Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Când nimic nu este ceea ce pare a fi

#51
Capitolul 19


Nu ştiu cât de bine ne descurcaserăm în intenţia noastră de a-l convinge pe tata că totul este în regulă cu mine şi Chris. Am încercat să ne comportăm cât mai normal posibil. Am povestit şi am râs la cină, am făcut glume pe diverse teme, ne-am uitat la un film împreună, iar pentru câteva ore toate trei am încercat să facem abstracţie de Andrews şi de tot ceea ce se întâmplase până acum. Tata a părut a fi destul de vesel toată seara, dar nu eram convinsă că a dat totul uitării. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee dacă reuşisem să fiu destul de covingătoare. Se întâmplaseră prea multe, iar timpul acordat de tatăl lui Ryan pentru a ne putea demonstra nevinovăţia era limitat. Cred că asta mă deranja cel mai tare în momentul de faţă. Faptul că timpul era limitat. Nu ştiam dacă vom reuşi să ne încadrăm şi bănuiam că din cauza acelei decizii Andrews va face ca lucrurile să devină şi mai complicate. Iar dacă asta chiar se va întâmpla nu aveam nici cea mai vagă idee dacă vom reuşi să facem faţă. Sau, mai exact, nu ştiam dacă eu voi putea face faţă.
Totul era atât de aiurea. De ce a trebuit să mi se întâmple o astfel de chestie tocmai mie? Uneori mă gândeam că poate ar fi mult mai uşor dacă, după ce toată această poveste se va fi încheiat, aş fi renunţat de bună voie la aceste puteri, la a mai fi vrăjitoare. Atunci nu ar mai trebui să ascund nimic de tata sau de oricine altcineva. Uneori aveam impresia că poate dacă nu am fi fost vrăjitoare totul ar fi fost mai uşor. Am fi fost nişte fete absolut obişnuite, la fel ca toţi ceilalţi. Nu ar mai trebui să ne facem griji în legătură cu ce s-ar putea întâmpla dacă cineva ar afla de acest secret. Nu ar mai trebui să ne facem griji pentru foarte multe lucruri.
Dar, dacă am renunţa la a fi vrăjitoare, asta nu ar însemna cumva să-l lăsăm pe Andrews să ne învingă?
Asta era o altă parte a problemei. Nu mai voiam să am parte de toate aceste neplăceri, dacă le pot numi aşa, dar nici nu voiam să-l las pe acel nemernic să-şi atingă scopul, oricare ar fi fost acela. Şi aveam impresia că dacă renuţ la aceste puteri exact acolo se va ajunge.
Chris a fost cea care mi-a întrerupt şirul gândurilor în momentul în care a luat loc lângă mine la masă. Am privit-o şi am observat că părea destul de somnoroasă. La un moment dat m-am gândit că poate e doar impresia mea, dar căscatul ei din secunda următoare mi-a alungat îndoielile. Şi-a sprijinit capul în mâna stângă în timp ce cu dreapta amesteca de zor în castronul cu cereale din faţa ei.
- Tu ce ai păţit? Am întrebat curioasă.
Nu o văzusem aproape niciodată obosită dimineaţa, indiferent la ce oră s-ar fi întâmplat să se bage în pat cu o seară înainte.
- Nimic, a spus fără chef. Nu am dormit prea bine atâta tot.
Am vrut să o mai întreb ceva, dar în cele din urmă am renunţat. Nu credeam că mi-ar fi spus care era adevărata problemă oricum.
Am terminat repede micul dejun, după care am plecat spre şcoală. Nu aveam niciun chef de ore, dar cum nu eram bolnavă, iar alt motiv cât de cât serios pentru a lipsi nu aveam, nu prea puteam chiuli azi de la şcoală.
Când am ieşit din bloc l-am zărit imediat pe Ryam care stătea acolo aşteptându-ne. Cred că în curând ne vom obişnui cu prezenţa lui. Asta m-a făcut să mă întreb ce se va întâmpla cu aşa numita noastră prietenie după ce totul va reveni la normal.
Oare va pleca pur şi simplu înapoi în Lumea Vrăjitorilor pentru a-şi relua locul lângă tatăl lui şi a se antrena în continuare, uitând în cele din urmă de noi? Acest lucru nu m-ar fi surprins prea tare. Chiar şi ştiind ce simte el pentru mine mă îndoiam că va mai simţi asta mult timp după ce ne vom fi despărţit. Mi se părea un lucru cât se poate de normal. Până la urmă pentru el ar urma probabil alte probleme ce ar trebui rezolvate, iar în cele din urmă lucrurile se uită.
Dar, dacă mi se părea atât de normal acest mod al lucrurilor de a merge mai departe, atunci de ce simţeam o urmă de regret la gândul că într-o bună zi el va trebui să plece, iar noi să ne reobişnuim cu rutina zilnică? O rutină care mie ajunsese să mi se pară foarte plictisitoare. Cred că undeva în adâncul sufletului meu îmi doream ca el să mai poată rămâne aici o vreme.
- S-a întâmplat ceva? A întrebat Ryan curios, probabil văzându-mi expresia feţei.
- Nu, totul în regulă, am spus repede forţând un zâmbet.
S-a mai uitat câteva momente la mine înainte de a se întoarce pe călcâie şi a o lua în direcţia şcolii cu noi două imediat după el. În curând ajunsesem să mergem umăr la umăr lângă el.
Partea amuzantă în toată situaţia o reprezenta Chris, care cred că a căscat de aproximativ zece ori în următoarele cinci minute.
- Tu ce ai păţit? A întrebat Ryan părând destul de preocupat de acest subiect.
A încercat să-l aburească spunându-i că nu prea dormise bine şi că era obosită, dar cu el nu a prea ţinut, iar după ce şi-a aţintit privirea asupra ei câteva minute Chris a trebuit să recunoască. Trebuia să admit totuşi că puştiul ăsta era mai încăpăţânat decât mine atunci când voia să afle ceva de la cineva.
- Ok, ok, m-am gândit toată noaptea la un mod în care să reuşesc să-l lovesc pe acel, aşa numit, profesor, a spus pe un ton destul de supărat.
- Tu chiar crezi că ai vreo şansă cât de mică să reuşeşti? A întrebat Ryan zâmbind amuzat probabil de ideile surorii mele.
- Bineînţeles, a spus pe un ton foarte sigur. Trebuie să existe un moment în care să-l prind cu garda jos, atâta tot.
- Dacă spui tu, a zis pe un ton plin de subînţeles.
Cred că asta a enervat-o destul de tare pentru că i-a trimis cea mai urâtă şi ucigătoare privire de care era probabil în stare. Bănuiam că ar mai vrea să adauge ceva, motiv pentru care m-am aşezat între ei spunându-le că nu are niciun rost să se ia la ceartă pe tema asta. Nu voiam să înceapă să se ciondănească, mai ales că o cunoşteam foarte bine pe draga mea soră şi ştiam că nu prea îi place să fie contrazisă în anumite situaţii.
În cele din urmă s-au calmat, iar restul drumului a fost parcurs într-o linişte desăvârşită.
Orele au decurs cât se poate de normal, iar după trei ore deja eram plictisită până peste măsură. Îmi doream să-mi pot pune capul pe bancă şi să dorm, dar, bineînţeles, nu puteam face acest lucru. Din fericire clopoţelul a sunat în curând anunţând sfârşitul orei, iar eu am ieşit pe hol foarte fericită de acest lucru şi mi-am întins puţin oasele. Parcă orele nu mai fuseseră niciodată atât de plictisitoare.
- Te plictiseÅŸti cumva? Am auzit un glas amuzat, mult prea cunoscut mie.
Am întors capul pentru a-l vedea pe Andrews privindu-mă destul de distrat. Ceea ce m-a şocat, dacă pot spune aşa, era modul în care arăta. Nu era foarte diferit faţă de cum ne obişnuise, dar ceva îţi sărea de-a dreptul în ochi atunci când îl priveai. Nu trebuia să fii foarte atent. Ceea ce îţi atrăgea imediat atenţia era o urmă roşie ce se afla pe obrazul lui stâng şi care se întindea până la bărbie aproape. La oprivire mai atentă am observat că acea urmă roşie semăna cu o zgârietură. Era o linie roşie nu foarte groasă dar destul de lungă. Pe lângă asta, deşi altceva nu era evident, îţi puteai da totuşi seama că era puţin zdruncinat. Deci zvonurile pe care le auzise Ryan erau destul adevărate. Cineva chiar îl luase la şuturi. Şi se pare că îl lovise destul de bine. Acest lucru m-a făcut să mă întreb din nou cine ar fi putut fi atât de puternic încât să îi facă aşa ceva.
Dar trebuie să recunosc că mă simţeam destul de bine ştiind că exista cineva acolo mai puternic decât el. M-am gândit că poate dacă am şti cine este persoana respectivă am fi reuşit să o convingem să ni se alăture şi în felul ăsta ne-ar fi mai uşor să îl învingem.
Dacă am şti...
- Ţi-a mâncat pisica limba? A spus amuzat probabil din cauza faptului că stăteam pur şi simlu acolo şi mă uitam la el fără să spun nimic.
- Urâtă rană, am spus fără să gândesc înainte.
La replica mea a început să chicotească. Nu prea înţelegeam eu de ce era atât de amuzat, până la urmă tot ce spusesem fusese o constatare a ceea ce era evident că se întâmplase.
- Asta e tot ce ai de spus? Nimic altceva? A spus pe un ton ce sugera că aştepta un răspuns mai bun de atât.
- De ce aş mai avea ceva de spus? Am întrebat încurcată.
Nu înţelegeam ce voia de la mine. Ce tot voia să audă?
Am observat că de data asta de-abia se mai putea abţine să nu izbucnească în râs. Nu mai înţelegeam nimic. Ca să nu mai spun că tot acest schimb de replici atrăsese privirile curioase ale celor ce se aflau pe coridor, care acum se opriseră pentru a asculta mai bine tot ceea ce se întâmpla.
Nu mai fusese de mult timp atâta linişte pe hol, ceea ce mă făcea să mă simt cam stingherită. Nu-mi doream ca aceşti copii să înceapă să facă cine ştie ce presupuneri şi ca totul să o ia razna. Nu aveam nevoie de încă o problemă în plus. Am văzut cu coada ochiului că elevii de la alte clase scoseseră capul pe hol pentru a vedea ce anume este atât de interesant, iar acum ne priveau.
Minunat, am gândit sarcastic.
L-am privit din nou pe Andrews pentru a vedea că acum zâmbea amuzat şi avea o privire foarte sigură în ochi. Mă aşteptam să mai zică ceva, dar în loc de asta s-a mulţumit să-mi întindă un bilet de hârtie. L-am luat din mâna lui printr-un gest mecanic, apoi l-am privit cum se îndepărtează de mine.
Am intrat în clasă şi m-am dus direct la locul meu întrebându-mă ce anume era scris pe acel bilet. Abia după ce am luat loc am observat că Ryan şi Chris erau lângă mine şi mă priveau destul de îngrijoraţi. Aş fi vrut să le spun că sunt ok, dar aş fi minţit şi cred că asta se vedea destul de clar pe faţa mea.
Aşa că m-am mulţumit prin a deschide acel bilet pentru a vedea ce anume era scris pe el. Ceea ce am citit mi-a dat de înţeles că toate presupunerile mele de mai devreme erau cât se poate de întemeiate.

Dacă vă imaginaţi că aveţi chiar şi cea mai mică şansă de a câştiga această luptă vă înşelaţi amarnic.

Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa şi aproape că am scăpat acea foaie de hârtie. Ştiam eu. Ştiam că acum lucrurile vor deveni şi mai complicate. Ştiam că nu va avea de gând să se lase până nu ieşea învingător. Dar ceea ce nu înţelegeam şi mă îndoiam că voi îneţelege vreodată era de ce era atât de important pentru el să iasă învingător din această, aşa numită, luptă. De ce împotriva noastră? De ce?
Am simţit cum Chris a luat loc lângă mine pe scaun punându-şi apoi braţele în jurul umerilor mei. Apoi am simţit ceva fierbinte prelingându-se pe obrajii mei şi abia atunci am realizat de ce era ea atât de îngrijorată. Din cauza tuturor acestor gânduri începusem să plâng. Şi cred că aveam toate motivele să o fac. Nu îmi mai păsa de ceea ce vor crede colegii sau oricine altcineva. Nu mai ştiam cum vom reuşi să ieşim cu bine din această încurcătură. Cel mai rău mi se părea faptul că eu deja îmi cam pierdusem orice speranţă că am putea reuşi. Mai ales după ce citisem acest bilet nenorocit. L-am strâns în pumn mototolindu-l. Nu mai voiam să-l văd nici pe el nici pe Andrews vreodată. Nu voiam decât să pot fugi undeva departe unde să nu pot fi găsită şi unde totul să fie la fel ca înainte.
Dar, desigur, acest lucru nu era posibil. Şi ştiam mult prea bine că fuga nu ar rezolva absolut nimic. Fuga era pentru laşi, iar eu puteam fi absolut oricum, dar nu laşă. Trebuia să rezist, să-i demonstrez că sunt mai bună decât mă crede el. Dar în acest moment mă simţeam mult prea descurajată de tot ceea ce se întâmplase.
- Capul sus, am auzit un glas vioi. Totul va fi bine. Tu întotdeauna o scoţi la capăt, chiar şi în cele mai rele situaţii.
Am ridicat capul şi l-am văzut pe Andy care stătea în faţa mea cu un zâmbet încurajator pe faţă. Mi-a întins un şerveţel, iar eu l-am luat şi mi-a şters lacrimile. Avea dreptate. Eu întotdeauna o scoteam la capăt până la urmă. Nu ştiam dacă aşa va fi şi de data asta, dar nu puteam să mă dau bătută. Nu atât de uşor.
- Mulţumesc, am spus încet, zâmbind discret.
Mi-a făcut cu ochiul după care s-a dus înapoi la locul lui. Chris mi-a luat hârtia din mână, apoi a rupt-o şi a aruncat-o la coş. L-am privit pe Ryan care se uita la mine destul de îngrijorat. Am zâmbit încercând să par sigură pe mine, deşi nu ştiu cât de bine mi-a ieşit, vrând să-l asigur că mă simţeam mai bine acum. Cred că a vrut să adauge ceva, dar nu a reuşti pentru că în momentul următor profesorul a intrat în clasă şi a trebuit să se ducă la locul lui.
Am privit cerul întrebându-mă dacă totul se va sfârşi cu bine în cele din urmă...

***

În timp ce mergeam pe străzi spre blocul meu şi al surorii mele nimeni nu spunea nimic. Liniştea mi se părea destul de apăsătoare în acest moment. Nu că eu aş fi avut o idee cât de mică pentru a porni o conversaţie. Nu-mi doream altceva decât să ajung acasă şi să pierd timpul în faţa televizorului sau a calculatorului. Sau orice altceva care să-mi distragă atenţia de la ceeea ce se întâmplase astăzi.
Chris a fost cea care a spart acea linişte neplăcută.
- Nu înţeleg, a spus destul de încet. De ce o atacă numai pe Alex? Suntem trei persoane, nu-i aşa? De ce numai ea...?
Părea destul de deranjată de acest aspect al prblemei, iar din câte îmi puteam da eu seama întrebarea îi era adresată lui Ryan. Eram curioasă de ceea ce va spune, mai ales că şi eu mă întrebam acest lucru.
- E destul de logic, dacă stai să te gândeşti la asta, a spus pe un ton serios. Tatăl meu este cine este, iar tu ai un avantaj datorită cursurilor de karate. Ea este singura pe care ar putea să o atace având de asemenea certitudinea că nu se va complica prea tare.
- Deci, cu alte cuvinte, crede că Alex este cea mai slabă dintre noi, a concluzionat Chris printre dinţi.
Îmi puteam da seama că nu era prea fericită din cauza acestui aspect. În mod ciudat aveam impresia că îi puteam simţi şi eu furia. Apoi mi-am amintit de acea vrajă.
Se pare că are efect cam cu orice fel de sentimente, am gândit.
- Te-ai prins. Deşi, cred că a subestimat-o puţin pe sora ta. Nu cred că se aştepta să fie atât de ingenioasă şi să scape, a spus cu o urmă de fericire în voce.
- Am reuşit să scap doar din cauza faptului că tu m-ai ajutat, am spus repede privind într-o parte.
- Nu mi-aş asuma tot meritul. Până la urmă ideea de a te deghiza în mine şi de a o păcăli pe Abygail îţi aparţin în totalitate.
- Are dreptate, a spus Chris repede. Aici te-ai descurcat foarte bine surioară.
I-am privit şi am obervat că amândoi zâmbeau. Eram conştientă de faptul că încearcă să mă încurajeze, dar mă îndoiam că s-ar apuca să-mi inventeze merite doar pentru a mă face să mă simt mai bine. Cel puţin în legătură cu sora mea nu aveam nicio îndoială în legătură cu acest aspect. Era destul de sinceră cu mine, iar când era vorba de lucruri serioase cu atât mai mult.
- Mulţumesc, am spus încet, iar un zâmbet mi-a apărut pe buze.
Am încercat să gândesc pozitiv, deşi nu prea îmi ieşea. Dar de un lucru eram sigură: nu eram singură în toată această încurcătură, iar acest lucru, oricât de insignifiant ar putea părea, îmi dădea mai multă siguranţă şi încredere. Încredere că lucrurile nu stăteau, poate, chiar atât de rău pe cât credeam. Încredere că, orice se va întâmpla de acum încolo, ei vor fi întotdeauna acolo pentru mine şi nu mă vor lăsa niciodată singură. Că vor continua să mă încurajeze, să îmi dea speranţă atunci când eu nu o mai aveam.
În acest moment eram convinsă că, chiar şi dacă lucrurile nu se vor sfârşi cu bine, cel puţin voi şti că nu a trebuit să fiu singură şi că ei vor fi mereu alături de mine, la bine şi la greu.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#52
uaaau, ce capitol lung, se vede ca esti in practica :))
acum, sincer credeam ca o sa-i spuna tatalui lor adevarul, totusi nu au facut'o...
hmm, deci Andrews merge pe ideea ca Alex e cea mai slaba, sper sincer sa ia teapa cu presupunerea asta...
acum, imi place ca ai terminat capitolul intr-o maniera optimista :D
adica, da, chiar conteaza sa nu fi singur
acuma nu prea am inteles eu de ce nenorocitul ala a inceput sa rada in momentul ala sau ce astepta el de la ALex a noastra, dar in fine...
descrierea este prezenta, e ok, atat cat e nevoie, chiar ai reusit sa o conturezi bine pe Alex, si pe Chris oarecum...
actiunea, nu este atat de multa, dar e destula pentru un capitol reusit :D

si cam atat, n-am inspiratie sau starea necesara sa aburesc mai multe prin comentarii :))

multa inspiratie :*
4

#53
>:)
Capitol nou, capitol lung;;). Mi se pare foarte amuzant ca nu am remarcat asta pana acum, dar niciodata nu m-am gandit de ce vrea Andrews piatra aia:)). Serios, asta ma duce la alte presupuneri, si stiu cat iti plac >:).
Ai repetat de muuulte ori "amuzat" si "zambet". Puteai pune si tu vesel, suras, ceva ca sa inlocuiesti.
In rest, greseli, ca de obicei, nu ai. Decat una care mi-a sarit in ochi pentru ca e oarecum amuzanta. Abygai :-).
Mi-a placut capitolu, in sensul ca am dedus cate ceva. Cred ca zambetul malefic al profului-vrajitor-diabolic se datoreaza bataii pe care si-a luat-o, serios vorbind. Inseamna ca el se asteapta ca Alex sa stie de la cine si-a luat-o...
Povestea devine din ce in ce mai trista, dar intr-un mod subtil. Sunt curioasa unde se va ajunge.
Altceva nu am ce comenta, a fost un capitol super:X => il astept pe urmatorul :D.
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#54
Capitolul 20


