă lăsa goală aici, pe acest vârf de prăpastie nu este decât un cadou pentru el, până la urmă sângele unei zâne este atât de apreciat de vampiri. Le place atât de mult mirosul sângelui nostru că nu se pot controla când sunt în preajma noastră, deşi ocazional există vampiri care dacă se îndrăgostesc de o zâne reuşesc să îşi învingă acea stare de beatitudine şi uitare totală. Dar nu mai contează. Este mult prea târziu pentru regrete şi păreri de rău.
Deschid acea uşă şi memoriile îmi invadează mintea şi mă chinuie, mă termină, mă aduce pe pragul nebuniei de care un singur pas mă desparte. Lacrimile ce nu au încetat niciodată, încep să curgă şi mai tare, devenind adevărate râuri în miniatură pe faţa mea.
Cum am putut să fac aşa ceva? Cum am putut să uit natura mea şi să mă culc cu un muritor? Şi de parcă acel păcat nu ar fi fost de ajuns, am mai rămas şi însărcinată cu copilul lui. Eric a fost lângă mine tot timpul cât m-am certat cu celelalte zâne care au fost absolut îngrozite de fapta mea şi m-au condamnat să omor copilul încă din prima lui secundă de viaţă iar eu... eu l-am omorât? Nu ştiu. Încă nu îmi pot aminti dacă într-adevăr l-am omorât sau nu, dar îmi amintesc cum Eric l-a luat şi l-a ţinut în braţe, zâmbind fericit la micul ghemotoc rupt din mine şi apoi fără să îmi arunce o singură privire a plecat lăsându-mă pe mine să strug disperată după el. Unde era tatăl? De ce muritorul nu era cu mine? Muritorul a fost omorât. Îmi amintesc noaptea în care vampirul a venit plin de sânge în apartamentul meu şi mi-a spus că deşi a încercat din răsputeri să îl apere, a dat greş. Îmi amintesc durerea pe care am simţit-o atunci când am auzit acea veste, dar cel mai bine îmi amintesc durerea pe care am simţit-o când l-am văzut pe Eric plecând cu copilul meu, frumosul meu copil ce avea un puf negru în frunte, murdar de sânge din cap până în picioare. Nu l-am ţinut nici măcar o secundă în braţe, nici nu ştiu dacă era fată sau băiat. Oare a murit? Şi apoi mi-am dat seama. Nu, nu a murit. De aceea mi s-a spus să vin aici şi să distrug lacătul ce îmi păzea acele trăiri. Nu am făcut ceea ce mi s-a poruncit. Nu am omorât copilul, el încă trăia undeva acolo în lumea oamenilor fără dragostea adevăraţilor săi părinţi. Dar ei nu au aflat acest lucru decât după mulţi ani, mult prea târziu pentru a-l putea găsi şi a repara greşeala mea. Acum era bătrân, dacă nu cumva a murit între timp. Poate are şi copii sau nepoţi. Sper să fi avut o viaţă bună şi împlinită.
Deşi până în acea clipă nu înţelegeam de ce trebuie să mor, de ce ceilalţi mi-au dat această pedeapsă, acum înţeleg mult prea bine, dar nu regret. Nu regret ceea ce am făcut. Nu aş fi putut să omor niciodată un copil, orice ar fi fost acel copil şi Eric ştia asta. Nu m-a lăsat să îl ţin pentru a ascunde faptul că el este viu, le-a spus celorlalţi că pruncul era mort când l-am născut şi nu a văzut nici un motiv pentru care să îmi dea să ţin un prunc mort în braţe, iar ei l-au crezut. Mă iubea, de aceea a minţit, iar eu am fost egoistă şi crudă, nedându-i niciodată o şansă. Eram mult prea bună pentru el, aşa consideram şi orbita de acesta idee nu i-am oferit niciodată o şansă să mă cucerească. Dar e prea târziu. Anii au trecut, iar eu şi Eric ne-am îndepărtat unul de altul. Acum nu mai eram decât o altă zână rea şi cu nasul pe sus ca toate celelalte şi deşi ştiu sigur că asta crede, sunt ferm convinsă că nu el a fost cel care a spus adevărul. Chiar dacă acum nu mă mai iubea, nu m-ar fi rănit, spunându-le că pruncul încă trăieşte.
Soarele în sfârşit a apus şi vântul s-a oprit parcă fiindu-i frică de prezenţa vampirului din spatele meu. Îl simt, ştiu că este el, ştiu pentru ce a venit. Nu spune nimic şi nici eu nu spun nimic. Doar se apropie de mine şi cu mâna lui dreaptă îmi dă părul la o parte pentru a putea să îşi înfigă colţii în voie. Îi simt limba cum trasează vene mea şi apoi cum caninii lui lungi îmi penetrează pielea. Aş fi vrut să fiu inconştientă, să nu simt durerea îngrozitoare provocată de cele două mici răni de la baza gâtului meu, însă nu se putea aşa ceva. Am fost conştientă până în ultima clipă, până când a băut ultima picătură din sângele meu şi apoi când mi-a dat drumul, mi-am pierdut cunoştinţa înainte să ating pământul.
Am murit pe acel pisc, iar locul în care mi-am dat duhul a fost inundat de verdeaţă şi orhidee ce şi acum după mulţi ani cresc şi înfloresc. Cenuşa în care corpul meu s-a transformat este foarte hrănitoare pentru natură. Sunt fericită însă că cineva în lumea aceea enormă există câţiva muritori care au sângele meu în venele lor. Măcar atât să rămână din mine dacă faptele mele au fost uitate.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)