Aveam un gust amar pe limbă când m-am trezit. Nu voiam să fac nimic altceva în afară de a sta în pat toată ziua şi a încerca să uit, măcar pentru câteva ore, faptul că sunt vrăjitoare, faptul că din cauza unui nemernic fusesem pusă într-o situaţie din care nu aveam nici cea mai vagă idee cum voi ieşi şi că acum mai trebuia să-l şi conving pe tata că totul este în regulă, deşi ştiam mult prea bine că nu este aşa. În momentul de faţă aş fi fost în stare să mă dau cu capul de pereţi, în speranţa că mă voi alege cu o amnezie sănătoasă. Desigur, ştiam că asta era o idee cât se poate de prostească şi că acest lucru nu ar fi rezolvat această problemă. Dacă uitam că o aveam asta nu însemna că se va rezolva de la sine.
Aşa că, mi-am dat cu apă rece pe faţă pentru a mă mai dezmetici puţin şi a scăpa de aceste gânduri prosteşti ce mi se tot învârteau în minte. M-am îmbrăcat repede cu o pereche de blugi şi un tricou alb ce avea un căţeluş imprimat pe piept, mi-am luat geanta de umăr de lângă birou şi m-am îndreptat spre bucătărie.
În toată învălmăşeala din capul meu şi fiind obişnuită cu faptul că dimineaţa în afară de mine şi de Chris toţi ceilalţi dorm nu am observat faptul că tata era treaz şi că se afla pe hol. În consecinţă, am sfârşit ciocnindu-mă de el, iar geanta mi-a scăpat din mână, aproape tot conţinutul ei împrăştiindu-se pe podea. M-am aplecat absentă şi am înghesuit toate cărţile, caietele, pixurile şi tot ceea ce mai căzuse înapoi în geantă. Abia după ce am ridicat-o de pe podea am fost trezită la realitate de vocea tatei.
- Alex, te simţi bine? A întrebat îngrijorat.
L-am privit, cred, cu nişte ochi cam pierduţi pentru că expresia i-a devenit şi mai îngrijorată. Am scuturat din cap încercând să revin cu picioarele pe pământ. Nu îmi puteam permite să fac vreo boacănă, nu acum cel puţin.
- Sunt bine, am spus încercând să fiu cât mai convingătoare.
- Eşti sigură? Pari puţin cam... pierdută, a spus pe acelaşi ton.
- Nu am dormit foarte bine, atâta tot.
Nu am nici cea mai vagă idee dacă m-a crezut sau nu, dar nu mi-a mai pus nicio întrebare. În schimb s-a dus în sufragerie şi a pornit televizorul. Cum fotoliul se află în direcţia uşii îl puteam vedea destul de bine. Dacă stăteam să mă gândesc bine, cred că el era cel care nu prea dormise. Avea cearcăne sub ochi, iar după figura de pe faţa lui îmi puteam da seama că ceva îl frământa destul de tare. Nu trebuia sa fii un geniu ca să-ţi dai seama ce anume cauza acest lucru având în vedere discuţia pe care o avusesem cu el cu câteva zile în urmă. Mă simţeam vinovată pentru faptul că nu dormise din cauza acestui fapt. Nu îmi plăcea să îl văd aşa, mai ales dacă ştiam că este din cauza mea.
Poate că ar fi fost mai simplu dacă i-am fi spus pur şi simplu adevărul, dar...
Mi-am reţinut un oftat, am lăsat geanta lângă uşă şi am intrat în bucătărie mai apoi prăbuşindu-mă pe unul din scaune. Îmi cam pierise pofta de mâncare. Aveam vaga impresie că totul începuse să ne scape de sub control. Şi cel mai rău era faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu ce am putea face pentru a remedia situaţia. Nu ştiam dacă vom mai reuşi să restabilim cât de cât un echilibru în viaţa noastră sau dacă mai era vreo şansă, cât de mică, ca totul să revină la normal şi dacă vom putea face abstracţie de tot ceea ce se întâmplă acum.
Am observat abia câteva minute mai târziu că eram privită cu nişte ochi cam nemulţumiţi din partea opusă a mesei. M-am uitat la sora mea, neînţelegând de ce era aşa de supărată.
Ştii, se presupune că noi trebuie să-l convingem pe tata că totul este în regulă. Tu nu prea te îndrepţi în direcţia cea bună, a spus pe un ton ce exprima reproş.
Îmi pare rău, dar nu tu ai fost ţinta lui Andrews în tot acest timp. Nu a încercat nimeni să te omoare sau să te răpească, am zis supărată pe un ton puţin sarcastic în acelaşi timp.
Aşa e. Îmi pare rău, a spus pe un ton mai blând de data asta. Dar am o idee care te va ajuta să rezolvi această problemă, a adăugat veselă fiind foarte sigură pe ea.
Serios? În acest caz sunt numai urechi, am spus făcând ochii mari.
Chiar voiam să aflu ce idee absolut genială îi venise surorii mele, ca să nu mai spun că îmi doream de ceva timp o soluţie în acest sens, indiferent cât de mică ar fi fost aceasta. Mă cam săturasem să fiu considerată veriga slabă a grupului. Gandindu-mă la asta mi-am dat seama că în parte era adevărat. Adică, spre deosebire de Ryan şi Chris eu nu prea aveam nici cea mai vagă idee despre cum să mă apăr. Nu în faţa unui vrăjitor precum Andrews cel puţin. Mă descurcasem întotdeauna împotriva bătăuşilor sau a nesimţiţilor de pe străzi. O singură vrajă simplă şi era de ajuns pentru a-i speria. Dar în cazul de faţă deja vorbeam de un cu totul alt nivel.
Ceea ce m-a luat prin surprindere, cred, cel mai tare în secunda următoare a fost faptul că nu mi-a vorbit prin intermediul gândurilor, aşa cum m-am aşteptam să o facă, ci cu voce tare.
- Pentru a rezolva problema cu care te confrunţi în acest moment, mă gândeam: ce-ar fi să te învăţ câteva mişcări de karate? În felul ăsta vei putea pune la punct pe oricine.
- Poftim? Am zis sărind, literalmente, în picioare, aproape dărâmând scaunul. Asta este geniala idee de care vorbeai?!
Nu-mi venea să cred. Dintre toate ideile... Chris putea fi foarte imposibilă uneori.
- Nici gând. Asta iese din discuţie, am spus hotărât.
- Nu înţeleg care este problema. Nu e aşa de greu pe cât pare şi apoi...
- Chiar ţi se pare că arăt ca cineva care ar putea învăţa karate? Am întrerupt-o nervoasă. Adică, uită-te la mine.
După ultimile cuvinte mi-am ridicat braţele în lateral pentru a da mai multă greutate celor spuse.
Nu mi-a plăcut niciodată ideea de karate. În plus chiar nu mi se părea că mi s-ar potrivi în vreun fel. Este adevărat că aveam cam acelaşi fizic ca al lui Chris, dar diferenţa, cel puţin cea care îmi vine acum în minte, este aceea că ea este cu mult mai flexibilă decât mine. Eu de mică am fost destul de rigidă şi mă îndoiam sincer că acest lucru s-ar fi putut schimba.
- Nu ar fi chiar o misiune imposibilă, a spus zâmbind şmechereşte sprijinindu-se de spătarul scaunului.
- ÃŽn niciun caz!
Acestea fiind spuse am ieşit din bucătărie, m-am încălţat în grabă şi mi-am luat geanta, îndreptându-mă apoi spre uşă, cu draga mea soră pe urmele mele. Înainte de a ieşi am mai aruncat o privire spre tata care acum părea mai degrabă confuz decât îngrijorat.
Eh, măcar atât...
Am coborât în fugă scările, timp în care Chris tot încerca să mă convingă să-i accept propunerea. O iubeam mult pe sora mea şi de cele mai multe ori ne înţelegeam foarte bine, dar erau anumite momente, ca acesta, când mă călca pur şi simplu pe nervi. Şi mai erau momente când aveam impresia că nu mă cunoaşte deloc.
Am deschis uşa blocului, apoi m-am întors spre ea.
- Pentru ultima data: răspunsul meu este nu! Am zis pe cel mai hotărât ton de care eram în stare.
Am ieşit val vârtej din bloc şi bineînţeles că în marea mea grabă am reuşit să mă împiedic. În acel moment eram sigură că voi pupa, literalmente, asfaltul şi primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să închid ochii. Am făcut acest lucru şi am aşteptat impactul cu solul care eram convinsă că va avea loc. Şi totuşi, spre totala mea surprindere, acest lucru nu s-a întâmplat. Din câte îmi puteam da seama se pare că reuşisem să mă apuc de ceva. Partea ciudată e că nu îmi aminteam să existe ceva în faţa blocului de care să mă pot agăţa pentru susţinere.
Am deschis ochii moment în care mi-am dat şi eu în sfârşit seama de faptul că eu nu mă agăţasem de un obiect, ci de o persoană. Mai exact de un băiat. Un băiat brunet cu ochii căprui care în momentul de faţă mă priveau confuzi. Poate şi puţin surprinşi. Se pare că eu mă prinsesem cu mâinile de umerii lui, iar el îmi cuprinsese talia cu un braţ pentru a mă susţine. Din câte îmi puteam da eu seama cu cealaltă mână îmi ţinea geanta, care evident îmi căzuse de pe umăr atunci când m-am împiedicat.
Dar nici măcar asta nu era partea cea mai hilară a întregii situaţii. Ci faptul că el avea genunchii puţin îndoiţi - probabil făcuse acest lucru din instinct atunci când mă prinsese – iar acum feţele noastre se aflau mult prea aproape una de cealaltă. Cred că dacă ne-am mai fi apropiat puţin buzele noastre s-ar fi putut atinge.
Mi se părea puţin ciudat, dar faptul că eram atât de aproape de el nu mă deranja absolut deloc. Nu simţeam nevoia de a mă îndepărta şi nici el nu schiţa vreun gest din care să reiasă că ar avea de gând să-mi dea drumul cât de curând. Stăteam pur şi simplu acolo, în acea poziţie destul de ciudată după părerea mea, fără să facem nimic altceva în afară de a ne privi în ochi.
- Ştiţi, chiar nu vreau să fiu eu aia care să întrerupă acest moment absolut dulce, dar nici nu aş vrea să întârziem la şcoală, am auzit voceam plină de amuzament a surorii mele despre care uitasem cu desăvârşire că se afla acolo.
Atunci parcă amândoi ne-am trezit brusc la realitate. Ne-am dat drumul reciproc şi ne-am îndepărtat câţiva paşi, iar eu m-am întors cu spatele la el pentru că am simţit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Abia acum începeam şi eu să conştientizez întreaga situaţie.
Nu pot să cred cât de aproape am fost unul de altul...
Am început să-mi învârt o şuviţă de păr cu mâna dreaptă. De obicei făceam asta doar atunci când mă simţeam foarte foarte foarte nelalocul meu şi emoţionată. M-am uitat la Chris care mă privea cu nişte ochi amuzaţi şi un zâmbet plin de subînţeles pe faţă. Acest lucru m-a făcut să mă simt şi mai ciudat decât înainte.
Nu mai zâmbi aşa, am spus rugătoare.
Scuze, dar nu prea am cum să fac acest lucru în acest moment. A trecut ceva vreme de când nu ţi-ai mai învârtit părul, a zis veselă.
Mi-am dat ochii peste cap înainte de a mă întoarce spre Ryan, străduindu-mă din greu să mă abţin din a-mi învârti părul. Mi-a întins geanta pe care am luat-o repede din mâna lui şi mi-am aruncat-o pe umăr.
- Mulţumesc pentru că m-ai prins, am spus privindu-mi teneşii.
- Cu plăcere, a zis simplu.
Drumul spre şcoală a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Încă mă simţeam ciudat după cele întâmplate, iar ocheadele pe care mi le tot trimitea Chris nu mă ajutau absolut deloc. Nici nu stiu cum de am reuşit să nu oftez din cinci în cinci minute tot drumul, dar cumva se pare că a afost posibil.
Dar Chris avea mare dreptate în lagătură cu un lucru. Trecuse într-adevăr mult timp de când nu îmi mai învârtisem părul între degete. Obişnuiam să fac asta destul de des pe vremea când aveam vreo cinci sau şase ani. Cam pe atunci am inceput să descopăr faptul că sunt vrăjitoare, iar mama ne explicase că nu îl putem lăsa pe tata să afle şi că acesta va trebui să fie micul nostru secret. Pentru un copil este dificil să reziste tentaţiei de a folosi magia foarte frecvent, mai ales din cauza faptului că este destul de amuzant să vadă cum obiectele zboară pur şi simplu prin cameră fără să fie susţinute de absolut nimic. Ca să nu meţionez alte mici trucuri pe care orice copil le poate face. Cât tata era la servici nu era nici o problemă, dar apoi totul devenea şi mai complicat. Iar pentru a nu face vreo prostie eu învăţasem să îmi învârt câte o şuviţă de păr pentru a-mi ţine mâinile ocupate. De ce? Simplu. La vârste fragede magia poate fi folosită doar cu ajutorul mâinilor. Abia apoi copilu învaţă să o folosească doar cu ajutorul gândurilor. Iar apoi acest lucru devenise un obicei atunci când eram foarte nervoasă, emoţionată, supărată sau pur şi simplu foarte stingherită.
Mă mai uitam din când în când cu coada ochiului la Ryan, dar tot drumul a avut privirea aţintită înainte. Acest lucru, într-un fel, m-a făcut să mă simt prost, deşi nici eu nu înţelegeam prea bine de ce.

***

La şcoală lucrurile au fost cât se poate de plictisitoare, ca să nu mai spun că eu stăteam ca pe ace. Mă aşteptam ca din clipă în clipă să apară Andrews de cine ştie unde pentru a face ca această zi să devină şi mai oribilă decât era deja, dacă asta este posibil. Dar, spre surprinderea mea, patru ore au trecut fără niciun fel de incidente. Nu pot spune că acest lucru nu mă făcea să mă simt mai bine, dar la câte se întâmplaseră până acum mă miram că totul fusese atât de liniştit astăzi.
În pauza respectivă l-am auzit pe Andy strigându-mi numele. Am privit în direcţia din care venise vocea şi am observat că el, Chris şi Ryan stăteau lângă fereastră formând un semicerc. M-am uitat la el confuză moment în care mi-a făcut semn să merg lângă ei. M-am ridicat şi m-am dus în direcţia lor, fiind destul de curioasă în legătură cu ce voia să-mi spună.
- Mă gândeam, a început Andy, că tot sunteţi cu toţii atât de stresaţi din diverse motive în ultimul timp, ce-ar fi dacă în weekend am merge toţi patru la un film? Ştiu o comedie drăguţă care rulează acum în cinema. Şi vedem noi ce facem apoi. Ce zici?
M-am gândit la propunerea lui câteva minute. Nu ne-ar fi stricat niciunuia dintre noi dacă am merge la o comedie, să ne mai destindem puţin după tot ceea ce se întâmplase în ultimul timp.
- Sigur, de ce nu? Am răspuns.
- Minunat, a spus Andy zâmbind. Atunci rămâne să ne întâlnim toţi sâmbătă la ora unsprezece în faţa cinematografului.
Spunând acestea s-a dus în banca lui părând foarte mulţumit de rezultat. Am privit-o nedumerită pe Chris care a ridicat pur şi simplu din umeri.
Aşa că, m-am întors în banca mea gândindu-mă că poate ziua asta nu va fi chiar atât de oribilă pe cât îmi închipuisem eu. În mod normal m-aş fi gândit că pune el ceva la cale şi aş fi încercat să aflu ce anume, dar nu şi astăzi. Şi oricum, capul meu era şi aşa prea plin pentru a mai putea încăpea încă ceva în el. Aşa că am lăsat-o baltă.

***

Ziua asta de şcoală decursese cât se poate de normal. Nu existase niciun eveniment, cât de mic, care să o scoată din ritmul cu care eram atât de obişnuită. Acest lucru m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Era bună puţină normalitate în acest moment.
Ne îndreptam cu paşi lenţi spre casă, iar eu eram pe de o parte fericită deoarece urma ziua de vineri, iar pe de altă parte nu îmi doream ca aceasta să vină pentru că ştiam că asta însemna că va trebui să dau ochii cu Andrews. Şi nu prea îmi doream acest lucru. De fapt, aş fi fost foarte fericită dacă nu ar mai trebui să-l vad vreodată la faţă, dar ştiam că momentan nu prea aveam cum să fac acest lucru. Trebuia să mai rezist doar puţin şi apoi puteam să mă liniştesc. Cel puţin eu asta speram.
Din fericire, vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
- Ryan, lămureşte-mă şi pe mine cu un lucru. Singura cale pe care o văd eu în secunda asta pentru a ne demonstra nevinovăţia este să recuperăm acea piatră de la Andrews. Cum vom face acest lucru?
- Şi eu m-am gândit la asta. Va fi destul de complicat oricum, deoarece Andrews este foarte puternic. Este următorul ca şi putere după tatăl meu.
- Eu am o altă nelămurire, am adăugat, iar Ryan s-a întors spre mine. Se presupune că eşti fiul celui care conduce consiliul. Nu ar trebui să ai ceva abilităţi mai deosebite?
- Păi, teoretic, da, ar trebui, a spus puţin încurcat. Dar...
Atunci s-a oprit şi şi-a întors privirea în altă direcţie părând că nu ştie cum să continue.
- Dar ce? A întrebat repede Chris.
A oftat parcă vrând să tragă puţin de timp. Eu îl priveam confuză neînţelegând de ce nu ne spunea odată care era problema. Adică, până la urmă, cât de rău putea fi? Şi, mai ales, cum ne-ar fi putut face acest lucru situaţia şi mai grea decât era deja? Mă îndoiam că aşa ceva era posibil.
- Acest lucru nu pare să mi se aplice şi mie, a spus într-un final. Dar, nu vă faceţi griji, sunt sigur că totul va fi bine, a adaugat repede.
- Ia stai aşa. Cum adică nu ţi se aplică şi ţie?! A spus Chris oprindu-se în mijlocul trotuarului.
- Păi...
Nu a apucat să termine propoziţia deoarece în secunda imediat următoare i-am auzit vocea tatei strigându-mi numele. În acel moment am simţit cum cineva îmi aruncă un pian fix în cap. Apoi m-am gândit că poate doar mi s-a părut. Până la urmă, de ce ar fi tata prin zona asta la o asemenea oră? Doar el lucra la birou.
Am privit de jur împrejur, sperând din tot sufletul că am dreptate. Speram că poate doar mi s-a părut. Dar, deşi mie mi se poate întâmpla să aud chestii uneori, acest lucru nu i se poate aplica şi surorii mele, care am observat că privea de asemenea in jur. În concluzie, nu a durat mult până să-l văd pe tata care stătea în picioare lângă maşina lui pe trotuarul de vis-a-vis.
Ştiu la ce vă gândiţi acum. Şi ce dacă tatăl tău se află pe trotuarul de vis-a-vis? Ce mare chestie? Ei bine, mai trebuie sa menţionez un mic detaliu: tata se află pe trotuar faţă în faţă cu Andrews.
Deja simţeam cum mi-a îngheţat tot sângele din corp şi nu puteam să nu mă întreb ce anume îi spusese acel nemernic tatei. Îmi venea să-l transform pe Andrews într-o broască râioasă şi să-l arunc în fundul unei mlaştini în secunda de faţă.
Din fericire, Chris m-a readus la realitate, iar toţi trei am traversat strada şi ne-am oprit în dreptul lor.
Am aflat de la tata că se afla în această zonă în interes de serviciu şi că se întâlnise din întâmplare cu Andrews de la care aflase că este profesorul nostru de educaţie fizică şi sport.
„Întâmplător”, mda, sigur... Am gândit sarcastic.
- Nu mi-aţi povestit niciodată despre acest profesor, a spus tata.
- Eu sunt doar profesorul suplinitor. Poate de aceea nu v-au povestit nimic despre mine, a spus Andrews pe un ton amabil ce nu îl caracteriza absolut deloc.
Din fericire, discuţia nu a continuat deoarece tata a trebuit să se întoarcă la lucru. Ne-am luat la revedere de la el, după ce a dat noroc cu Andrews, şi am aşteptat până când maşina lui s-a îndepărtat înainte de a mă uita urât la profesorul nostru, care acum îşi reluase figura obişnuită pe care eu începusem să o dispreţuiesc foarte mult.
- Ce i-ai spus? A întrebat Chris nervoasă.
- Mai nimic. Dar am aflat ceva destul de interesant. Se pare că dragul de el nu ştie nimic despre micul vostru secret. Ar fi păcat să afle de la altcineva, nu credeţi? A spus pe un ton plin de subînţeles privindu-ne amuzat pe mine şi pe Chris.
- Să nu îndrăzneşti! A sărit ea imediat.
- Sau ce? Ce aţi putea voi să-mi faceţi mie?
- Haide Andrews, să fin serioşi, a izbucnit Ryan. Ce rost au toate astea?! Ce vrei să obţii?! Şi ce legătură au aceste fete?!
- Bune întrebări. Ştii, a zis ducându-şi o mână la bărbie, ar fi chiar amuzant să vă spun eu acest lucru. Dar este şi mai amuzant să vă văd cum vă chinuiţi să aflaţi singuri răspunsul. Succes.
Acestea fiind spuse s-a întors pe călcâie şi a plecat pur şi simplu. Mă aşteptam ca Ryan sau Chris să îl urmărească, însă niciunul din ei nu s-a mişcat. Au stat pur şi simplu acolo urmărindu-l cu privirea până când s-a pierdut în mulţimea de oameni de pe stradă.
Minunat! A spus Chris supărată.
Ce facem acum? Am întrebat disperată aproape. Îmi ajunge faptul că tata bănuieşte ceva; dacă află de la Andrews va fi şi mai rău. Ce facem?!
Nu îi puteţi spune pur şi simplu tatălui vostru adevărul? A întrebat Ryan. Nu ar fi mai simplu aşa?
Poate că ar fi, a spus Chris, dar mamei îi este frică de modul în care va reacţiona când va afla.
În acest caz nu ştiu cum să vă ajut. Nu am experienţă cu astfel de situaţii.
Mulţumim, ai fost de mare ajutor, a zis Chris sarcastic.
M-am aşezat între ei şi i-am convins să nu se mai certe pe acest subiect. Oricum nu avea niciun rost să facă asta, ca să nu mai spun că nu ne ajuta cu nimic în a rezolva această problemă.
Off, de ce trebuiau lucrurile să se complice şi mai mult? Nu că nu aş fi bănuit că Andrews ne va face viaţa şi mai grea după decizia tatălui lui Ryan, dar între toate teoriile din mintea mea nu exista niciuna în care acesta îi va spune adevărul tatălui nostru. Oricum bănuiam că tata va fi mai mult sau mai puţin dezamăgit de noi când va afla de acest secret. Asta dacă il va afla vreodată. Dar dacă ar fi fost să afle de la altcineva şi mai ales de la un străin, atunci puteam bănui că totul va fi de două ori mai rău. Iar în acest moment nu ştiam câte alte veşti proaste aş mai putea suporta.
Mi-am ridicat ochii spre cerul senin ÅŸi lipsit de nori.
Exact când credeam că ziua asta nu poate fi chiar atât de rea... Am gândit permiţându-mi în sfârşit un oftat.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#55
deci ai trecut peste lene\lipsa de ambitie si l-ai copiat in intregime
e destul de lung, adica foarte lung, nu ca m-ar fi deranjat...
deci lucrurile par sa se complice tot mai mult cu fiecare capitol in parte, ma intreb daca o sa se ajunga la un capitol in care sa fie totul ok...
deci descrierea a fost mai multa ca de obicei, mai ales la fic-ul asta, as zice surprinzator de multa
mi-a placut momentul dintre cei doi si faza cu invartirea parului, aveam si eu fix-ul asta odata...
in rest, greseli, parca una, neimportanta dar mai lungesc si eu comentariul amintind de ea.
Ah, unde nu se baga omul ala, am impresia ca e cam sadic dupa ultima replica, adica putea sa le spuna motivul pur si simplu
deci Ryan nu e chiar atat de puternic, ciudat, intr-un fel mi-e mila de el...
actiunea e ok, nu are cum sa fie grabita considerand lungimea capitolului
si cam atat... multa inspiratie in continuare :*
4

#56
Trecand pestea lenea de care nu stiu de unde am facut rost(:P), am ajuns si eu cu un comentariu.
Capitolul a fost lung, un nou record. Cum s-a mai zis, te-ai axat mai mult pe descriere, ceea ce nu mi se pare rau, mai ales cu toata actiunea din ficul asta.
Se pare ca gemenele il conving tot mai greu pe tatal lor ca totul este bine, iar Andrews nu a ajutat de loc. De fapt, cand ajuta omul ala la ceva?
Scena in care Alex s-a impiedicat si Ryan a prins-o a fost (evident) preferata mea. Chiar daca o fi clasica sau nu mai stiu cum, modul in care o prezinti conteaza cu adevarat. Si ti-a iesit >:D<.
Ideea lui Chris m-a amuzat, mai ales ca, aeriana cum o stiu, sora ei nu ar face fata la o lectie de karate. Macar intentia conteaza.
Andrews ma enerveaza din ce in ce mai tare, dar nu a atins apogeul. Presimt ca nici mult nu mai e, asa ca n-am de gand sa insir aici toate motivele pentru care, in ochii mei, este un nenorocit and so on.
Asadar bietul Ryan nu poseda inca toate puterile... Trist, foarte trist. E timp pentru toate, deci nu trebuie sa ma ingrijorez. Sau ar trebui?
Ticul lui Alex mi s-a parut adorabil. Fata asta e ca o carte deschisa, pe bune. Si se pare ca incepe sa se indragosteasca de scumpiliciul meu(in traducere, mi-l fura:-w). N-am sa fac o drama din asta pentru ca, la drept vorbind, o cam asteptam.
Greseli de tastare nu ai avut:)).
Descrierea, dupa cum am mai spus, este mai multa si, indraznesc sa afirm, mai buna decat in capitolele anterioare. Dialogul nu e nici mult, nici sec, niciodata n-a fost asa.
Bafta in continuare!:*
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#57
@crazy little red: Ca să-ţi răspund la întrebare: da, va exista un capitol în care totul va fi ok. ^^
Lectura plăcută şi sper că nu am dat-o în bară cu acest capitol :]]


Capitolul 21


În momentul de faţă, puteam afirma cu toată siguranţa din lume că totul mergea din ce în ce mai prost. Nu eram convinsă că tata va renunţa foarte curând la bănuielile pe care le avea în legătură cu mine şi Chris, asta deşi ne străduiam din răsputeri să ne comportăm cât mai normal posibil. Îi spusesem chiar şi faptul că urma să mergem la film sâmbătă şi nici măcar nu a părut cât de cât impresionat. A rostit un „Distracţie plăcută.” fără niciun fel de inflexiune în voce după care a continuat să urmărească meciul de fotbal de la televizor. Aveam impresia că nu ne crede deloc, ceea ce devenea destul de enervant. Deja nu prea mai ştiam ce anume ar trebui să fac, cum anume ar trebui să mă comport.
Dar nici măcar asta nu era tot. Cealaltă parte a problemei era reprezentată de faptul că termenul limită pentru a ne demonstra nevinovăţia se cam apropia. Mai erau doar câteva săptămâni rămase până la finalul semestrului, ceea ce mă făcea să mă gândesc din nou la ideea lui Andy de a merge la acel film. Iar acum nu mi se mai părea o idee chiar atât de bună ca la început. Dar când am încercat să vorbesc cu ceilalţi Andy a spus că „ar mai trebui să vă relaxaţi şi voi puţin”, după care a pus punct discuţiei pe acest subiect.
Iar Ryan nu părea că ne va da o soluţie pentru tot acest dezastru cât de curând. Nici asta nu mai înţelegeam. Nu se presupunea totuşi că ar fi trebuit să fie obişnuit cu a găsi soluţii la diverse probleme? Până la urmă, doar el este cel care va prelua conducerea consiliului într-o bună zi, nu-i aşa?
Asta mi-a amintit de ceea ce spusese cu o zi înainte şi de faptul că nu a apucat să-şi termine ideea. Ce spusese mai exact? Mi-a luat câteva minute pentru a-mi reaminti: Acest lucru nu pare să mi se aplice şi mie. Asta răspunsese când eu îl întrebasem dacă nu ar trebui să aibă ceva puteri mai deosebite faţă de restul celor din consiliu.
Oare ce a vrut să spună cu asta? M-am întrebat confuză.
Trebuia neapărat să-l întreb în momentul în care ajungea la şcoală.
Din câte se părea avea din ce în ce mai multe pe cap deoarece nici astăzi nu ne însoţise la şcoală. Nu mai ştiam dacă ar trebui să fiu îngrijorată pentru el sau pur şi simplu supărată pentru că nu ne spunea odată ce probleme are. Oare de ce nu ne spunea?
Te gândeşti la el, vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
M-am uitat la ea şi am observat că mă privea cu nişte ochi obosiţi. Asta era ceva neobişnuit pentru ea. De obicei nu o vedeai obosită. Puteam presupune că şi ea era cam sătulă de ceea ce se întâmpla în jurul nostru de ceva timp încoace. Totul era atât de aiurea.
Ne aflam în sala de sport şi stăteam pe bancă aşteptându-l cuminţi pe domnul profesor. Nu că aş fi avut eu chef de oră, dar nu aveam chef să-i dau vreun motiv pentru a-mi creea probleme şi la şcoală. Îmi ajungeau restul. În concluzie, eram echipată corespunzător pentru această oră.
Da, am răspuns simplu fiind prea obosită pentru a mă contrazice cu ea. Şi apoi, oricum mă cunoştea mult prea bine.
Eşti îngrijorată?
Nu neapărat, dar aş vrea să ne spună ce probleme are. Poate l-am putea ajuta cumva.
Poate. Lasă că îl luăm noi la întrebări când ajunge aici
, a spus pe un ton încurajator.
Bineînţeles că nu a durat nici două minute după ce a zis acest lucru când Ryan a intrat pe uşă, după care a luat loc lângă mine, fără a se obosi să ne salute pe vreuna din noi. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l analizez din cap până-n picioare. Respira sacadat de parcă ar fi alergat tot drumul până aici şi arăta destul de obosit. Stătea cu coatele sprijinite pe genunchi şi avea privirea aţintită undeva în depărtare fără să pară că ar fi atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Asta m-a făcut să mă îngrijorez pentru el. Mi se părea că ceva îl frământă. Părea complet pierdut. Cu siguranţă ceva se întâmplase.
Am privit-o pe Chris neştiind ce ar trebui să fac însă ea a ridicat pur şi simplu din umeri.
Mi-am întors ochii din nou spre el şi l-am mai privit preţ de câteva minute. Apoi am tras aer adânc în piept înainte de a vorbi.
Ryan? Am spus încet.
Spre totala mea surprindere nu mi-a raspuns. De fapt, nici măcar nu a schiţat vreun gest din care să reiasă că mi-ar fi auzit întrebarea. Acest lucru a fost pentru mine confirmarea faptului că săracul de el avea într-adevăr nişte ptobleme serioase pe cap. Nu îl mai văzusem niciodată atât de pierdut şi de neatent. Trebuia să aflu ce anume se întâmplase.
I-am mai strigat o dată numele sperând că-mi va răspunde totuşi, deşi eram destul de conştientă de faptul că şansele ca asta să se întâmple erau destul de mici. Şi, desigur, nu mi-a răspuns nici de această dată. Nemaiştiind ce anume să fac, într-un impuls de moment, mi-am pus mâna dreaptă pe umărul său. Asta i-a atras atenţia în sfârşit şi şi-a întors privirea spre mine. Am încercat să-mi dau seama la ce anume se gândeşte, dar tot ce puteam citi în ochii lui era oboseală şi deznădejde. Mă aşteptam ca el să spună ceva, dar nu a făcut-o. Stătea în aceeaşi poziţie şi nu făcea nimci altceva în afară de a mă privi direct în ochi. Poate că ar fi trebuit să spun eu ceva, dar în acel moment nu simţeam nevoia să întrerup acel moment. Însă, oricât de mult mi-ar fi plăcut mie să-l mai privesc, eram mult prea conştientă de faptul că trebuia să aflu ce anume păţise.
Am tras aer în piept înainte de a vorbi.
Ce ai păţit Ryan? Nu pari să fii în apele tale, am spus, îngrijorarea din glasul meu fiind mult prea evindentă.
Nu contează, a spus cu un oftat.
Poate te putem ajuta, a intervenit Chris hotărâtă.
Mă îndoiesc, a zis lăsându-şi ochii în pământ. Nu e ceva ce ar putea fi controlat de cineva.
Spune-ne totuÅŸi, am insistat eu.
Şi-a ridicat ochii şi m-a mai privit o dată înainte de a se uita în altă direcţie.
Ei bine, a început nesigur, familia ce se află la conducerea consiliului are nişte abilităţi mai speciale faţă de restul vrăjitorilor. Aceste abilităţi se moştenesc, iar fiecare membru le are. În mod normal apar în jurul vârstei de cinsprezece-şaisprezece ani. În cazul meu acest lucru nu s-a întâmplat, iar dacă nu apar cât mai curând, ei bine... vor lua naştere o mulţime de întrebări. Nu va fi prea plăcut.
Când a terminat părea şi mai descurajat decât la început. Am privit-o pe Chris sperând că poate ea are vreo idee în legătură cu ce am putea să-i spunem pentru a-i mai ridica moralul sau pur şi simplu pentru a-i mai abate gândurile de la această problemă, dar nu am apucat să mai facem şi altceva deoarece în acel moment pe uşă a intrat domnul profesor Andrews.
Din instict mi-am luat mâna de pe umărul lui Ryan şi am observat că acesta şi-a îndreptat spatele probabil încercând să pară mai sigur pe el.
Rana de pe obraz era destul de vizibilă, iar câţiva elevi l-au întrebat ce anume păţise, primind din partea lui un simplu: „Am avut doar un mic accident.” Văzând acea zgârietură m-am gândit din nou la cât de mult mi-aş dori să putem afla cumva cine anume i-o provocase, dar eram de asemenea conştientă de faptul că din moment ce Ryan nu ştia şansele ca noi să descoperim cine anume fusese erau de-a dreptul infime.
L-am urmărit pe Andrews în timp ce a intrat în vestiarul profesorului, mai apoi ieşind cu o minge de volei în mâna dreaptă. S-a oprit în faţa noastră şi a spus următoarele pe un ton ce se voia a fi vioi, dar care pe mine una nu mă impresiona absolut deloc:
- Bună ziua tuturor. Astăzi m-am gândit că ar fi distractiv dacă am juca puţin volei. Voi juca şi eu împreună cu voi.
La auzul acestui lucru am putut observa că mulţi au început să zâmbească din colţul gurii, dar pe mine acest lucru nu mă încânta, ca să nu mai spun că nu mă impresiona cu nimic. Nu prea aveam eu chef nici de volei nici de altceva, dar nu prea aveam de ales, aşa că m-am ridicat fără chef în picioare şi m-am alăturat echipei care îi conţinea pe Andy, Chris şi Ryan. M-am gândit că măcar dacă sunt cu ei mă voi simţi puţin mai bine.
Abia când am privit de cealaltă parte a terenului mi-am dat seama că Andrews alesese să facă parte din echipa adversă. Apoi atenţia mi-a fost atrasă de privirea din ochii lui. Era genul acela de privire batjocoritoare, compătimitoare şi plină de superioaritate, toate acestea în acelaşi timp. I-am urmărit cu atenţie ochii pentru a-mi da seama că aceştia îl priveau Ryan, care îl privea la rândul său încruntat părând că vrea să-l sfideze. Aveam de asemenea senzaţia că puteam simţi acest lucru. Oare acest schimb de priviri se datora situaţiei în care ne pusese Andrews pe mine şi pe Chris sau avea legătură cu altceva?
Nu am mai apucat să mă gândesc la asta pentru că în secunda următoare l-am văzut pe Andrews aruncând mingea de partea noastră a terenului, mai exact fix în braţele lui Chris, care se afla pe poziţia de servă.
- Voi veţi servi primii, a spus pe acelaşi ton privind-o pe Chris cu un zâmbet specific lui.
Nu a durat nici două minute până când sentimentul de sfidare a lui Ryan a fost înlocuit de unul de furie. Nu trebuia să fii un geniu pentru a-ţi da seama că acesta îi aparţinea surorii mele. Ţinea mingea cu ambele mâini şi mă îndoiesc că cineva şi-ar fi putut da seama cât de furioasă era în momentul de faţă. Dar nici măcar asta nu mi se părea cel mai rău lucru, ci faptul că acest sentiment al ei devenea din ce în ce mai puternic. Asta mă neliniştea destul de mult deoarece îmi era teamă că va face vreun lucru prostesc din impuls. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar mă îndoiamcă m-ar fi ascultat, aşa că am renunţat la idee şi am continuat să o urmăresc cu atenţie. A aruncat mingea în aer, mai apoi lovind-o cu toată forţa de care era în stare, ceea ce nu era tocmai puţin având în vedere faptul că lua lecţii de karate de atâţia ani. Putea părea ea fragilă, dar era destul de puternică. Am urmărit mingea care a zburat peste fileu oprindu-se cu un sunet puternic direct în fruntea lui Andrews, care nu apucase să se ferească de ea, fiind dărâmat apoi pe podea. Imediat după acest lucru sala a fost cuprinsă de o linişte mormântală. Toţi parcă se bocaseră şi se uitau uni la alţii nevenindu-le parcă să creadă ceea ce tocmai se întâmplase. Am privit-o pe Chris, a cărei furie începuse să se stingă încet încet fiind înlocuită de satisfacţie, care îl privea pe domnul profesor fără să facă însă nimic altceva. Apoi m-am uitat la Ryan care stătea ca trăsnit privind-o pe sora mea fiind de-a dreptul şocat de ceea ce făcuse. Andrews stătea pe jos cu genunchii îndoiţi, cu o mână sprijinită pe podea, iar cu cealaltă în dreptul frunţii. Aş fi vrut să îi pot vedea expresia, dar nu puteam deoarece acesta avea capul înclinat în jos.
Mă îndoiesc că tot acest moment a durat mai mult de două minute, dar a părut mai lung de atât. Cea care l-a întrerupt a fost Chris.
- Vai, sunteţi în regulă, domnule profesor? A întrebat mimând un ton îngrijorat îndreptându-se în fugă spre Andrews. Îmi pare atât de rău. Nu a fost cu intenţie.
Am urmat-o împreună cu toţi ceilalţi şi m-am oprit la câţiva paşi de ea, care stătea chiar în faţa lui Andrews.
- Nicio problemă, a zis cu o voce binevoitoare. Astfel de incidente se mai întâmplă. Puteţi merge să vă schimbaţi, eu voi fi bine.
Înainte de a pleca de lângă el am observat că sora mea i-a servit acelaşi zâmbet pe care i l-a trimis el înainte de începerea meciului de volei. Apoi am privit în jur, dar nimeni nu părea să fi observat acest lucru.
M-am uitat la ea confuză, neînţelegând ce anume urmărea, dar în loc de un răspuns a ridicat pur şi simplu din umeri şi a pornit spre vestiar. Eu una nu mai ştiam ce să fac. Nu o mai înţelegeam nici pe Chris. Adică, chiar nu-şi dădea seama că ceea ce tocmai făcuse ne-ar putea aduce şi mai multe probleme din partea lui Andrews sau pur şi simplu pentru ea nu mai conta?
Andrews s-a ridicat încet în picioare masându-şi fruntea cu palma. A privit în direcţia în care plecase sora mea încruntându-se. Părea furios, iar asta m-a neliniştit şi mai mult.
Mă aşteptam să treacă pur şi simplu pe lângă mine şi să se îndrepte spre vestiar, dar nu a făcut asta. În schimb şi-a lăsat mâinile pe lângă corp şi şi-a întors ochii spre mine. În mod complet surprinzător de data asta nu erau nici superiori, nici batjocoritori, nici compătimitori. Mi se părea că exprimă în schimb ură, ceea ce m-a făcut să devin şi mai confuză.
Dar nu am mai apucat să mă gândesc la asta deoarece Ryan m-a prins de braţ trăgându-mă afară din sală. M-a lăsat în faţa vestiarului fetelor şi fără să mai adauge nimic s-a îndreptat spre cel al băieţilor. Pe el ce îl mai apucase? Îmi storceam creierii încercând să-mi dau seama ce anume se întâmpla de fapt, dar nu reuşeam, aşa că pentru moment am renunţat. Am intrat în vestiar şi am observat că sora mea stătea be una din bănci cu un mic zâmbet pe faţă. M-am schimbat repede, apoi amândouă am ieşit, iar împreună cu Ryan am început să mergem spre clasa noastră pentru restul orelor.
Ştii, ceea ce ai făcut a fost de-a dreptul prostesc, ca să nu mai spun că ne-ar putea aduce şi mai multe probleme din partea lui Andrews, a spus Ryan pe un ton plin de reproş.
Poate, dar a meritat acea lovitură din plin, a zis hotărâtă. Şi apoi, sincer, chiar crezi că lucrurile se mai pot înrăutăţi în vreun fel pentru noi două?
Crede-mă, când Andrews e implicat, orice este posibil.
Mă cam îndoiesc. Adică, ce altceva ar mai putea să ne facă?
A întrebat ironic.
Să mă gândesc. A, da, ar putea să facă în aşa fel încât să demonstreze că voi două chiar aţi furat acea piatră, a răspuns pe acelaşi ton ca al surorii mele.
Era un lucru bun că mă aflam între ei, căci eram convinsă că ar fi fost în stare să se ia la pumni şi nu prea voiam să aflu cine anume ar ieşi învingător. Şi apoi deja începusem să obosesc.
De ce vă certaţi? Ce rost are? I-am întrerupt eu.
Poate că nu are niciun rost, dar cred că avem nervii întinşi la maxim, a spus Chris fiind puţin mai calmă.
Nu ar trebui să ne concentrăm pe altceva? Cum ar fi motivul pentru care Andrews ne-a pus în această situaţie? Am întrebat.
Nu asta e cea mai mare problemă acum, a spus Ryan moment în care amândouă l-am privit confuze. Nu mai contează motivul atâta timp cât nu putem demonstra că el a făcut-o. Eu mă bazam pe acele puteri şi pe faptul că ne vor oferi un avantaj, dar acum acest lucru complică şi mai mult situaţia.
Din cauza faptului că încă nu le ai?
Am întrebat.
Exact.
Nu înţeleg
, a spus Chris. De ce este asta o problemă atât de mare?
Pentru că lumea va pune întrebări şi se va pune problema chestiei cu moştenitorii. Mă îndoiesc că va fi prea plăcut pentru cei din consiliu.
Şi lumea chiar trebuie să afle?
Am întrebat.
Nu, dar chestiile de genul se află destul de repede, din păcate, a zis privind într-o parte.
Dar poate nu e totuşi prea târziu, am zis încercând să-l încurajez.
Nu a mai răspuns după aceea, mergând direct la locul lui. Restul zilei a fost de-a dreptul plictisitoare. Parcă totul mergea chiar mai încet decât de obicei.

***

Drumul până acasă a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Din când în când îl mai priveam cu coada ochiului pe Ryan care tot drumul a avut privirea aţintită înainte. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu voiam să îl fac să se simtă şi mai prost, aşa că în cele din urmă am sfârşit prin a-mi ţine gura închisă.
Eram doar noi doi deoarece Chris fusese sunată de profesoara ei de karate şi a fost nevoită să plece într-acolo. Iniţial Ryan a vrut să se ducă înapoi în Lumea Vrăjitorilor pentru a rezolva nişte probleme, dar cum nu îi plăcea ideea ca eu să merg de una singură până acasă decisese să amâne puţin ceea ce avea de făcut. L-am rugat pe Andy să mă conducă, nevrând să-l încurc pe Ryan, dar acesta mi-a spus că trebuie să ajungă repede acasă deoarece era ocupat, iar rezultatul îl ştiţi deja.
Ajunsă acasă am observat că eram singură. Am căutat prin toate încăperile, dar casa era goală. Am găsit un bilet lipit pe frigider pe care am recunoscut scrisul mamei. L-am luat de acolo şi am început să-l citesc:

Am câteva probleme la muncă pe care trebuie să le rezolv urgent şi voi ajunge târziu acasă. Nu mă aşteptaţi.
Mama


Am privit acel bilet preţ de câteva minute înainte de a-l lipi înapoi pe frigider. Deci iar avea probleme la muncă... Dacă mă gândeam bine, niciodată nu ne spusese cu ce anume se ocupă de fapt. Şi ceea ce mi se părea şi mai ciudat era faptul că de când Andrews ne băgase în necazuri parcă mama era chemată din ce în ce mai des la lucru, ca să nu mai spun că părea de asemenea mult mai obosită decât la început atunci când ajungea acasă. Şi înainte mai era plecată la muncă din când în când pentru a rezolva „diverse urgenţe apărute, ce nu pot fi rezolvate de altcineva”, după cum ne spusese ea, dar când se întorcea nu părea a fi aproape deloc obosită, ca şi când acea, aşa numită, urgenţă de fapt nu fusese chiar atât de complicată. Ca să nu mai spun că de obicei nu lipsea de acasă mai mult de două sau trei ore. Iar acum ajungea acasă seara sau în cazul de faţă foarte târziu. Ceva îmi spunea că era ceva mai mult la mijloc în toată această afacere decât voia ea să ne spună.
Apoi în minte mi-a revenit schimbul de replici dintre mama şi acel bărbat care avusese loc acum ceva timp. Atunci acel străin o întrebase pe mama dacă vorbise cu noi despre ceva anume, iar ea îi spusese că poate nu este momentul potrivit. Dar după aceea, dacă îmi aminteam corect, acel bărbat îi spusese ceva de genul: Va trebui să le spui odată şi-odată, ştii asta. Iar la cum evoluează lucrurile nu ştiu cât vei mai putea trage de timp.
Oare la ce se referise? Ce anume ar fi trebuit să ştim? Îmi propusesem să o întreb pe mama despre acea conversaţie, dar apoi am fost răpită de Andrews şi am uitat de acea discuţie.
M-am dus în camera mea, iar după ce mi-am schimbat hainele m-am aşezat pe pat încă gândindu-mă la acel bilet şi la tot ceea ce se întâmplase până acum. Totul devenea din ce în ce mai ciudat, iar lucrurile păreau că se complică din ce în ce mai mult cu fiecare zi care trece. Iar acum Ryan avea încă o problemă în privinţa căreia nu ştia ce să facă. Aş fi vrut să-l pot ajuta cumva, dar spusese că nu depinde de noi. Oare chiar nu se putea face nimic?
Apoi mi-a venit o idee. Poate că mătuşica ştia ceva mai multe despre acest subiect şi poate că puteam afla mai multe detalii de la ea. Am luat telefonul şi am format numărul ei, ducându-l apoi la ureche. A durat ceva până să-mi răspundă. După voce părea obosită aşa că am întrebat-o dacă o trezisem cumva. Mi-a spus că nu şi că era doar puţin obosită, apoi m-a întrebat dacă se întâmplase ceva. Am tras aer în piept înainte de a vorbi:
- De fapt, da, s-a întâmplat ceva. Mai exact, Ryan este cel care are o problemă.
- Ce anume a păţit? A întrebat cu un mic căscat.
- Păi, a spus că toţi cei ce conduc consiliul moştenesc nişte puteri mai speciale şi este îngrijorat deoarece lui nu pare să i se aplice, deşi ar trebui.
- El nu ar trebui să fie preocupat de acest aspect, a spus fără să pară impresionată vreun pic de această problemă.
- De ce nu? Am întrebat şi mai confuză, încruntându-mă şi încrucişându-mi picioarele pe pat. El spune că ar fi trebuit să le aibă până acum.
- Asta e adevărat, dar e o chestie mai complicată la mijloc în ceea ce îl priveşte, iar eu nu îţi pot explica acest lucru. Nu sunt persoana potrivită, a spus, iar mie mi se părea a fi mult mai serioasă decât înainte. Eu trebuie să închid acum. Îmi pare rău că nu te pot ajuta, a adăugat pe un ton blând.
- Dar cine anume ar putea să ne explice? Am întrebat repede, dar era prea târziu; închisese deja.
Am lăsat telefonul jos, încă ţinându-l în mână, fiind şi mai confuză decât la început, dacă asta este posibil. Am privit telefonul încruntată dorindu-mi să aflu odată adevărul. Acum eram convinsă că există mult mai mult în toată această poveste decât eram lăsaţi să vedem. Şi nu înţelegeam de ce încă ni se mai ascudeau lucruri. Să fim serioşi, cât de rău putea să fie? Chiar avea cum să ne mai încurce? Şi aşa lucrurile păreau că merg din rău în mai rău. Trebuia neapărat să vorbesc cu Ryan despre asta şi poate, doar poate, ca ar reuşi să afle mai multe detalii de la tatăl său.
Am lăsat telefonul pe pat, m-am ridicat şi m-am dus în dreptul ferestrei, încrucişându-mi braţele la piept.
Trebuia neapărat să aflu adevărul si eram convinsă că mama îl cunoştea.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#58
urale pentru Crys, desi un gest pripit si negandit, eu zic ca a reactionat corect, doar nu era sa se lase calcati in picioare, ma gandesc totusi ca nu o sa le distruga chiar asa rau situatie deja ingrozitoare o simpla iesire... sau nu mai are ce strica de ea
Andrews le uraste pe fete, asta suna oarecum exagerat, adica pare ceva extrem de personal deja...
mama fetelor nu stiu de ce iinca le ascunde anumite chestii, am impresia ca lucrurile vor continua sa o i-a in jos cel putin in urmatoarele cateva capitole...
deci descrierea a fost bogata, mai bogata poate decat de obicei, nu-i rau in orice caz, desi actiunea tinde sa evolueze mai incet
mi-e mila de Ryan, adica totusi e imposibil sa nu te ingrijorezi intr-o astfel de situatie, macar de ar iesi totul la iveala in curand
dar cum ai zis si tu, vrei sa mai pastrezi suspansul pentru un timp, o sa ma resemnez deci cu ce informatii ne dai :D
oricum, a fost un capitol bun si dupa cum credeam, lungimea lui nu m-a deranjat in nici un fel
deci spor la scris in continuare :*
4

#59
In primul rand scuze, scuze, scuze, scuze ca n-am comentat mai devreme.
Cred ca banuiesti deja ca nu prea am ce sa-ti mai spun, avand in vedere cat de mult te-ai perfectionat in ultima vreme. Faci capitole din ce in ce mai frumoase, care contribuie la suspans(chiar daca nu se intampla prea multe).
O iubesc pe Chris din ce in ce mai mult. Oricat de prosteasca ar parea(si, de fapt, chiar este) fapta ei, e totusi o dovada de curaj care ar trebui sa-l bage pe Andrews la banuieli. Mi-a placut si atitudinea de nevinovata pe care a luat-o, desi puteai descrie mai bine reactia tuturor. Tot pe acolo am vazut de vreo doua ori "doua minute" si cred ca acolo erau secunde.
Citat:Nu a durat nici două minute până când sentimentul de sfidare a lui Ryan a fost înlocuit de unul de furie.
Imi inchipui ca in alea doua minute ei ar fi trebuit sa stea nemiscati, sa se holbeze unii la altii si atat. Mai era pe undeva, dar nu mai gasesc acum.
Singurul lucru care m-a deranjat in capitolul asta e faptul ca ai repetat de prea multe ori numele proprii. Devine sacaitor la un moment dat sa vezi numai "Ryan, Andrews, Ryan, Andrews". Saracii de ei, sunt pomeniti. : ))
Descrierea a fost destula(huge chapter, by the way), la fel si dialogul. Imi place cum reusesti sa incurci lucrurile, mai ales misterul din jurul puterilor lui Ryan. Si, ca de obicei, mamica e implicata. Devine din ce in ce mai interesant, in curand va fi nevoie de scheme ca sa tinem pasul :D.
Acestea fiind spuse, scuza-ma ca acest comentariu a fost asa sec. Astept continuarea! :>
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#60
Multumesc pentru comentarii :] Nu stiu cat de reusit este acest capitol, dar sper sa va placa. :)


Capitolul 22


Ați observat vreodată faptul că exact atunci când ai nevoie mai mult de o anumită persoană, acea persoană nu este de găsit? Ei bine, dacă nu, vă spun eu că nu este deloc plăcut. Mai ales atunci când vrei să afli ceva important de la respectiva persoană.
Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să văd dacă mama se întorsese acasă. L-am găsit pe tata în sufragerie uitându-se la televizor, iar de la el am aflat că aceasta sunase cu ceva timp în urmă și îi spusese că va ajunge acasă după prânz.
Minunat, am gândit sarcastic.
Nu puteam să înțeleg ce anume o ținea atât de ocupată, dar aveam vaga senzație că de fapt nu era vorba despre vreun loc de muncă. Sau cel puțin că nu acest lucru îi ocupa atât de mult timp. Aveam sentimentul că este mult mai mult la mijloc în toată această poveste.
Dar deoarece îmi dădeam seama că nu prea aveam ce să fac în acest caz având în vedere faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee unde se afla, am decis să mă pregătesc pentru a pleca la film.
La un moment dat mi-a trecut prin cap să-l întreb pe tata dacă nu știe cumva mai multe detalii despre presupusul loc de muncă al mamei, însă apoi am realizat că probabil nu știa mai multe detalii decât mine și că a-l întreba însemna să îl derutez și mai tare și nu voiam să devină și mai suspicios în legătură cu mine și Chris. Așa că m-am decis să îmi abat gândurile de la asta și m-am îndreptat spre camera mea.
Mi-a luat cam cinsprezece minute pentru a mă hotărâ ce anume să port. În cele din urmă am ales o pereche de blugi trei sferturi și un tricou alb ce avea imprimat doi pisoiași albi ce mie mi se păreau foarte drăguți.
După aceea mi-am mai privit circa cinci minute relfexia în oglinda din baie încercând să mă hotărăsc dacă ar trebui să mă machiez sau nu. Dintr-un anumit motiv, pe care nici eu nu-l înțelegeam pe deplin, îmi doream să arăt cât mai bine, asta deși știam că, până la urmă, nu urma să merg decât la un amărât de film cu sora mea, Andy si Ryan.
Și totuși, nu cred că se va supăra cineva dacă mă voi machia puțin. Așa... mai discret, mi-am spus.
Faptul că ceea ce mi-a ieșit nu a fost în conformitate cu ceea ce am gândit este cu totul altă poveste. De ce spun asta? Ei bine, am sfârșit prin a folosi un fard de pleoape de un verde mai închis, asta pe lângă mascara și tuș negru. După ce m-am privit preț de câteva minute în oglindă am realizat că exagerasem, și încă mult. În concluzie am sfârșit prin a șterge tot machiajul, iar când am vrut să încerc ceva mai puțin bătător la ochi mi-am dat seama că dacă nu plecam imediat aveam să întârzii la film așa că am renunțat.
Am ieșit din cameră și mi-am încălțat teneșii după care mi-am dat seama că nu o văzusem deloc pe Chris. M-am dus în camera ei și am strigat-o pe nume, dar am observat că nu era acolo.
Ciudat... Am gândit.
M-am dus în sufragerie și l-am întrebat pe tata dacă nu o văzuse cumva pe sora mea. Mi-a spus că plecase de dimineață cu scuza că avea ceva de rezolvat înainte de a merge la film și că urma să ne întâlnim în fața cinematografului.
Acest lucru mi s-a părut destul de ciudat din partea ei, mai ales că de obicei îmi spunea direct astfel de lucruri, chiar dacă asta însemna să mă trezească din somn. Aș mai fi contemplat la acest aspect, dar eram deja în întârziere, așa că am ieșit repede pe ușă și aproape am alergat spre metrou. Din fericire nu am întârziat decât vreo cinci minute față de ora la care stabilisem să ne întâlnim.
Când am ajuns am văzut că singurul care se afla deja acolo era Ryan. Ne-am salutat, iar după ce i-am explicat de ce Chris nu era cu mine ne-am pus pe așteptat. Am observat că nu prea a fost muțumit când a aflat că venisem până aici de una singură deoarece s-a încruntat și a spus ceva de genul că nu ar fi trebuit să vin singură și că aș fi putut să-i spun și ar fi venit să mă ia din fața blocului.
- Și cum anume aș fi putut să te anunț din moment ce nici măcar nu îți știu numărul de telefon? Am întrebat puțin sarcastic, încruntându-mă și încrucișându-mi brațele la piept.
- Corect, a zis gânditor. Îmi dai telefonul tău puțin, te rog?
Puțin confuză, i l-am dat. După vreo două minute în care l-a butonat mi l-a dat înapoi și cum se vedea pe fața mea că nu înțelegeam ce anume făcuse mi-a explicat:
- Am salvat numărul meu de mobil în telefonul tău. De acum încolo când vei avea nevoie de ajutorul meu vei putea da mai ușor de mine.
O spusese de parcă era cel mai evident lucru din lume. Dacă stăteam să mă gândesc bine cred ca așa și era, dar eram destul de zăpăcită în momentul de față. Am renunțat să mă gândesc la asta și am băgat telefonul în buzunar.
Apoi mi-am amintit ca voiam să vorbesc ceva cu Ryan, așa că i-am povestit discuția pe care o avusesem cu mătușa mea cu o zi înainte, întrebându-l dacă nu ar putea afla cumva mai multe de la tatăl lui sau de la altcineva din consiliu, dar elanul mi-a fost repede redus la zero:
- Și eu vreau sa aflu la fel de mult ca tine ce se întâmplă de fapt aici, dar ce-ar fi dacă măcar pentru câteva ore am renunța să ne mai gândim la asta și să ne distrăm un pic? A spus serios, iar mie mi se părea de asemenea și puțin obosit. Chiar cred că toți avem nevoie de o mică pauză.
Am vrut să protestez, dar bineînțeles că nu mi s-a permis acest lucru și am fost neovită să renunț pe moment. Dar aveam eu să reiau discuția asta.
Am început să privesc într-o parte și alta sperând ca Andy și Chris să apară curând. Dar alte cinci minute au trecut fără ca vreunul din ei să ajungă.
Unde-or fi? M-am întrebat confuză. De obicei niciunul din ei nu întârzia atât de mult. Oare ce treabă avusese Chris azi de dimineață? La un moment dat mi-a trecut prin cap că poate pățise ceva, dar apoi mi-am amintit că sora mea nu era genul care să dea de necazuri, iar dacă așa ceva s-ar fi întâmplat mă îndoiam că ar fi durat prea mult până să scape. Spre deosebire de mine, ea știa întotdeauna ce să facă în situații mai... deosebite, ca să le spun așa.
Am fost trezită la realitate de telefonul meu care bipăia anunțându-mă că tocmai am primit un mesaj. M-am uitat la telefon și am observat că acesta era de la sora mea.

Scuze surioară, dar din păcate nu voi reuși să ajung la film. Am niște treburi urgente de rezolvat. Distracție plăcută!
PS: Andy m-a sunat și mi-a spus că se simte rău și că nu va reuși să vină.

Chris


Ia stai așa... Treabă? Mda, sigur, cum să nu? Ca să nu mai spun că nu credeam nici în ruptul capului că lui Andy i se făcuse brusc rău. Băiatului ăluia nu i se făcea aproape niciodată rău, mai ales când știa că urmează să mergem la film.
Ăia doi o să plătească pentru asta! Am gândit plină de nervi.
- Ce s-a întâmplat? A întrebat Ryan confuz, probabil observându-mi figura.
I-am arătat mesajul primit de la sora mea ceea ce l-a făcut să fie și mai confuz.
- Au făcut-o special, am încercat eu să-l lămuresc. Nu au venit dinadins.
- Aha, a făcut el. Și ce facem acum?
- O să le arăt eu lor, am spus supărată.
În acel moment l-a bufnit râsul. L-am privit confuză neînțelegând ce era atât de amuzant.
- Nu la asta mă referam, a zis încă chicotind. Ci la film. Vrei să-l mai vezi sau nu?
Asta m-a luat prin surprindere și neștiind ce să fac mi-am lăsat ochii în pământ. Mă simțeam atât de stânjenită în momentul de față! Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce anume ar trebui să fac acum. Așa ceva nu mi se mai întâmplase până acum, iar faptul că sora mea se gândise să-mi facă una ca asta, pentru că eram convinsă că asta fusese în totalitate ideea ei, mă enerva la culme. Adică, de ce a trebuit să se bage? Chiar avea impresia că eu nu aș fi putut să mă descurc de una singură? Adică, puteam să-mi dau și singură seama de ce anume simțeam pentru Ryan, fără ca ea să-mi însceneze o întâlnire cu el. Ok, poate că mi-ar fi luat ceva mai mult până să-mi dau seama, dar totuși... Chiar nu era cazul ca ea să-mi facă una ca asta!
- Deci? Vocea lui Ryan m-a adus înapoi cu picioarele pe pământ.
- Ok... Presupun că putem merge să vedem filmul, am spus privind în altă direcție încercând din greu să rezist tentației de a-mi răsuci părul.
El a cumpărat biletele și curând ne alfam în sala de cinema așteptând ca filmul să înceapă. Nici măcar nu știam despre ce era vorba în acest film, ca să nu mai spun că nici măcar titlul nu i-l cunoșteam.
Și, de parcă nu ar fi fost suficient faptul că sora mea îmi făcuse una ca asta, inima îmi bătea într-un ritm destul de alert. L-am privit pe Ryan cu coada ochiului, dar el privea ecranul. Mi-am lăsat ochii în poală nemaiînțelegându-mă pe mine însămi.
Pe cine păcăleam? Undeva în adâncul minții mele știam mult prea bine faptul că sora mea avusese dreptate. Nu aș fi reușit niciodată să mă descurc singură în această situație. Probabil că ideea ei fusese una bună, dar tot nu îmi convenea. Nu din cauza faptului că mă păcălise, ci pentru că niciodată nu reușisem să mă descurc de una singură în foarte multe situații. Întotdeauna fusese cineva acolo care să mă scoată din încurcături. Iar asta nu îmi plăcea.
De ce nu mă pot descurca niciodată singură?
- Ai pățit ceva? M-a întrebat Ryan părând îngrijorat.
- N-nu, am spus repede ridicând ochii spre el și forțând un zâmbet. De ce întrebi?
- Pari puțin tristă, a spus pe același ton.
- Sunt bine, am zis încercând să fiu convingătoare, deși eram convinsă că nu-mi ieșea.
Din fericire, nu a mai apucat să spună nimc deoarece luminile s-au stins anunțând faptul că filmul urma să înceapă. În primele cinsprezece minute am fost destul de încordată, deoarece toată această situație mă făcea să mă simt cam nelalocul meu, dar apoi filmul a devenit amuzant, iar în curând mă simțeam mult mai bine. Când am ieșit din sala de cinema moralul meu era mult mai ridicat si mă simțeam bine.
Ryan a propus să mergem să mâncăm câte o înghețată, iar mie nu mi-a luat prea mult până să accept. Am luat loc la o masă în timp ce el s-a dus să comande, mi-am sprijinit capul în mâna stângă și am început să privesc cerul senin pe care se puteau vedea câteva păsărele. Nu mai eram deloc supărată.
Și totuși încă mă simțeam puțin ciudat. Până acum nu prea fusesem singură cu Ryan, iar atunci când asta se întâmplase ne aflam în niște situații destul de ciudate. Deci nu prea se putea pune la socoteală. De data asta era diferit. Iar eu, ei bine, nu prea eram sigură ce anume ar trebui să fac sau să spun și eram destul de convinsă că, într-un fel sau altul, voi face vreo prostie, așa cum îmi stătea în obicei. Și nu prea voiam ca acest lucru să se întâmple. Adică, îmi ajungea faptul că în ochii lui eram probabil o fată lipsită de apărare, nu voiam să mă fac și de râs.
Nu a durat mult până să vină cu înghețatele. A luat loc în fața mea, dându-mi-o pe cea de căpșiuni. Un timp a fost liniște, fiecare fiind prea ocupat să mănânce pentru a spune ceva. Liniștea a fost întreruptă în momentul în care el a început să chicotească.
- Ce e așa de amuzant? Am întrebat confuză privindu-l cu ochii mari.
- Cum să mă exprim? A spus privind pe fereastră părând că se gândește intens la asta. E legat de tine, a continuat peste câteva minute întorcându-și ochii spre mine.
Acest lucru m-a băgat și mai mult în ceață. M-am încruntat, neînțelegând la ce anume se referea.
- Ok, o să fiu ceva mai clar. E legat de sentimentele tale pentru mine, a spus calm.
La auzul acestui lucru cred că mi s-au înroșit obrajii... și urechile. Norocul meu era că părul le acoperea în totalitate. Deci sentimentele mele erau suficient de puternice încât vraja aceea să aibă efect. Asta nu era de bine, cel puțin eu nu credeam asta.
- Ce... ce-i cu ele? Am întrebat nesigură.
- Sunt foarte, foarte, foarte confuze, a spus puțin amuzat.
Ei bine, măcar unul din noi se distra, m-am gândit privind pe fereastră.
Minuant, mi-am spus sarcastic, nu numai că nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru el, dar acum știe asta. Oare lucrurile pot merge mai bine de atât?
De ce trebuia să fiu atât de zăpăcită? De ce nu puteam și eu odată să îmi dau seama mai repede de anumite lucruri?
- Te-am supărat? A întrebat tonul lui devenind deodată serios. Nu asta a fost intenția să știi.
- Nu e asta, am spus privind în continuare pe geam. Uneori nu mă pot suferi pe mine însămi din cauza anumitor... ei bine, nu mai contează.
- Ce-ar fi să uităm de această conversație? A propus. Doar nu vrem ca ziua asta să se termine prost, nu? A continuat vesel, iar când l-am privit am văzut că zâmbea.
Am dat din cap aprobator, după care am continuat să mănânc înghețată.
După ce amândoi am terminat, am început să ne plimbăm pe străzi fără vreo țintă anume. Eu mă uitam cam în toate direcțiile cu mintea la cai verzi pe pereți ținându-mi mâinile la spate pentru a nu începe să-mi învârt vreo șuviță de păr. După un timp am observat că pe cer se adunaseră câțiva nori negri care anunțau că urma o ploaie. Asta nu îmi convenea deloc. Adică, la meteo nu mentionaseră nimic despre așa ceva. Speram totuși că mă înșelam.
Din nefericire, avusesem dreptate pentru că peste câteva minute a început să picure și nu a durat mult până să plouă de-a binelea. Ne-am adăpostit sub un copac, iar eu speram că ploaia nu va dura mult. Voiam să iasă din nou soarele.
Dar peste zece minute nimic nu se schimbase.
Minunat, am gândit dându-mi ochii peste cap nemulțumită. M-am uitat la Ryan, dar el stătea cu mâinile în buzunarele blugilor privind ploaia. Mi se părea că de fapt contempla la ceva anume. Aș fi vrut să știu la ce anume se gândește. Am deschis gura pentru a-l întreba, dar nu am apucat sa zic nimic deoarece în secunda următoare s-a auzit un tunet destul de puternic. Iar, cum eu nu pot fi considerată cea mai curajoasă persoană din lume, m-am speriat și m-am lipit de Ryan din instinct. El și-a pus mâinile în jurul meu moment în care am realizat și eu ce făcusem. M-am smuls din îmbrățișarea lui și m-am îndepărtat de el cu câțiva pași fixându-mi ochii în pământ, strângându-mi pumnii. Nu-mi venea să cred. De ce făcusem așa ceva? Mă simțeam atât de stânjenită...
L-am privit cu coada ochiului și am văzut că zâmbea. Părea destul de fericit.
- De... de ce zâmbești așa? Am întrebat și am fost surprinsă să constat că vocea îmi tremura puțin.
- Nici nu ai idee de când voiam să fac asta, a spus vesel.
Poftim? Se referea la îmbrățișare? Dar...
- Ia stai așa, am spus ridicându-mi ochii coplet spre el, încruntându-mă. Asta nu e prima oară când mă îmbrățișezi.
- Știu, dar după ce ai scăpat ca prin urechile acului de consiliu m-am gândit că erai obosită și că de aceea nu ai ripostat atunci, a spus calm. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că ar fi trebuit să mai fac și altceva în seara aceea, a spus pe un ton plic de subînțeles.
- Tu...! Doar nu ai profita atât de mult de situația în care se află o anumită persoană, nu-i așa?! Am spus nervoasă.
- ÃŽn mod normal nu aÈ™ face-o, dar fiind vorba de tine...
- Și ce am eu atât de deosebit, mai mă rog?
- Ești prea imprevizibilă și nu lași oamenii să se apropie de tine, a spus zâmbind, ceea ce m-a enervat și mai mult.
- Asta nu e adevărat! Am țipat sigură pe mine.
- Presupun că tocmai din acest motiv stai atât de aproape de mine în secunda de față, a zis sarcastic.
M-am uitat cu atenție și am constatat că aici avea dreptate. Nu stăteam tocmai aproape de el. Dar nu avea el să câștige de data asta. M-am îndreptat sigură spre el până când nu ne mai despărțeau decât câțiva centimetri.
- Acum ce mai ai de spus? Am întrebat fiind convinsă că am câștigat.
Un zâmbet i s-a întins pe toată fața, ceea ce m-a derutat și mai mult. Apoi, spre totala mea surprindere și-a pus mâinile pe umerii mei, fără să spună absolut nimic.
- Ce...?
Dar nu am apucat să-mi termin întrebarea deoarece în momentul următor buzele lui le-au atins pe ale mele. Totul se întâmplase atât de repede încât nu am putut reacționa în niciun fel. Undeva în adâncul minții mele ceva îmi spunea că ar trebui să-l împing și apoi să țip la el pentru asta. Dar nu am făcut nimic. Acea voce era îngropată prea adânc în mintea mea pentru a mă convinge să o ascult. Nu simțeam nevoia să-l îndepărtez. De fapt, nici măcar nu mai eram sigură de ce fusesem atât de supărată pe el acum câteva secunde.
Când s-a îndepărtat am avut senzația că timpul își reluase cursul după o lungă perioadă de timp în care stătuse pe loc. Eram conștientă cumva că asta nu prea era posibil, dar nu mai conta. Cel puțin nu acum.
L-am privit și am observat că se uita la mine ca și când se aștepta ca eu să spun ceva.
- Ce? Am întrebat confuză.
În momentul acela l-a bufnit râsul. Dar nu la fel ca înainte. Acum râdea din tot sufletul. Cred că era prima oară când îl vedeam râzând în acest fel, iar asta m-a făcut să zâmbesc. Apoi am revenit brusc cu picioarele pe pământ.
- Ia stai așa. Doar nu râzi de mine, nu-i așa? Am întrebat puțin supărată.
- Doar puțin, a zis încă râzând. Adică, să fim serioși. Tocmai te-am sărutat și tot ce poți spune e „ce”?
Asta m-a făcut să mă înroșesc la față. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să zic acum și am început să-mi învârt nervoasă o șuviță de păr.
Știam eu că voi face o prostie! Mi-am spus vrând să-mi dau palme.
- Ploaia s-a oprit. Hai, te voi conduce acasă, a spus zâmbind după care mi-a luat-o înainte.
Vreun minut am stat acolo privindu-l uimită. Apoi un zâmbet mi s-a întins pe față.
Ce zi ciudată... Mi-am zis, apoi l-am urmat.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]




Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Nimeni nu e ceea ce pare. Ioaaa. 1 2.222 26-12-2012, 10:10 PM
Ultimul răspuns: Lain
  Nici ingerii nu sunt ceea ce par a fi Chris`sCookie 3 3.151 25-07-2012, 05:35 PM
Ultimul răspuns: Chris.
  Viata nu este ceea ce pare... Blood_Angel 4 4.123 03-12-2011, 07:51 PM
Ultimul răspuns: Blood_Angel
  Când fulgerul loveÅŸte Meal. 7 4.530 10-09-2011, 12:43 PM
Ultimul răspuns: matzaplouata
  [split] Când cortina cade Diid` 0 1.190 21-08-2011, 10:29 PM
Ultimul răspuns: Diid`
  Când ciorile zboară Mad Hatter 8 3.441 11-08-2011, 01:05 PM
Ultimul răspuns: Dragonz Eyez
  Nimic mai mult decât cuvinte. Julliette . 5 2.256 22-07-2011, 11:52 AM
Ultimul răspuns: Mizantropul
  Zece fac cât doi. Absinthion 2 1.724 08-07-2011, 12:53 PM
Ultimul răspuns: Rain
  Nimic nou sub soare... Pixxie.' 0 1.788 08-04-2011, 08:30 PM
Ultimul răspuns: Pixxie.'
  Mai mult decat ceea ce pare CandyGirl 18 12.389 22-03-2011, 07:23 PM
Ultimul răspuns: Flash


Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)